𝐋𝐮𝐦𝐞𝐚 𝐝𝐫𝐞𝐚𝐩𝐭𝐚̆, 𝐚𝐜𝐞𝐚𝐬𝐭𝐚̆ 𝐜𝐚̂𝐫𝐩𝐚̆ 𝐥𝐮𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢𝐭𝐚̆…

Ni se spune că trăim într-o „lume dreaptă”. Ni se spune cu tonul acela de agent de asigurări care îți vinde un zâmbet și îți ratează frica în rate. Dreaptă ar fi lumea, ordine ar exista, reguli, principii, responsabilitate. Mda… și în timp ce se recită asta, undeva un om în costum semnează un ordin, iar din semnătura lui se naște zgomotul: sirene, dărâmături, țipete, statistici. Statul de drept e absolut; un instrument precis, un bisturiu… un bisturiu care taie suspect de des acolo unde carnea e moale, la omul mic, la trecerea de pietoni, la „a fost un accident”, la mâinile care nu miros a petrol și sânge, ci a viață, a oboseală, poate a un pahar în plus, fiindcă omul e om. Acolo statul de drept funcționează curat, punctual, corect, moral, cu guler apretat. Acolo există dosar, expertiză, articol de lege, condamnare. Acolo „fermitatea” devine brusc un cuvânt foarte elegant, si apoi există cealaltă categorie de oameni, cei care transformă sute de mii de vieți în cifre, cei care spun „securitate” și înseamnă „frică”, cei care spun „pace” și trimit bombe, cei care se mișcă printre steaguri și camere de filmat ca printr-o eclipsă personală. La ei statul de drept devine, dintr-odată, o dezbatere filosofică: jurisdicție neclară, acces imposibil, imunitate discutabilă, veto, politică reală, stabilitate, „situația e complicată”… Eu nu-i spun „complicată”, eu îi spun: o lume în care puterea are propria gramatică, propria metaforă, propria metrică, propria rimă. O gramatică ce nu se pleacă, ci îi pleacă pe alții, o gramatică ce nu explică, ci declară „neaplicabil”. Și cine vorbește această gramatică poate pune țări întregi la condițional: „nu ar trebui”, „se va analiza”, „regretăm profund”. Între timp… trecerea de pietoni stă în mijloc ca o probă morală. Un om trece cu mașina peste ea, poate beat, poate prost, poate amândouă. Un om moare. E tragic, e concret și, fiind concret, e juridic apucabil. Apucabil înseamnă judecabil, judecabil înseamnă brusc că lumea pare să aibe o balanță, că măsoară, că îndreaptă. Dar dacă cineva nu „lovește” unul, ci mii, zeci de mii, sute de mii, nu cu volanul, ci cu statul, atunci balanța devine decor. Un tribunal?! O idee frumoasă! Un mandat de arestare? O hârtie nobilă! Dreptate? Un cuvânt purtat la conferințe ca o cravată: arată bine, dar nu obligă! Aici intră în scenă Ivanul meu interior, acest personaj împrumutat, un fel de slav imaginar cu sprânceana grea, pe care îl scot din sertar când lumea nu mai poate fi suportată fără ironie. Ivan zice: „Frate, tu nu înțelegi, legea e ca un câine care latră la hoții mici. Lupii mari îl hrănesc.” Ivan râde. Râd și eu, numai că râsul meu nu e râsul cinicului, ci al doctorului care știe: dacă diagnosticul e corect, febra tot febră rămâne. Mi se va spune: „Dar există sancțiuni! Există mandate! Există instanțe internaționale!” Există… Da. Există și detectoare de fum. Asta nu înseamnă că nu arde casa. Sancțiunile sunt, de multe ori, calmantul moral al celor puternici: fac ceva, dar să nu doară prea tare. Mandatele sunt importante, fără îndoială, doar că, cât timp omul stă în palat și nu trece granița, ele rămân ca un gard în jurul unui munte: impresionant, dar irelevant pentru vârf și vine fraza preferată a epocii, apretată ca un funcționar: „Asta e realpolitik.” Realpolitik e parfumul cu care se acoperă mirosul de sânge. Miroase a sală de conferințe, a mochetă, a microfon. Îl pulverizezi când moralitatea ar începe, altfel, să urle. Realpolitik e arta de a sta drept în picioare, în timp ce îngenunchezi. Se vede limpede: cine omoară un om ajunge la închisoare, cine omoară sute de mii ajunge în manuale, în monumente, în interviuri, în „strategii”, și uneori, dacă are ghinion, mai târziu ajunge și în fața unui judecător. Dar abia după ce cade, după ce nu mai e util, după ce umbrela lui de protecție se rupe. Atunci se strigă: „Dreptate!” și toți își bat pe umăr: ce brav, am apărat principiile. Ca și cum principiile n-ar fi fost până atunci ținute la sertar. Adevărul dureros e acesta: lumea nu e nedreaptă fiindcă nu are reguli, lumea e nedreaptă fiindcă regulile nu sunt pentru toți. Cine are putere poartă o a doua piele: ceață de jurisdicție, discuții de imunitate, veto, alianțe, propagandă. Cine nu are putere poartă doar greșelile lui, slăbiciunea lui, prostia lui, și astea toate sunt juridic perfecte, gata de procesat. Nu spun asta ca să-l scuz pe șoferul beat. Vina rămâne vină. Mortul rămâne mort. Dar o spun fiindcă e o formă rafinată de ipocrizie să-l apuci pe micul vinovat cu maximă morală și să-l mângâi pe marele vinovat cu minimă consecință. Condamni „accidentul” și negociezi masacrul ca „problemă”. Îl bagi la pușcărie pe omul mic și îl inviți pe omul mare la summit. Dreptatea, se pare, în lumea asta e o instituție locală cu program fix și lumină bună. Internațional devine tapet; un principiu frumos pe care îl dai jos de pe perete când încurcă mobilierul. Și totuși, înainte ca Ivan să-mi facă iar cu ochiul și eu să mă cufund definitiv în rolul lui, mă opresc o clipă. Fiindcă dacă aș fi doar cinic, n-aș mai folosi cuvântul „dreptate”, îl mai folosesc tocmai ca să nu-l las pe mâna ipocriților. Pentru că, oricât de amar ar suna, e adevărat: un tribunal nu e doar o clădire, e o pretenție, iar o pretenție e, uneori, începutul rezistenței. Poate acesta e singurul nostru „lux”, amar ca o cafea fără zahăr:lumea nu devine dreaptă fiindcă promite, lumea devine dreaptă când oamenii o obligă.
Până atunci, trecerea de pietoni rămâne locul unde legea lucrează cu plăcere, iar cei mari trec peste continente fără să-i oprească nimeni. Așa trăim: într-o lume care îi pedepsește pe cei mici fiindcă poate și îi menajează pe cei mari fiindcă trebuie… ș-apoi numește asta „ordine”!

𝑪𝑾. 𝑺𝒄𝒉𝒆𝒏𝒌