Sunt momente în care simți că privirea nu mai este doar un gest al ochilor, ci o lucrare a inimii. Ai în față pomi înfloriți, copaci ce au revenit la viața firească, o mare de verde crud, și dincolo de ei, abia ghicită, o cruce. Nu se arată deplin, nu se impune, nu strigă. Doar este. Și tocmai de aceea se vede.
Nu pentru că ar fi ușor de zărit, ci pentru că sunt clipe în care sufletul învață să recunoască ceea ce ochiul nu poate cuprinde pe deplin. Crucea aceea, ascunsă printre ramuri și flori, nu este doar un semn arhitectural, nici doar vârful unei turle. Este o prezență tăcută care răzbate prin lume, așa cum lumina strecoară prin frunziș fără să ceară voie.
O biserică ortodoxă, o biserică greco-catolică, două tradiții, două istorii, două drumuri care, în liniștea lor, se întâlnesc acolo sus, în același semn al crucii. Iar pomii, înfloriți sau înverziți, nu le ascund, ci le protejează. Ca și cum natura însăși ar ști că taina nu trebuie expusă, ci descoperită.
Există o frumusețe profundă în lucrurile care nu se arată pe deplin. În ceea ce trebuie căutat, nu doar privit. În acea cruce care nu domină cerul, dar îl atinge.
De multă vreme m-am convins văzând disputa, mai mult administrativă decât religioasă, dintre cele două biserici românești surori, că orbirea adevărată nu este lipsa vederii, ci graba de a vedea totul deodată, fără răbdare, fără căutare. Iar vederea adevărată începe tocmai atunci când accepți că nu ți se arată totul, dar simți că este acolo.
În această după-amiază, printre stropii de ploaie atât de mult așteptați, printre flori și frunze, printre umbre și lumină, în liniștea unor fotografii, am înțeles un adevăr ce dăinuie de peste două mii de ani.
Crucea nu trebuie să fie văzută clar ca să fie recunoscută. Este suficient să fie acolo. Iar inima, chiar și atunci când ochii obosesc, nu greșește niciodată drumul către ea...
Grigore CIASCAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu