de Gheorghe Pârja
Ne întrebăm, cei interesați, care sunt vectorii
ideologici ai unor state din Uniunea Europeană, dar și din lume. Unele regimuri
au doctrine evidente, altele le furișează sub perdeaua cu irizări democratice.
Din afluxul de știri ne dăm mai ușor, ori mai greu, seama ce direcție are un
lider sau altul. Recent, am citit o carte lămuritoare despre spectrul politic
al unor conducători de state și de guverne. Este vorba de volumul „Epoca
liderului cu mână de fier”, scris de Gideon Rachman, Editura Polirom, 2023. Autorul
e istoric britanic de mare prestigiu și unul dintre cei mai crezuți publiciști
la ora actuală. Este laureat al Premiului Orwell pentru scrieri politice, iar
cartea de care aminteam este una dintre cele mai comentate și apreciate lucrări
de gândire politică din lumea occidentală.
Un fenomen din ce în ce mai evident, și mai
îngrijorător, în ultimele decenii îl constituie ascensiunea unor conducători
autoritari în tot mai multe țări, unele cu tradiții democratice. Autorul oferă
o amplă galerie de portrete, dictatori sau aspiranți, foarte mulți aflați la
ora actuală în funcții. Nu toți au aceleași caracteristici. Totuși Gideon
Rachman scoate în evidență un lucru pe care tind să-l aibă în comun: cultul
personalității. Au pretenția de a fi unici, de a avea o abilitate personală de
a conduce țara. Atitudinea lor, susține autorul, este aproape inerent
antidemocratică. În democrație există o competiție între partide, ghidate de
instituții și legi. Liderii autoritari spun că țara lor este în criză,
provocată de inamici din afară sau din interior. De aceea țara trebuie să-și
pună încrederea într-un singur om care are intuiția de a face ceea ce este
necesar.
Donald Trump este un exemplu care se încadrează în
acest tipar. După ce a spus ce merge prost în America – în viziunea sa – a
rostit: „Numai eu pot repara asta!” Așa spun și Narendra Modi, în India,
Vladimir Putin, în Rusia, sau Xi Jimping, în China. Autorul face distincție
între un lider puternic și un lider autoritar. Conducătorul cu mână de fier,
întrucât este narcisist, este periculos. Este riscant să acorzi încredere unuia
care nu acceptă înfrângerea. De pildă, Putin s-a descurcat bine în primii ani,
dar și-a dat arama pe față, făcând o gafă enormă prin invadarea Ucrainei, o
tragedie care costă nu numai Ucraina, dar și Rusia. Și alte țări. Un lider
autoritar devine megaloman cu cât stă mai mult la putere. Puterea, uneori,
creează o mistică, părând multora șarmant și seducător.
Autorul scrie că pe Trump, înainte de a deveni
președinte, multă lume îl percepea ca ridicol. Putin este un exemplu mai
elocvent. Unul din motivele pentru care a fost adus la putere a fost un calcul
greșit. Oamenii l-au perceput ca fiind un ins modest, manierat, serviabil,
săritor. Ceea ce nu au văzut ei este tocmai ce este în mintea lui. De menționat
că autorul cărții i-a cunoscut pe cei doi lideri – american și rus – personal.
A stat de vorbă și cu liderul chinez, care avea o conduită imperială, foarte
domoală, deliberată, grațioasă. Cei din jur au ținut să-l înfățișeze ca un mare
om. Dar este umbra mâinii de fier în China. Autorul ne mai lămurește un aspect
care ne interesează. Acești lideri sunt persoane cu educație? Mobutu,
conducătorul Zairului, a fost un om foarte capabil, inteligent, dar puterea l-a
orbit. Modi al Indiei nu este un om foarte educat, dar este un politician
versat, cu instinct de conducător. Liderul chinez pricepe cum funcționează
partidul, dând dovadă de răbdare și de duritate. Trump nu este o persoană
academică, deși spune că a absolvit Universitatea din Pennsylvania, chiar dacă
nu există dovezi în acest sens.
Face un tablou incitant despre felul în care acești
lideri pierd puterea. Este amintit și Ceaușescu, care a pierdut puterea în
câteva ore. Pentru Putin, războiul din Ucraina poate fi sfârșitul domniei lui.
Mai este comentat și traseul lui Erdogan, de la reformatorul liberal, la
liderul autoritar. În cuprinsul cărții întâlnim și situațiile din Ungaria și
Polonia. Se spune că Viktor Orban a folosit mandatul democratic pentru a eroda
democrația. Funcționari loiali ai premierului maghiar au fost puși la
conducerea presei de stat. Unii dintre ziariștii maghiari au luat calea
exilului. Cum este cazul lui Attila Mong, unul dintre cei mai respectați
reporteri din țară, care a protestat împotriva unei legi a presei. Orban este
autorul unei disertații despre Antonio Gramsci, filosoful italian marxist, care
argumenta că puterea politică izvorăște din controlul asupra instituțiilor
culturale puternice.
Numărul autocraților continuă să crească, deoarece
aceștia modelează un soi de alternativă la democrație, au captat nemulțumirile
oamenilor față de democrație. Că și democrațiile nasc frustrări, pentru că
adesea sunt ineficiente, stau prost la luarea deciziilor. Așa apare seducția
modelului de politician cu mână de fier. Suficient de experimentat în istorie.
Așa, Putin sau Orban au admiratori deoarece sunt priviți ca salvatori.
Democrația nu a fost niciodată un sistem perfect. Spusa lui Churchill a făcut
carieră: „Democrația este cel mai rău sistem, dar încă nu s-a inventat altul mai
bun.” Este o carte din care fiecare își poate răspunde la multe întrebări.
Autorul este recomandat tocmai de prestigiul lucrărilor sale, bine documentate.
Recent, revista România literară a publicat un interviu cu istoricul britanic,
realizat de Cristian Pătrășconiu, care mi-a lămurit multe dintre tezele
cuprinse în carte. Prefer libertatea, nu umbra mâinii de fier!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu