de Gheorghe Pârja
Un nou curent ideologic bântuie Europa Unită. Atât
cât poate fi ea de unită. Este vorba despre noua suveranitate națională. Prin
țări cu democrații mai consolidate se poartă discuții aprinse pe această temă,
s-au creat partide care au în vârf de steag mesaje ce pledează pentru izolarea
statelor, care duc la animozități și pot degenera în conflicte. Cică statele
trebuie să-și recâștige suveranitatea pentru a putea contura un ideal național.
Adepții suveranismului din statele occidentale, foste imperii, trag după ei
flamura unui trecut glorios și se reazimă pe vocația universalistă a națiunilor
lor. Spun suficient de răspicat că organismele regionale și globale și-au
dovedit limitele, șterg identitățile naționale și uniformizează lumea spre un
viitor nesigur, în care națiunile sunt puse în pericol. Așa că dramaturgul
Matei Vișniec, trăind în democrația franceză, se întreabă: suveranismul, o
șansă sau o amenințare pentru Europa?
Eu, care am fost educat de prima generație de
profesori izvorâți din Marea Unire, port amprenta sentimentelor marelui
eveniment reîntregitor de țară. Rămân la părerea că țara trebuie să fie
laolaltă, că așa putem răzbi mai ușor în istorie. Tot bunii mei dascăli mi-au
spus că orice extremism în numele iubirii de patrie este dăunător. Mai ales
când un partid politic își pune, de formă, cingătoarea lui Avram Iancu. Sunt
pentru învățarea istoriei naționale, pentru a ști de unde venim, dar să nu
exagerăm o vreme pe care nu am trăit-o. Cred că au fost personaje importante în
istorie, dar nu cred în zeificarea lor. Avem în gândirea românească minți
luminate, care au explicat izvoarele suveranismului. Așa este savantul nostru
Constantin Rădulescu-Motru, cel care a dorit să întemeieze o nouă filosofie –
personalismul energetic – bazată pe fondul spiritual al poporului român și să
depășească limitele sistemelor filosofice anterioare.
Scrie Rădulescu-Motru: „Vechiul cult al eroilor, în
care a crescut sufletul european, își găsise o formă frumoasă de supraviețuire
în instituția suveranității. Prin suveranitate, înțelegea europeanul tot ce era
mai sus, și ca putere, și ca aspirație. Suveranul n-avea să dea socoteală de
faptele sale nimănui, afară de Dumnezeu – cu care el, de altminteri, se împăca
ușor.” Este vorba despre acea stare supremă, asociată cu vraja zeilor din
Olimp. Așa, europeanul își avea în instituțiile suveranității legătura cu
trecutul vieții sale sufletești. Acest cult venea din istorie, ca o încurajare
a ființei, ca un orgoliu al demnității omenești. Până aici ne aflăm în
literatura cu subiect istoric. Când ne referim la state, lucrurile se schimbă
profund.
Conflictele veacului trecut au avut la bază credința
că statul mai puternic putea gândi că granițele sale se află acolo unde este
capabil să ajungă. Avem o nefericită pildă contemporană în preajma noastră. Dar
și Germania a pornit două conflagrații mondiale în dorința de a-și încerca
limitele. Suveranitatea a dovedit, cu prețul a milioane de morți, unde duc
excesele. Este limpede că suveranitatea, în forma ei expansionistă, este un rău
istoric. Popoarele mari, precum oamenii, trebuie să accepte buna vecinătate. Pe
această temă, diplomatul român Iftene Pop (Dumbrăvița, Maramureș) a scris o
carte remarcabilă. Statele mici, victime la îndemână ale conflictelor și
ocupațiilor, au cerut o nouă ordine mondială în care să li se asculte vocea. Să
fie respectate.
Savantul Rădulescu-Motru vorbește în termeni frumoși
despre solidaritate. Asta a dus la apariția unor organisme internaționale, de
care și statele mari trebuie să țină seama. A spus, la vremea lui, că
suveranitatea a fost poezia trecutului, iar solidaritatea este făgăduința
viitorului. Un economist francez a propus înlocuirea războiului fără granițe,
cu comerțul fără hotare. Deziderat împlinit în mare parte. Izolarea unei țări
nu este posibilă în aceste vremuri. Decupez încă o opinie a savantului din
Butoiești-Mehedinți: „În principiul suveranității supraviețuiește trecutul, cu
deprinderile lui de a glorifica arbitrariul, eroismul și supranaturalul, în
principiul solidarității, viitorul promite dreptul de a chema la răspundere pe
fiecare pentru faptele sale, fie individ, fie popor.”
Deci cred că suveranitatea clamată astăzi a devenit
o metaforă prielnică identității naționale, iar vremea de astăzi cere
solidaritate. Când suveranitatea devine mesaj politic, am mari îndoieli că este
înțeleasă în profunzimea ei. Opinia unor români că suntem dirijați de la Centru
este adevărată. Diplomația noastră, politicienii confundă demnitatea cu
împăcarea contrariilor. Despre asta cu alt prilej. Că nu putem renunța la ce
înțelegem noi prin suveranitate. Adică să nu ne târască toți prin vrerile lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu