Motto:
„chiar și ceea ce se află dincolo de noi/ este alcătuit/ după imaginea noastră/
cuvintele continuă să se uite în tine și dincolo de tine/ cine ești?/ ea își
scutură părul în lumina zilei/ apasă cu trei degete în golul pieptului/ cum își
înghesuie toate imaginile în cap grămezi/ pare o statuie cioplită din piatra
nașterii/ a furat crucifixul mamei sale” (viziune)
Poeta Rodica Brad
Păuna călătorește dinspre un loc anume
înspre un alt loc fiind mereu însoțită de zbuciumul sentimentelor sale.
Acestea pot fi: neliniștea, așteptarea, uimirea, regăsirea sinelui, a
rădăcinilor ființei umane, recunoașterea adevărului și a dreptății - toate
fiind însoțite de o căutare perpetuă.
Cuvintele sunt învelite într-un val de negură, de
vis, de mineral, de lumină și întuneric,
se desenează vindecarea, se scriu poezii pe un pahar de hârtie, trecutul se
integrează în prezent prin fotografia clipei.
„Limbajul este sângele sufletului poetic”, după cum se exprimă Gundolf, el
înviorează existența spirituală a poetului.
Astfel prin „mica zi a vieții”pornește mereu la
drum în căutarea noului și a frumosului,
poezia e un joc care aduce uimire și tendința de a-și cerceta străfundurile
conștiinței spre găsirea eul-ui poetic: „chiar și în jocul acesta ca o alergare
către ocean/ aud sunetul valurilor care se prăbușesc/ repetarea mareelor în
numele meu”. (desfrunzirea apei)
Neliniștea însoțește poezia „veacul cel nou” e ca o
umbră ce o însoțește mereu: „nu știam dacă e o pisică de apă nu-mi era clar/ ce
e cu acea entitate lichidă/ am călcat pe ea/ mai mult decât atât mă țineam tare
știam că / voi supraviețui oricăror răniri oceanice”. (pisica de apă)
Poeta se luptă să găsească cuvântul potrivit pentru
a-și exprima dragostea pentru mama ei care: „nu a vorbit niciodată despre
dragoste/ meditez de o vreme la asta/ și memoria mă îngheață în locuri știute/
pe când părul meu ud întinde mâna spre pământ/ scotocind prin terminalul unui
aeroport ca printr-un labirint/ și pompa acestei inimi indiferent de câte ori o
pornesc/ inspiră/expiră un gol al meu/dar ce dragoste poți suferi în anotimpul
ploios?/ ce boală?/ mi aș arunca în ocean toate gândurile ( mama mea nu a
vorbit niciodată despre dragoste)„ceea ce este adevărat despre
oceane și dragoste/ este adevărat desigur și despre labirinturi și poezii”.
Tăcerea, păsările, albul, ploaia, norii, oceanul,
apa- sunt tot atâtea repere ale simțirii poetice, poeta se simte „umbră/
picătură de apă într-un ocean al vieții din universul poeziei iar casa
părintească e o casă a amintirilor: „deseori aud scurgeri de trecut rupere de
nori/ vremurile săltând”, trecutul se regăsește-n prezent ca-ntr-un tablou
freudian. ( în dulapul meu mai multe haine umbre)
Versurile au o funcție magică și una logică: „scriu
propoziția care compune inima: toți eșuăm în vis”, până ce începi să-ți
amintești/ toate plecările și toate întoarcerile”, spuneți pietrelor c-am ajuns
acasă”.
Poeta parcă vorbește cu cineva, este de fapt „ea” cu
sinele său și pe de altă parte e subconștientul
care-i conduce vorbirea și imaginația luând hotărârile de bază/
esențiale: „ai spus că pământul e plin de rădăcini/ și păsări negre/ că suntem
rupți în cioburi/ cum toți suntem de sticlă și/ vedem prin noi orele care se
scurg în pământ/ cineva a eliberat o muzică de sticlă/ ce nu sfârșește nicăieri
făcându-mă să simt/ rădăcini încurcate în toate gândurile”.( rădăcini)
Se ajunge undeva: „unde
nu am călătorit/ stau pe o insulă înconjurată de sete.../lumea continuă să fie
ceea ce este/ plină de molii între literele sale/ și întotdeauna Dumnezeu vorbește la sfârșit”.
Plină de sens existențial e poezia „timpul
zăpezii” : „era la miezul nopții și am stins lumina/ stăteam ca un copac în
beznă într-o tăcere nesigură/ și aproape am găsit un sens în dezfrunzire/ și
alt sens în alb/ nu presupun că lipsa luminii este fără Dumnezeu/ mai puternic
decât lumina și întunericul la un loc”
În autoportret:
„aud cum se distorsionează trecutul și aparține alteia/ lasă-l să plece lasă-l
să plece/ mantra mea de dimineață/ poezia ca și istoria nu poate fi retrăită”.
Tăcerea din cuvinte rămâne la Baia Mare „orașul
cu cețuri din cartea fetei” ce este poezia tăcerea cuvintele tăcerea/
șiragul rupt/ scena rămasă nu este scena rămasă a mea”
Conștientul și subconștientul conlucrează în:
„casa mea
de puncte cardinale”: stau ascunsă în mine/ îmi petrec fiecare zi/ cu refacerea
propozițiilor/ în casa mea de puncte cardinale/ în atâtea feluri ne înghite
oceanul trecutul/ mă înțeapă în ochi viitorul”.
-destinul poeziei-poem: „dincolo de bine și de rău/Nietzche
tulburat/ dacă vei privi multă vreme într-o prăpastie/ prăpastia va privi și ea
în adâncul tău”.
-„toată lumea ar putea să iubească/ fără să se
destrame/ ea se agață de timp”; întorc timpul pe toate fețele lucrurile pe
timpul lor/ cineva spune să cunoști timpul în prezența lui Dumnezeu” ; viața și
fericirea exprimate metaforic:
„viața ne bea încet ca siropul/ fără pauză între
cuvânt și cuvânt/ o voce mă oprește la semafor:
artanuaîmpiedicatniciodatălumea/ săpătrundăpefericire„.
-„viața ne caută până ne găsește/ ea se roagă în
fața unui zid într-o litanie de dragoste/ unele cuvinte îi trăiesc în mâini/ și
dau sens așteptării”.
„dragostea de mama pierdută-n întunericul veșnic:
„întunericul are cheile lui încolo totul e bine”.
Trecut și viitor prin viziunea bunătății și a
neîncrederii: „începe prin a fi un trăitor mai bun/ intră în mai multe camere/
învață povestea casei/ trecutul este alunecos viitorul o gheață subțire”.
-lasă imaginația să zboare și scrie cu inima, cu
sentimentul: „voi culege flori de gheață de pe geamuri/ unii oameni când își
aud mintea o închid”.
Vis și realitate, singurătatea omului alături de cea
a poetei, se știe că pietrele înmagazinează gândurile oamenilor și le pot
transmite: „pe masă stă un vas de sticlă/ plin cu apă și singurătatea apei/ în
care se îneacă pietre netede/și tu/ te poți îneca cu un vis”.
-deși îndoiala o însoțește, poeta Rodica Brad Păuna
are puterea de-a se trezi: „m-am trezit în vocea mea cu lumina în ochi/ apoi
lumina începu să bată/ ca un organ resurcitat, ceasul și el”.
-călătoria spre mare, spre ceilalți o aduce într-un
spațiu ireal: „bazorelief în care singurătatea apasă din tavan să trăiască
într-un mod nou”.
-bucuria integrării în natură și împrejurimi:
„sinapsă. îmbrățișare din toate părțile/ până nu se mai aude zgomotul ploii/
sunt una cu ploaia. Merg pe fața lucrurilor/ așază-te în noul tău eu/ cuvinte
îndesate în mine. Sinapsă”.
Ca un final al celor de mai sus pot afirma că poeta Rodica Brad Păuna a manifestat prin aceste versuri o ardere interioară puternică care se revarsă din poeme, în același timp se poate surprinde un gol inter spațio-temporal care o urmărește mereu. O tristețe, un gol sufletesc, umplut cu amintiri, o privire filozofică asupra vieții, convingerea că poetul/creatorul e o picătură de ploaie în oceanul poeziei, o tristețe metafizică ca cea manifestată de filozoful Nietzche, totuși Rodica Brad Păuna este și rămâne o voce singulară/autentică în universul poeziei feminine din nordul transilvan.
Prof. OLIMPIA MUREȘAN, UZPR, Ulmeni, MM
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu