de Gheorghe Pârja
După cum vă spuneam la cumpăna dintre ani, mi-am
repetat ritualul de a vorbi cu prietenii despre lumea în care trăim. Mi-a rămas
reper dialogul cu distinsul scriitor Eugen Uricaru, care mi-a povestit despre
vizita recentă a spiritului domnului Caragiale. Îmi spune prietenul Eugen că
dacă admitem că Dumnezeu a creat lumea, atunci vom fi de acord că Ion Luca
Caragiale a creat România politică. Anul care a trecut, dar și cel care a
început scot la iveală viscole politice, pe care le socoteam că se potrivesc
doar pentru alții. Geniul lui Caragiale nu a dat greș. Opera dramatică a lui
s-a jucat, și spectacolul continuă, cu mare acuratețe, de către clasa politică
actuală, având interpreți cel mai adesea ridicoli, personaje reale, perindate
pe la televiziunile țării.
Reiau în formă proprie scenariul prietenului Eugen,
deoarece mi se pare inspirat, o materie primă pentru umor, dar și pentru scene
dramatice. Acest an a început cu D’ale Carnavalului, adică cu pregătirea
alegerilor prezidențiale, când actori din birourile puterii politice dau cu
oiștea în gard. Cu risipă de ordine și dezordine democratică. Cu actori
politici numiți într-o Noapte furtunoasă. Cu rezultate care au pus pe jar pe
mulți participanți la aventura electorală. Așa a apărut O scrisoare pierdută.
Cine a găsit-o a dus-o la Curtea Constituțională, unde onorabilii magistrați au
luat-o în seamă. Au apărut și reprezentanți ai vocilor libere. De la jurnaliști
cu vocație telepatică, la înțelepți cotidieni care își caută viitorul în
horoscop, clamând că ei dețin adevărul.
De după colțul realității și-a făcut apariția și
Conu Leonida. Față cu reacțiunea. Și ce reacțiune! Una cu diavoli, mai ceva ca
într-o scenă din dramaturgia Maestrului. S-a strecurat pe sub ușă o hârtie
ciudată, în care rușii erau descriși ca niște cetățeni dubioși. Dar nimic
concret, ca un abur de sub stele. Cartea Republicii este citită de mai multe
persoane avizate. Dar au pus-o pe portative diferite. Curat murdar, mon cher!
Prietenul meu Eugen spune că e doar o coincidență, ori o analogie forțată. Se
perindă pe fundal situații comice, uneori tragice. Mița Baston se dă
republicană, Trahanache este ba naiv, ba viclean, încât păcălește pe cine
poate. Agamiță Dandanache se dă convingător, având în mânecă scrisoarea
liberală. Maestrul Cațavencu vine cu dubluri în scenele reale.
Vorba domnului Caragiale: hărmălaie mare, mare
hărmălaie! Din păcate, ori din fericire, eu nu savurez spectacolul cotidian, ci
îl privesc cu multă îngrijorare. Societatea românească este serios divizată.
Da, se aplică dictonul latin divide et impera! Fiecare parte implicată în
vrajba politică se prezintă în fața noastră înfășurată în calități. Ce să faci
cu acești oameni politici care trag focul la oala lor? Te cuprinde deruta și
spaima de ce se va întâmpla! Cu o societate în care a pătruns frica și
neîncrederea! Frica de instituții, de război, de fantomele istoriei, frica de
dosare…
Da, Eugen, frica și neîncrederea diminuează
libertatea și democrația. Vin zile încurcate peste România. Pofta de putere
recurge la metode ciudate. Ultima piesă ar fi Năpasta. Cam asta ar fi vizita
domnului Caragiale în vremurile noastre, cum am priceput-o eu. Am ajuns la
părerea că pseudonimul poporului român, din când în când, este chiar opera lui
Conu Iancu. Care spunea că societatea noastră se aseamănă cu un ciudat teatru.
P.S. Despre prezența Cetățeanului turmentat în
vâltoarea noastră electorală, cu alt prilej. El se ridică sus și ia proporțiile
unui tip abstract. El este când îmbrățișat, când îmbrâncit, când curtenit, când
batjocorit, huiduit apoi aplaudat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu