6. Religiile indienilor
Partea a III-a
C. Jainismul
Numele
acestei religii vine de la Jina (învingător), titlu acordat celor 24 de
învățători ai sectei, dintre care doar ultimii doi au existență istorică certă:
Pārșva, întemeietorul sectei Nirgranthas sau „cei eliberați de lanțuri” (se
presupune că ar fi trăit în secolul al VIII-lea î.e.n.) și Vardhamāna,
supranumit Mahāvira (marele erou).
Despre
Vardhamāna se știe că a trăit în secolul în secolul al VI-lea și începutul
secolului următor (c.540-470 î.e.n.), că s-a născut într-o familie nobilă și că
la vârsta de 30 de ani a început să se supună celor mai aspre mortificări,
căutând ca prin asceză și meditație să dezlege „marea taină a atotștiinței și
eliberării”. Potrivit tradiției jainiste, el și-ar fi atins scopul după 12 ani
de continuă asceză și intensă meditație, lucrul acesta (taman ca în cazul lui
Buddha, de unde opinia nefondată că budismul n-ar fi decât o variantă a
jainismului) având loc sub un arbore de pe marginea unui fluviu.
Din acel
moment devine Mahāvira sau Jina și începe opera de reformare a învățăturii lui
Pārșva, respectiv de propovăduire printre arieni și nearieni a propriei sale
doctrine. Tot tradiția susține că, după aproape 30 de ani de propovăduire,
„învingătorul” Vardhamāna intră în nirvāna
(moare în cancelaria regelui Hastipāla), lăsând în urma lui zeci de mii de
călugări și de adepți laici.
Nota
5: Fiindcă tot am amintit de nirvāna,
conceptul mult îndrăgit de budiști (dar neinventat de Buddha, căci existase
înaintea lui în graiul și gândirea hindușilor), trebuie să vedem care sunt
înțelesurile lui în vorbirea curentă și în gândirea teologilor. Sensul exact al
nirvānei este „stingere”, „nimicire”, „neant”. În plan filosofic (jainism,
budism, sistemul Sāmkhya), ne face cunoscut Micul
dicționar filozofic (Editura Politică, București, 1973, Ediția a II-a),
termenul desemnează „repausul absolut”, adică încetarea ciclului reîncarnărilor
și eliberarea definitivă de suferințe. Însă, completează E. Vasilescu, budiștii
înțeleg prin nirvāna nu numai „vidul
pur, dezagregarea individualutății, sfârșitul oricărui proces sufletesc sau
intelectual”, ci și „nemurirea, țărmul de dincolo, dezrobirea de durere”.
Aceste sensuri contradictorii sunt consecința faptului că însuși Buddha le-a
alimentat cu intenționatul echivoc al răspunsurilor pe care le-a dat la
întrebarea discipolilor dacă sufletul continuă să existe sau dispare fără urmă
în nirvāna: „A ști aceasta nu ajută
cu nimic la luminarea sau mântuirea omului”; „Eu condamn și pe acela care crede
în supraviețuirea în nirvāna și pe
acela care neagă supraviețuirea în ”. Ambele răspunsuri arată că maestrul nu
era dispus să discute problemele formale, iar prin aceasta inutile, ale mântuirii.
Nirvāna, vasăzică, este paradisul
budist, țintă care poate fi atinsă de credincioși în timpul vieții, nu numai în
supremul ceas al morții, printr-un neîncetat efort al voinței și o muncă fără
preget...
Revenind
la jainism, se impune precizarea că, în sânul comunității jainiste, au apărut
neînțelegeri încă din timpul vieții lui Mahāvira, neînțelegeri care, după
moartea sa, s-au accentuat și au generat marea schismă (împărțirea credincioșilor
în două categorii): rigoriștii urmau îndeaproape învățătura și exemplul lui
Vardhamāna, așa că umblau în pielea goală și se numeau „îmbrăcați cu aer”, pe
când mai puțin rigoriștii purtau un veșmânt alb și se numeau „îmbrăcați în
alb”.
La
întrebarea „Cum poate credinciosul să ajungă la eliberarea finală?”, învățătura
jainistă răspunde că acesta are nevoie de cele trei „giuvaere” ale
comportamentului atotuman: dreapta credință, dreapta cunoaștere și dreapta
purtare.
a)Întrucât
jainismul nu admite credința într-un Dumnezeu personal, creatorul și
cârmuitorul lumii, dreapta credință
se cheamă nestrămutata încredințare că Mahāvira, întemeietorul sectei, a
descoperit calea care duce la adevăr și la eliberarea finală. Marile asemănări
ale acestei concepții cu sistemul filosofic Sāmkhya, i-au determinat pe mulți
indianiști să vorbească despre ateismul jainismului. Firește, jainiștii nu se
consideră atei, de îndată ce cred într-o serie de „ființe superioare”, în
primul rând în cei 24 mari învățători ai sectei. De asemenea, ei venerează
anumite zeități specific jainiste (de pildă, cele 16 zeițe ale științei),
precum și o mulțime de zei budiști. De reținut că (1) zeii jainiști sunt
grupați și ierarhizați cu multă grijă, „fiecare categorie având locuința sa
specială în diferitele compartimente ale regiunilor suprapuse ale lumii” (E.
Vasilescu) și că (2) nu sunt eterni, ci –aidoma oamenilor – trebuie să treacă
prin mai multe existențe succesive până la totala eliberare.
b)Dreapta cunoaștere este indirectă
(rațională) și directă (intuitivă), cunoaște cinci grade (de la percepție și
până la cunoașterea absolută) și este rezervată numai celor care au atins
ultimul grad de perfecțiune, adică au devenit Jina. Jainiștii au elaborat un
veritabil sistem metafizic al dreptei cunoașteri, sistem panvitalist care, așa
cum deja am arătat, seamănă în multe privințe cu Sāmkhya.
c)Dreapta purtare sau chintesența moralei
jainiste se vertebrează pe ideea de karman:
prin firea sa, sufletul este închinat spre dreapta credință și spre dreapta
cunoaștere, dar karman (substanță
materială fluidă) îl împiedică să creadă ceea ce-i este de trebuință și să
cunoască adevărul. De unde rezultă continua suferință din viața omului, idee
referențială în budism, care ia sfârșit odată cu eliberarea omului de karman. Iar eliberarea poate fi atinsă
doar de aceia care merg neabătut în viață pe anevoioasa cale a celor cinci
comandamente morale: abținerea de la omorârea cu intenție a oricărui fel de
ființă vie (jainiștii practică un vegetarianism atât de sever, încât nu
lucrează pământul pentru a nu omorî vietățile, beau apa strecurată printr-o
pânză și au spitale pentru animale), abținerea de la minciună, abținerea de la
furt (varianta jainistă a celor trei porunci mozaice, budiste și creștine: „Să
nu ucizi”, „Să nu minți”, „Să nu furi”), castitatea și neatașarea/dezlipirea de
bunurile materiale.
Se
subînțelege că aceste comandamente/porunci sunt mult mai aspre pentru călugări
și asceți, care – mergând cu strășnicie pe urmele lui Mahāvira - umblă goi
și-și grăbesc sfârșitul prin totala renunțare la mâncare. Dar cu toate că în
cazul laicilor aceste comandamente sunt mai blânde (bunăoară, fidelitatea
conjugală ține locul castității), totuși, și lor li se recomandă renunțarea la
orice fel de hrană în stadiul final al vieții, mijloc foarte eficace întru
curățirea de karman la trecerea
într-o nouă viață.
Deși în
faza de început jainismul nu avea caracterul unei religii propriu-zise, după
divinizarea marilor învățători s-a ajuns la un cult „asemănător în multe
privințe cu cel hinduist” (E. Vasilescu), așa încât cei circa un milion și
jumătate de credincioși posedă un mare număr de formidabile temple și mănăstiri
(temple construite numai din marmură sau scobite în munte), precum și o
apreciabilă literatură canonică și necanonică. Trebuie făcută precizarea că
literatura necanonică a jainiștilor este mult mai bogată decât cea canonică:
cuprinde opere din toate domeniile culturii, iar nuvelistica ei – ne spun
indianiștii – depășește toate celelalte religii ale indienilor!
Instruiți
și cu un important rol în economia indiană, căci sunt răspândiți în
principalele centre comerciale și industriale ale țării, jainiștii au reușit să
atragă atenția europenilor și americanilor prin publicațiile lor, ba chiar să
facă un oarecare prozelitism prin confreria Mahāvira pe care au înființat-o la
Londra în anul 1913. Însă, cu toate eforturile depuse de jainiști,
numărul adepților continuă să fie foarte mic.
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
25
ian.-15 feb. 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu