Fiind De dialectica opera de tinerețe a celui ce avea să devină unul dintre cei mai importanți filosofi și teologi creștini și a
cărui operă se va constitui în puntea de legătură dintre filosofia antică și cea medievală (după toate probabilitățile, opusculul în discuție a fost scris
între anii 387-391, adică în aceeași perioadă când apare opera certă De musica și, ca
atare, mai înainte de momentul crucial al convertirii sale la creștinism, fapt care explică absența din micul tratat a oricărei trimiteri sau aluzii la
învățăturile creștine), iată de ce m-am ferit ca, pentru această etapă din
viața faimosului gânditor și autor, să-i spun, precum catolicii, Sfântul Augustin
sau, precum ortodocșii,
Fericitul Augustin.
Pesemne
că unii cititori se vor întreba de ce în fraza de mai sus am întrebuințat sintagma „operă certă”. Pentru că nu numai că tratatul
Principia rhetorices, elaborat în
această perioadă, are o autenticitate îndoielnică, dar – ne informează Eugen
Munteanu, tălmăcitorul scrierii De
dialectica (Editura Humanitas, București, 1991) – înșiși
benedictinii maurini, în celebra lor ediție, „includ opusculul în Appendix, printre alte spuria, considerându-l inautentic”. Două
sunt motivele pentru care benedictinii pun sub semnul întrebării paternitatea
lui Augustin asupra opusculului:
a)În el,
așa cum era obiceiul lui
Augustin în opere de acest gen, „nu este indicat în mod explicit drumul de la
cele corporale către cele spirituale”;
b)Lucrarea
nu a fost elaborată sub formă de dialog, adică așa cum Augustin menționează în Retractationes
că, în scopul educării fiului său Adeodatus, în tinerețe a scris mai multe lucrări (retorică, muzică etc.),
printre care și una , sub formă de
dialog, despre dialectică, lucrări care au rămas doar niște fragmente incipiente din vastitatea operelor
proiectate.
Dar, ne
înștiințează mai departe E. Munteanu, argumentele de factură
textuală, filologică și ideatică
fac ca astăzi să nu se mai îndoiască nimeni de „certa paternitate a lui
Augustin asupra lucrării”: absența indicațiilor
privind drumul de la cele corporale către cele spirituale se explică prin
caracterul neterminat al lucrării (dovadă că în De musica respectivul aspect este prezentat la urmă), iar faptul că
De dialectica nu este un dialog,
decurge – așa cum a explicat
Augustin în Retractationes – din
caracterul de schiță al
acestei opere. Însă tonul predominant al discursului, ilustrat prin abundența adresării la persoana a II-a singular, este cela al
magistrului către discipolul său, ceea ce face dovada evidentă că, într-adevăr,
autorul avea intenția să-i
dea forma unui dialog.
În sfârșit, argumentul cel mai concludent în sprijinul paternității este prezența în Capitolul VII a indicației asupra numelui autorului, Augustin folosindu-și propriul nume pentru a
arăta modalitățile de
impresionare a auditoriului prin semnul verbal: „(...) așa cum, la rostirea numelui Augustinus, cel căruia îi sunt
cunoscut se gândește la mine
și nimic altceva”.
Pentru
corecta încadrare a opuscului De
dialectica în sistemul conceptual-semiotic al celui care, alături de
Ambrozie, Ieronim și Grigore
cel Mare, este considerat unul din cei Patru Părinți ai Bisericii occidentale și a cărui gândire eminamente logică a inrâurit într-un
mod copios întreaga cugetare europeană (Descartes, Thomas d’Aquino, Luther, Calvin etc.), trebuie făcute în prealabil
următoarele trei precizări:
1)Fiu al
păcatului în tinerețe și mai târziu profesor de retorică, în cele din urmă, ceea
ce înseamnă mai înainte de convertire, Augustin se dedică filosofiei, trecând de
la maniheism la scepticism (lui îi revine celebra formulare „Dubito ergo
cogito” – Mă îndoiesc, deci gândesc, care l-a influențat hotărâtor pe Descartes) și apoi la neoplatonism, școala contemporană cu el. Firește că în aceste condiții propice enciclopedismului și necontenitei desăvârșiri spirituale, tânărul Augustin asimilează în primul
rând platonismul și
stoicismul din îmbelșugata
filosofie antică greacă și,
totodată, demonstrează că și-a
însușit la perfecție logica aristotelică (în cele zece capitole ale micului
tratat De dialectica, el face la tot
pasul dovada că stăpânește atât
formele logice – silogismul, judecata și noțiunea
cu conținutul și sfera ei, respectiv sensul și semnificația cuvântului prin care aceasta este exprimată, cât și operațiile
logice, precum ampla și amănunțita clasificare a ambiguităților din capitolele IX și X, dar mai ales definiția: „Dialectica este știința
de a purta bine dezbaterile”, „Cuvintele sunt semne ale lucrurilor atunci când
își primesc puterea de
semnificare de la ele”, „Vis verbi
sau ‘puterea de semnificare a cuvântului’
este ceva prin care ne dăm seama de valoarea cuvântului
(...) și care impresionează pe
ascultător fie prin el însuși,
fie prin ceea ce semnifică, fie prin amândouă deopotrivă”, „Omul este un animal
rațional muritor”,
„Echivocurile sunt noțiuni care
nu se pot cuprinde într-o singură definiție în aceeași măsură în care se pot totuși cuprinde într-un singur nume”), astfel încât, din plin
înzestrat cu toate cele necesare cugetării inspirate, el se impune nu numai ca
„cel mai mare semiotician al Antichității”, iar prin aceasta drept „un precursor direct și imediat al teoriilor moderne ale lui Saussure și Pierce” (Eugen Munteanu), ci și ca gânditorul care în filosofia europeană a făcut
trecerea de la timpul ciclic la cel linear-istoric, respectiv ca teologul
referențial, care în lucrarea De civitate Dei, identifică Cetatea lui
Dumnezeu cu Biserica, drept urmare pledează pentru separarea Statului de
Biserică.
2)Dialectica
este concepută de către Augustin ca o metadisciplină, care se împarte în
cuvinte și semnificații, altfel spus în „lucruri despre care se vorbește și cuvinte
prin care se vorbește”.
Opusculul în discuție
„încearcă delimitarea sferei de interes a dialecticii de cele ale gramaticii și retoricii, cu care se află strâns îmbinată prin
obiectul comun, limbajul uman (definit dintr-o perspectivă constant semiotică)”
(Munteanu), așa încât cele trei
discipline alcătuiesc împreună trivium
sau stadiul elementar în sistemul educațional al celor „șapte arte liberale” (gramatica, retorica, dialectica,
muzica, geometria, aritmetica, filosofia), sistem imitat după modelul paidetic
grecesc și care va funcționa în lumea apuseană încă multă vreme.
3)În
cartea a II-a din tratatul De doctrina
christiana, filosoful nostru înțelege prin dialectică o preocupare pozitivă din punct de
vedere creștin,
recomandând/autorizând ca ea să fie utilizată (alături de retorică, științele
naturii, știința numerelor și știința definițiilor)
în hermeneutica scripturală, o hermeneutică ce respinge astrologia, divinația și alte
forme de gândire magică. De asemenea, în De
magistro el ne atrage atenția
asupra „vanității cercetării pur
formale a comportamentului semiotic al omului”, convins fiind că totul s-ar
reduce la un joc pueril atunci când scopul suprem al acestei cercetări n-ar fi
„găsirea căilor optime spre achiziții filosofice și teologice superioare”. Iată motivul pentru care, ne
spune E. Munteanu, prin „interesul aproape obstinat arătat de Augustin
studiului semnelor”, teza sa fundamentală „Nicio cunoaștere nu se poate dobândi sau transmite fără a recurge la
ajutorul semnelor” este înfiptă în gândirea europeană medievală și modernă „mult mai mult decât ar părea la prima vedere”,
dar că el nu cade niciodată în cursa ce-i amenință îndeosebi pe cercetătorii moderni, anume aceea „de a
studia semnele în sine, pentru ele însele”.
Cu
convingerea nestrămutată că „doctrina conținută și
vehiculată de semne este mult mai însemnată decât semnele în sine” (De magistro, IX), totodată puternic influențat de neoplatonism, este întru totul firesc ca în De civitate Dei adevărul să-i apară ca o
iluminare divină, iar cunoașterea,
acest ultim temei al ființei, să fie
condiționată de Dumnezeu. Această
concepție, dezvoltată ulterior de
Thomas d’Aquino până
la ultimele ei resurse, va deveni clasică în gândirea teologică. Cu completarea
că, întrucât este dat și
preexistent, adevărul nu se dobândește în mod progresiv, ci „în simultaneitatea iluminării
lui noetice”!
Dacă așa stau lucrurile, atunci care este rostul semnelor și de ce Augustin le acordă atâta importanță? Răspunsul la această întrebare, îl aflăm în dialogul De magistro: „Cunoașterea semnelor asigură punctul de plecare din exterior (foris) către interiorul spiritului
cunoscător (intus)”.Vasăzică, semnele
nu produc cunoaștere, ci
doar declanșează mișcarea dinspre exterior către interior. Da, căci „Omul
interior” este sediul adevărului, care se exteriorizează prin semne și astfel se lasă cunoscut. Regula este următoarea:
Deoarece orice lucru este un semn prin care Dumnezeu vrea să ne învețe ceva (semnele sunt fie naturale, bunăoară așa ca fumul, fie date, precum cuvintele), „toate semnele
converg spre acel Magister interior,
care singur discerne adevărul de falsitate”.
Această
idee devine o adevărată profesiune de credință la preotul și apoi la episcopul din nordul Africii (s-a născut în
anul 354 e.n. în fosta provincie romană Numidia și a murit în anul 430), după cum scrie în De Genesi contra Manichaeos („Însăși utilizarea semnelor a fost o consecință a păcatului”, căci dacă înainte de căderea în păcat,
omul putea să-L cunoască direct pe Dumnezeu, după aceea semnele i-au fost date
omului pentru a putea lua legătura cu El), respectiv în De musica: Instituind comunicarea indirectă prin semne, Dumnezeu a
limitat posibilitatea omului de a-i subjuga pe ceilalți.
Deosebit
de important pentru concepția și atitudinea umanisto-creștină a lui Augustin este faptul că acesta recunoaște tuturor limbilor „dreptul și capacitatea de a primi mesajul scriptural” (anticii
păgâni ignorau toate celelalte limbi în afară de latină și greacă). De altminteri, în amplul tratat De doctrina christiana, care din toate
punctele de vedere constituie „o sinteză a concepțiilor sale lingvistice, retorice și filosofice și în care perspectiva semiologică se deschide spre un
orizont mai larg” (E. Munteanu), el arată că păcatul trufiei, al cărui semn
este Turnul Babel, a avut drept rezultat diversificarea limbilor în urma
scindării limbii originare.
Conștient de complexitatea raporturilor dintre semne și cei ce le utilizează, Augustin ajunge la concluzia că
trebuie disociată dialectica de retorică, cele două ramuri conexe ale unei
metadiscipline concepută și perfect
articulată ca doctrină a semnelor.
Apropierea
epistemologică dintre dialectică și retorică nu este nouă, deoarece ea se constată atât la
stoici cât și în Retorica lui Aristotel. Pe urmele
stoicilor (etimologia acestora este subordonată științei
definițiilor), Augustin la rândul
lui include etimologia în dialectica sa, fapt care se explică prin caracterul
pronunțat semiologic al investigațiilor întreprinse. Dar contrar opiniei stoicilor că „nu
există cuvânt căruia să nu i se poată da o explicație”, gânditorul nostru crede că „ar fi fără rost să abordăm
o astfel de activitate, căci n-am mai termina niciodată” (De dialectica, VI).
Tot așa, în comparație cu Aristotel, filosoful care a acordat o importanță minoră semnelor în raport cu lucrurile desemnate (în Retorica, Stagiritul consideră că
„numele sunt imitații, iar
vocea cea mai imitativă dintre toate facultățile noastre”), Augustin conferă semnelor demnitate,
„singura în măsură să explice succesele epistemologice, precizia terminologică,
exactitatea și profunzimea
stratificărilor taxonomice, rafinamentul conceptual din speculația scolastică de mai târziu” (E. Munteanu).
Punctul de vedere al lui
Ludwig Wittgenstein este că Augustin „descrie un sistem de comunicare; numai că
nu tot ceea ce numim limbaj este reprezentat de acest sistem”.
Sighetu Marmației,
George PETROVAI
27-28 aprilie 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu