Dorul ca formă a speranței în poezia Liviei Anton

 

 

Primit de curând, volumul de versuri al poetei Livia Anton, intitulat ”Stropi de suflet ”, ne invită în universul eului acesteia ce frisonează la clipele pe care le trăiește.

Volumul este policrom, împletind nuanțele sentimentelor intime cu cele patriotice.

Romantică prin fatalitatea tipologiilor emoționale, poezia Liviei Anton, stă în realitate într-o trăire autentică:” Ochii–mi cuprind zorile dimineţii,

Lumina pură a Soarelui-Răsare,

Bucuria că trăiesc o nouă zi e cea mai mare.

Iubesc acele visuri ce se-mplinesc dând viaţă

la altele din ele,

E timpul primăverii pornită să mă cheme

din muguri verzi şi firavi ghiocei,

Visuri ce se-mplinesc, le văd parcă printre gene,

Totul prinde viaţă pe dealuri, câmpuri şi alei,

Găsi-vom fluturi de mătase ce-al ,,tinereţii elixir” îl poartă-n ei!”(fluturi de mătase. ).

Adevărul e că în această cu totul admirabilă manifestare de lirism, de efect calculat, poezia Liviei  Anton  este expresia unei subiectivități adânci, de esență înalt femenină voind a comunica o biografie lirică inclasificabilă:” Vântul turbat agită natură şi nori,

Frunze ofilite vin peste noi,

Petale de crizanteme lăcrimând cad şi mor

Se aştern în cale ca un covor.

Am strâns în mine zăpezile ce tâmpla mi-o-mpresoară,

Inima zvâcneşte, se strânge  în durere când o pipăi

Târcoale-mi dă toamna, dar nu vreau să mă doară

Şi foşnetul de frunze verzi în bătaia luminii, doar o clipă-i. ”(E toamnă )

Poezia acestei poete ne introduce în universul poeziei femenine românești al cărui mit definitiv rămâne pentru încă multă vreme Veronica Micle; în urmarea unui astfel de model care nu e adoptat și este consubstanțial se mișcă și această creație, sensibilă precum a unei plante heliotrope, viețuind într-o deplină dependență față de principiul universal, acela viril.

         Livia Anton practică un autentic și inedit realism liric, mai ales faptul că poemele sale sunt scrise în vers alb, în care descoperim un vizionar autentic, de un vizionarism cu originea nu în exasperarea simțurilor și nici a gândului ci într-o constituție care trăiește poetic:” Să vină bătrâneţile lin,

Ca o rânduială străbună

Ȋn care cuminţi şi împăcaţi în destin

Vom porni la drum în a rugăciunilor rugă.

Căci despărţirea e firească,

O punte între diferite lumi,

O punte trecătoare spre nu ştiu ce tărâmi.

Dorim ca trecerea să fie ca o binefacere cerească,

O împăcare între cei care rămân.

 ”(Rânduiala străbună ).

Poeta și-a găsit vocea lirică adecvată în acea stare elegiacă și într-o filosofie a răbdării de ardeleancă în căutarea unui baltag.descoperim un stoicism, din acest fatigabilitate cu melancolia la tâmple:” Patriotismul, nu este un moft

Este dragoste de ţară, luptă,

Este sămânţa sădită din timp

ce la a patriei chemare va creşte,

în sânul pământului iubit.

 ”(E ziua ta, Românie! ).

Poeta e o trestie simțitoare, e solitudinea însăși, desfășurând o devoțiune și un patriotism sincer și curat.În erotică poeta este o romantică, care turbură până și filosofia geneziacă.Fiindcă aceasta e dintr-o clasă intelectuală, nu ideile sunt aici de analizat, căci soliditatea lor este verificată.Sentimentele sunt mereu de origine erudită și se nasc în urma unei examinări temeinice în intelect:” Nu mă- ndoiesc, Eminescu, nu s-a despărţit de noi,

Eternă-i e trăirea, etern  peste timpuri,etern peste nori,

Din neam în neam şi-a-ndeplinit destinul

Iubind soarele, luna, stelele şi infinitul.

Eminescu, Luceafăr stelar,

Atunci, când vremuri ne presau să ne doară

Pe scena deschisă din Moldova şi Ardeal

Atunci, sub ocupaţie Austro-Ungară

A făcut să răsune limba română, pentru-ntâia oară!

 ”(Eminescu).

Evocându-l pe Poetul Nepereche , poeta alunecă spre un cifru cultural adăugând percepției o cantitate suplimentară de sens.

         Livia Anton e  dotată, inteligentă conținutistic  cu o formă a libertății în gândire, are o clarificare tehnică a versului liber și a metaforei ca o comparație fără termenul de comparat, în vederea purificării noționale a vocabularului, precum și în fixația în poemul conceptual și nu mecanic.

         În poeziile patriotice descoperim tonul ceremonios și o anumită înclinație către ritualic, ca și ținuta oraculară a acestei poezii pornesc spre o voință înclinată spre iubire.Lirica poetei exemplifică o dimensiune subiectivă aflată într-un chip al sufletului, fidel și semnificativ.

                                                        Al.Florin Țene