1. Cum a apărut viaţa?
În mod normal, nici măcar
n-ar trebui să ne punem întrebări ca cele de mai sus. Asta dacă omul zilelor
noastre ar fi echilibrat, dacă ar avea credinţă cât grăuntele de muştar şi dacă
s-ar învrednici să ia seama la avertismentele înţelepţilor. Căci iată una din
concluziile vieţii de mucenic a lui Petre Ţuţea, cu certitudine cel mai sfătos
român scăpat cu viaţă (dar şi cu sănătatea distrusă!) din teribilul malaxor
bolşevic: “Fără Dumnezeu, fără credinţă omul devine un animal raţional, care
vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”!
Dar cum omul de azi face impresia că ar fi chiar mai
ahtiat decât înaintaşii săi după belşug, putere, onoruri şi plăceri (ce vreţi,
cândva am semănat vântul pragmatismului, iar azi culegem furtuna neomeniei!),
nu strică în asemenea condiţii să le reamintim celor ce se cred buricul
pământului că omul este aidoma unei trestii bătută de toate răutăţile
semenilor, “cea mai fragilă trestie din Univers” (B. Pascal), şi că tocmai de
aceea el are obligaţia să nu uite nici o clipă de cele trei minunate
instrumente: spirit-morală-raţiune, cu ajutorul cărora poate să
intre în sistemul tridimensional credinţă-iubire-speranţă, singurul sistem compatibil
cu demnitatea umană şi aducător de fericire îmbelşugată, căci numai prin el şi
din interiorul lui poate fi urmată calea regală a nemuririi...
Pentru a răspunde la
întrebarea: Cum a apărut viaţa?, funcţie de structura
mental-spirituală şi de educaţia fiecăruia dintre noi, putem merge fie pe firul
creaţiei, fie pe cel al evoluţiei.
Creaţia
este rezultatul fabulos al voinţei divine, şi – ca tot ce atinge cotele
preaînaltului – ea se conformează unui plan divin, adică atinge perfecţiunea.
Iar bunul simţ ne obligă pe noi oamenii să judecăm în felul următor: Acolo unde
există un plan, obligatoriu trebuie să existe atât resursele materiale şi
spirituale, cât şi coordonatele logice sau infrastructura planului, pe care
resursele vor fi puse în mişcare întru atingerea scopurilor fixate în faza
de-nceput. Atâta doar că logica divină este – cantitativ şi mai ales calitativ
– infinit superioară logicii umane, ceea ce înseamnă că este totodată infinit
diferită de logica umană.
Ajunşi
în acest punct extrem de delicat al raţionamentului subtil şi nepătimaş, când
Dumnezeu pare a fi mai uşor cunoscut în sens apofatic sau negativ (El nu este
crud, răzbunător, ipocrit etc.) decât în sens catafatic sau afirmativ, fireşte
că uşor se pot formula întrebări universale şi grave de genul: Dacă Dumnezeu a
făcut toate văzutele şi nevăzutele, nu tot El este responsabil de apariţia
răului?; sau: Cum de Dumnezeu n-a prevăzut neascultarea la care se va deda
perechea umană originară, ceea ce ne face să credem fie că El nu este
atotştiutor şi că într-o atare variantă este atins de imperfecţiune, fie că
respectiva hibă de concepţie a omului făcea parte integrantă din planul Său de
răspândire a răului pe întregul pământ, caz în care se insinuează presupunerea
că dacă Atoatefăcătorul nu este izvoditorul răului (dar fără consimţământul
Lui, de unde şi cum putea apărea răul?), atunci cu certitudine îl admite şi-l
tolerează, căci ştiut este că nimic în nemărginirea Universului nu se clinteşte
fără vrerea Sa?; respectiv: De ce Dumnezeu, care este identificat cu mila şi
bunătatea, nu curmă măcar suferinţele nemeritate ale atâtor şi atâtor generaţii
de copii nevinovaţi, când este de la sine înţeles că ei nu pot fi făcuţi
responsabili nici pentru păcatele părinţilor, nici pentru ridicolul păcat
originar, chiar în varianta admisă de Abélard, cum că “Adam nu ne-a transmis greşeala,
ci doar pedeapsa păcatului său”?
Dar cum
prin asemenea întrebări retorice, cu iz neintenţionat de blasfemie, nu se
obţine nici un spor lămuritor în dezbaterea temei anunţate, ci cel mult o
nedorită crispare a sufletelor blânde şi pioase, revin la firul naraţiunii şi
afirm că dacă logica umană (aflată, cu toate cele ce ţin de condiţia noastră
efemeră, sub povara neîndurătoare a timpului rău şi bolnav) este limitată şi
anevoioasă, ea derulându-se fie în sens deductiv fie inductiv, este de presupus
că logica divină – în egală măsură eternă şi prezentă, vie şi nemuritoare,
concretă şi abstractă – se derulează în strânsă interdependenţă cu însăşi
facerea, căci numai ce Creatorul Şi-a exprimat vrerea prin propoziţia logică de
tipul: “Să fie lumină!”, şi îndată Cuvântul Său, mai presus de concepte şi
judecăţi, s-a prefăcut în fapte unice, îmbrăcate în haina de gală a
perfecţiunii.
Prin
urmare, logica umană fiind doar de rangul unui subsistem infinitezimal, şi
anume cel adaptat condiţiilor de viaţă şi pricepere de pe planeta Pământ
(continuul spaţiu tridimensional-timp ireversibil şi unidimensional), ea n-are
cum să se înalţe la dimensiunile deopotrivă cutremurătoare şi liniştitoare ale
logicii Totului, care nu numai că este anterioară şi exterioară întregii
creaţii, dar fiind totodată atotcuprinzătoare, doar în ea îşi găseşte rost şi
echilibru necuprinsul sistemului conceput mai înainte de toţi vecii, şi tot ea
este etern prezentă în întreaga facere, până dincolo de celulă şi atom,
alimentând cu generozitate întreaga logică umană.
Dacă
asemenea argumente sunt acceptabile pentru orice om cu un dram de inimă şi
minte, cu atât mai mult ele se constituie într-un întăritor pentru credinciosul
pur sânge, care, de altminteri, nu prea are nevoie de întăritoare lăturalnice,
întrucât el este convins că întreaga Biblie a fost inspirată şi că adevărul
ţâşneşte viu şi etern din fiecare cuvânt al ei.
Iată de
ce el crede cu evlavie în înfăptuirile Domnului din cele şase zile ale creaţiei
şi prea puţin se sinchiseşte de părerea unuia ca Jean Astruk, medic din
Montpellier şi catolic convins, care cel dintâi a observat că în cazul
potopului, de exemplu, avem de-a face cu două povestiri întreţesute – una
Elohistă, cealaltă Iahvistă (Iehovistă) -, numele lor derivând de la apelativele
cu care este desemnat Dumnezeu: mai întâi apare numele Elohim, tradus în
româneşte prin Dumnezeu (echivalentul latinescului Deus şi a francezului Dieu),
pentru ca în alte pasaje să se folosească Domnul Dumnezeu sau numai Domnul,
corespunzător ebraicului Iahve sau Adonai (din respect, iudeii nu pronunţau
decât Adonai), respectiv corespunzător latinescului Dominus şi francezului
Seigneur.
De unde concluzia tranşantă a lui Jean Astruk: “...Cartea Genesei este
alcătuită din două sau trei manuscrise, legate şi cusute la un loc de fragmente
deosebite, aparţinând unor autori diferiţi, în care fiecare a dat lui Dumnezeu
nu unul şi acelaşi nume, ci nume diferite: unul i-a dat numele Elohim, altul
numele Iehova sau Iehova-Elohim”.
Dar,
după cum spuneam, credinciosul fervent, ba poate că şi cel avizat, nu se va
împiedica de atari obstacole, ci va sări cu graţie peste ele, în timp ce (în
chip de consolare pentru logica torturată) va exclama aidoma lui Tertullian: Credo
quia absurdum (Cred
pentru că-i absurd)!
*
Deci, dacă teoria creaţionistă trece
des de tot peste frontierele logicii umane, prin amploarea şi complexitatea
uluitoare a realizărilor divine în cele şase zile ale facerii (în realitate
şase epoci ale creaţiei universale), cu teoria evoluţionistă lucrurile
stau incomparabil mai prost, fie şi pentru aceea că toate formele de viaţă
existente se reproduc numai conform speciei lor, precum şi datorită absenţei
totale a fosilelor de tranziţie.
Conştient de această imensă hibă a concepţiei sale,
însuşi Darwin a recunoscut cu sinceritate la vremea lui: “Dacă numeroase specii
(...) au apărut într-adevăr dintr-o dată, acest fapt i-ar fi fatal teoriei
evoluţioniste”. Iar concluziile unor prestigioşi savanţi ai zilelor noastre, reprezintă
cu adevărat lovituri mortale pentru teoria evoluţionistă. Iată, de pildă,
opinia lui John N. Moore, profesor de ştiinţe naturale: “Dacă nu s-au găsit
forme de tranziţie în arhivele fosile, aceasta explică fără îndoială faptul că
nu au existat deloc asemenea forme în straturile fosilifere. Este foarte
probabil că nu au avut loc niciodată tranziţii între speciile animale şi nici
între speciile vegetale”. Şi mai departe: “Se pare că fiecare formă sau specie
importantă are o istorie independentă şi distinctă de aceea a tuturor
celorlalte forme sau specii! Marile grupuri de plante şi de animale apar
brusc în documentele
fosile”.
Pentru
a elimina orice urmă de îndoială asupra acestei chestiuni fundamentale a
teoriei evoluţioniste, cuvine-se ca înarmaţi cu o corectă decenţă ştiinţifică
să ne aruncăm privirea asupra enormelor abisuri dintre marile diviziuni ale
regnului animal (peşte-amfibian-reptilă-pasăre-mamifer-om), abisuri peste care
evoluţia se dovedeşte incapabilă să arunce punţi trainice de legătură:
1)Hiatus-ul dintre peşti şi amfibieni (batracieni)
După
cum se ştie, peştii se deosebesc de nevertebrate prin scheletul lor. Iar
acesta, la rândul lui, ar fi trebuit să sufere importante modificări pentru ca
peştii să devină amfibieni, adică animale capabile să trăiască atât în apă, cât
şi pe uscat. Pentru acest mod de existenţă, aveau neaparată nevoie
de un pelvis sau bazin. Dar nici un peşte fosil nu ne arată cum s-a dezvoltat pelvisul
amfibienilor. La fel, oasele craniului sunt şi ele foarte diferite la cele două
specii.
În
plus, pentru ca evoluţia să ducă la apariţia batracienilor, ar fi trebuit ca
înotătoarele peştilor să se transforme în membre prevăzute cu articulaţii şi
degete, proces care ducea la importante modificări la nivelul muşchilor şi nervilor.
Deasemenea, branhiile trebuiau să evolueze şi ele, astfel încât să devină
plămâni. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, la peşti sângele este pompat de o
inimă cu două cavităţi, pe când amfibienii au o inimă cu trei cavităţi.
Iată
câteva dintre nebuloasele ştiinţifice, pentru elucidarea cărora zadarnic s-au
făcut eforturi de a stabili o filiaţie între amfibieni şi vreun peşte de la
care aceştia ar fi putut descinde.
2)Hiatus-ul dintre amfibieni şi reptile
Poate
că cea mai importantă problemă ce priveşte abisul existent între amfibieni şi
reptile este aceea a originii oului cu coajă. Şi iată de ce. Creaturile
anterioare reptilelor depun în apă ouă moi şi gelatinoase, iar fecundarea
acestora este externă. Dar fiind animale de uscat, reptilele îşi depun ouăle pe
sol. Cum embrionii care se dezvoltă în interiorul ouălor trebuie să fie
continuu în mediu lichid, soluţia a reprezentat-o oul cu coajă. Însă faptul
acesta necesita o schimbare considerabilă în modul de fecundare. Prin
urmare, la reptile fecundarea este internă şi ea trebuie să aibă loc înainte ca
oul să fie închis în coaja sa. A fost, deci, nevoie de noi organe sexuale, de o
nouă formă de copulaţie şi de noi instincte, adică de atâtea noi caracteristici
esenţiale ce adâncesc prăpastia dintre amfibieni şi reptile.
Teoria
evoluţionistă nu explică mai convingător nici alte deosebiri complexe dintre
reptile şi amfibieni. Astfel, embrionii la peşti şi ouăle la batracieni îşi
elimină reziduurile sub formă de uree solubilă în apa din jur. Însă acest procedeu
nu era cu putinţă în interiorul ouălor cu coajă, deoarece ureea ar ucide
embrionii. Iată de ce în interiorul oului cu coajă s-a produs o transformare
esenţială: acidul uric insolubil este înmagazinat într-o membrană specială
numită alantoidă, care în acest fel îndeplineşte funcţia de vezică. Şi încă
ceva: embrionii de reptile se hrănesc cu gălbenuşul oului, aşa încât micile
reptile sunt pe deplin dezvoltate încă înainte de-a ieşi din ou, spre deosebire
de amfibieni, care la ieşirea din ou încă nu ating acest stadiu.
3)Prăpastia dintre reptile şi păsări
Reptilele
sunt animale cu sânge rece, ceea ce înseamnă că temperatura lor va creşte sau
va descreşte în funcţie de temperatura mediului exterior. În schimb, păsările
sunt animale cu sânge cald, iar corpul lor păstrează o temperatură internă
relativ constantă, indiferent de temperatura mediului exterior.
Referitor
la descinderea păsărilor cu sânge cald din reptilele cu sânge rece, încă mai
sunt unii evoluţionişti care susţin că dinozaurii erau reptile cu sânge cald.
Dar părerea generală în această chestiune rămâne aceea exprimată de Robert
Jastrow: “Dinozaurii, ca toate reptilele, au fost animale cu sânge rece”!
În
plus, deşi reptilele depun ouă aidoma păsărilor, totuşi, numai păsările îşi
clocesc ouăle.
Alte
diferenţe notabile între păsări şi reptile:
a)Penele
sunt proprii doar păsărilor, cu toate că unii evoluţionişti încearcă să
acrediteze ideea că solzii reptilelor s-ar fi prefăcut în pene;
b)Oasele
păsărilor sunt mai uşoare şi goale în interior, comparativ cu cele ale
reptilelor care sunt pline;
c)Inima
reptilelor are trei cavităţi, pe când cea a păsărilor posedă patru.
O
menţiune specială merită pasărea archeopterix, al cărei nume înseamnă “aripă
străveche” sau “pasăre străveche”, despre care s-a crezut o lungă perioadă de
timp că reprezintă mult căutata verigă intermediară dintre reptile şi păsări.
Astăzi poate că nimeni nu mai împărtăşeşte această părere neştiinţifică,
întrucât resturile ei fosilizate (aripile aerodinamice prevăzute cu pene,
precum şi oasele goale în interior) dovedesc fără putinţă de tăgadă că
arheopterixul a fost o pasăre ca toate păsările. În plus, archeopterixul nu-i
anterior păsărilor, deoarece s-au găsit resturi fosile ale altor păsări în roci
contemporane cu creatura în discuţie.
4)Prăpastia dintre reptile şi mamifere
Numele
de “mamifer” subliniază una dintre marile deosebiri esistente între cele două
specii: Pentru a-şi putea hrăni puii, care de la naştere duc o viaţă autonomă,
mamiferele posedă glande mamare!
Teodosius
Dobzhansky a sugerat că glandele mamare n-ar fi altceva decât glande sudoripare
modificate. Dar sugestia lui Dobzhansky nu-i avantajează cu nimic pe adepţii
evoluţionismului din simplul motiv că reptilele nu posedă glande sudoripare. În
plus, glandele sudoripare secretă deşeuri, nicidecum hrană...
Alte
deosebiri:
a)Spre
deosebire de reptile, mamiferele femele posedă placenta, cu o structură foarte
complexă, ea fiind absolut trebuincioasă pentru hrănirea şi dezvoltarea
fetusului;
b)Mamiferele
au diafragma care separă toracele de abdomen, pe când reptilele nu deţin aşa
ceva;
c)Doar
în urechea mamiferelor, nu şi în cea a reptilelor, se găseşte acel organ
minuscul şi foarte complex numit organul lui Corti, care însumează circa 20000
de celule acustice şi vreo 30000 de terminaţii nervoase;
d)Mamiferele
au sângele cald şi temperatura internă constantă, în timp ce sângele reptilelor
este rece şi temperatura internă variabilă;
e)Urechea
mamiferelor are trei oase, cea a reptilelor doar unul;
f)Dacă
picioarele reptilelor sunt fixate pe părţile laterale ale corpului, astfel
încât abdomenul lor atinge solul sau este foarte aproape de sol, picioarele
mamiferelor sunt situate sub corp, în felul acesta el fiind ridicat de la sol;
g)Dacă
reptilele posedă doar dinţi foarte simpli (de formă conică), mamiferele au o
dentiţie elaborată, cu care pot muşca, rupe, sfâşia, fărâmiţa şi sfărâma hrana;
h)Mamiferele,
aşijderea amfibienilor, îşi elimină reziduurile sub formă de acid uric, ceea ce
din punct de vedere teoretic înseamnă o întoarcere îndărăt pe axa evoluţiei.
5)Abisul dintre om şi celelalte vieţuitoare
Dacă avem în vedere doar fizicul omului, atunci – desigur
– el poate fi considerat un mamifer. Însă până şi afirmaţia unui evoluţionist
are darul să scoată în evidenţă enorma diferenţă dintre om şi un mamifer
oarecare: “Nu s-ar putea comite o eroare mai tragică decât aceea de a-l
considera pe om drept un simplu animal. Omul este unic: el diferă de toate celelalte animale
prin numeroasele lui însuşiri cum sunt limbajul, tradiţiile, cultura şi o
perioadă enorm de lungă de creştere şi de grijă părintească”.
Ceea
ce-l deosebeşte radical pe om de celelalte vieţuitoare se datorează creierului
său, acest formidabil organ, care cu cei peste 100 de miliarde de neuroni, îi dă
omului posibilitatea să raţioneze, să comunice cu semenii şi să înmagazineze
cunoştinţe. Avea dreptate Pascal când îl făcea pe om cea mai fragilă trestie
din Univers, pentru ca îndată tot el să adauge ceea ce îi conferă omului
măreţie şi unicitate între vieţuitoare: “Dar este o trestie gânditoare”!
*
Sigur,
ar mai fi multe de spus în această dezbatere aproape inepuizabilă dintre
creaţionism şi evoluţionism. Doar câteva cuvinte despre strămoşii noştri,
oamenii-maimuţe şi despre mutaţii.
În
legătură, de pildă, cu omul de Neandertal (numit astfel după valea Neander din
Germania unde a fost descoperită prima fosilă de acest tip), un cercetător
afirma: “Nimic nu dovedeşte că omul de Neandertal ne-ar fi fost inferior nouă
în vreo privinţă”. La fel de categoric se pronunţă savanţii vizavi de omul de
Cro-Magnon, despre care afirmă că “ până şi cei mai sceptici au trebuit să
admită că era vorba de fiinţe umane”, precum şi în cazul australopitecului, al
cărui craniu se vădeşte a fi “în mod incontestabil simian, nicidecum uman”.
Prin
urmare, oamenii – la fel ca toate celelalte fiinţe – s-au reprodus şi în
continuare se reproduc doar în cadrul şi potrivit speciei lor. Potrivit acestei
reguli de fier a vieţuitoarelor, putem conchide că toate creaturile cu
înfăţişare de maimuţă, care au trăit în trecut asemeni australopitecului, nu
erau altceva decât maimuţe. Iar fosilele umane descoperite până în prezent,
care se deosebesc neesenţial de omul modern, contribuie din plin doar la
întărirea convingerii că în sânul speciei umane există o mare varietate, fapt
ce cu uşurinţă poate fi constat şi în zilele noastre, dacă avem în vedere
elemente de aspect şi configuraţie precum culoarea pielii, forma craniului,
înălţimea sau greutatea.
Iată de
ce acele modificări accidentale numite mutaţii, nu pot fi considerate nicidecum
un posibil mecanism al evoluţiei, din simplul motiv că dacă excludem mutaţiile
“neutre”, atunci numărul mutaţiilor dăunătoare depăşeşte de mii de ori pe acela
al mutaţiilor considerate utile.
Iar dacă, în plus, avem în vedere afirmaţia făcută de
eminentul genetician Richard Goldschmidt în legătură cu dezamăgitoarele
rezultate obţinute de el pe musculiţa de oţet (drosofila) (“Dacă o mie de
mutaţii s-ar fi combinat la un singur individ, încă tot n-ar fi apărut o nouă
specie”), atunci vrând-nevrând trebuie să acceptăm următoarea concluzie
rezonabilă: Mutaţiile nu produc nimic nou, ci ele sunt doar cauza varietăţii!
2. Încotro ne îndreptăm?
Există oare om cu scaun la cap pe care să nu-l
îngrijoreze soarta planetei şi a vieţii de pe ea? În ce mă priveşte, în anul
2007 am publicat cartea intitulată Confesiuni esenţiale. Ei bine, în partea a III-a a cărţii,
subintitulată Încotro mergem ?, formulez opinii de felul următor:
“Actuala civilizaţie, o civilizaţie a consumului nesăbuit, n-a avut
înţelepciunea să elimine cauzele avertismentelor venite din partea naturii
agresate, căci aceasta ar fi însemnat ca omul să-şi suprime o bună parte din
poftele şi ambiţiile sale nesăţioase, ci s-a arătat pe mai departe preocupată doar
de înlăturarea efectelor acestor avertismente: furtuni, inundaţii, secete
prelungite, alunecări de teren etc. Dar iată că poluarea fără precedent s-a
transformat într-un fenomen global imposibil de stăvilit, chiar dacă din
această clipă omenirea întreagă ar trece la surse nepoluante de energie
(solară, eoliană, energia mareelor etc.), iar consecinţele creşterii generale a
temperaturii se vor resimţi pe întreaga planetă şi ele se vor dovedi
catastrofale pe arii întinse ale globului”.
Cum
omenirea n-a făcut nici măcar un pas serios pe linia limitării poluării, între
timp starea planetei s-a agravat, căci locuitorii ei, aidoma unor veritabili
sinucigaşi, se străduiesc din răsputeri să apropie făclia aprinsă de butoiul cu
pulbere pe care este cocoţată actuala civilizaţie.
Între timp am citit cartea lui Sirius Zorneanu,
intitulată 2012 – Anul Apocalipsei sau Marea Translaţie? Ei, şi după parcurgerea cărţii, mi-am
zis că oricât ar fi cineva de neîncrezător în scenariile catastrofice avansate
de diverşi iluminaţi, totuşi ea izbuteşte niţel să te pună pe gânduri, dacă nu
prin altceva, măcar prin strania împletire dintre realitate şi fantezie, dintre
pesimismul previziunilor ştiinţifice şi optimismul resurselor spirituale ale
omenirii.
Astfel, după ce în primul capitol scriitorul vorbeşte
despre încălzirea globală, urmată – zice el – la scurt timp de o catastrofală
perioadă de glaciaţiune, asta din cauza încetinii cursului acelui miraculos
curent atlantic numit Gulf Stream, graţie căruia europenii şi americanii beneficiază
de actualele condiţii climaterice, în următorul capitol el tratează procesul
lent dar continuu de inversare a polilor magnetici ai Pământului – un alt
fenomen cu consecinţe devastatoare pentru omenire, pentru ca în capitolul
intitulatSfârşitul timpului să insiste asupra datei de 21
decembrie 2012, dată la care se întrerupe celebrul calendar mayaş, căci – ne
asigură autorul – atunci ne va fi revelat Adevărul şi tot atunci va începe a
Şasea Lume.
În capitolul Centura fotonică ne
este descrisă aceasta ca fiind “O imensă regiune din spaţiu, care emite o
intensă radiaţie electromagnetică, atât în spectrul vizibil cât şi în cel al
luminii invizibile de înaltă frecvenţă, chiar incluzând spectrul razelor X”.
Apoi
aflăm că Universul este ţinut la un loc de către vortexuri, “printre care şi
vortexurile de energie centripetă, împreună cu câmpurile electromagnetice
asociate lor”, şi că “datorită Centurii fotonice, în următorii 10 ani Terra şi
vecinii săi îşi vor ajusta structura moleculară”.
Cartea se încheie cu Misiunea spirituală a României, în care
este reprodus textul profeţiilor lui Sundar Singh. Aflăm că Sundar Singh a fost
un înţelept şi un iluminat indian, care s-a convertit la creştinism în urma
unei experienţe spirituale deosebite. În primul deceniu al secolului XX, Sundar
Singh a făcut o călătorie prin toate ţările creştine, ocazie cu care a vizitat
şi ţara noastră. Realităţile constatate şi mai ales cele deduse în legătură cu
România, l-au îndemnat pe inspirat să afirme: “Eu ştiu că România are o mare
misiune dumnezeiască de redresare spirituală, ce o va face până la urmă să se
înfăţişeze ca un veritabil model, demn de urmat de către întreaga umanitate”.
Măcar
de-ar da Dumnezeu să fie aşa...
La rîndul meu, mi-am încheiat cartea Confesiuni
esenţiale cu nădejdea
armoniei universale pe mult urgisita noastră planetă: “Cât priveşte planul
moral-spiritual, ei bine, cu siguranţă că omul viitorului va deveni mai
credincios, de îndată ce, după eşecurile datorate trufiei şi nechibzuinţei, se
va pătrunde de adevărul cuprins în codurile morale ale tuturor marilor religii:
iubire, toleranţă, smerenie, simplitate, cumpătare. Însuşi ecumenismul va
deveni realitate într-o lume în care oamenii vor conştientiza că a fi bisericos
nu este totuna cu a fi credincios”.
Sighetu Marmației,
George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu