Pe istoricul Ioan Drăgan l-am întâlnit prima dată ca profesor de liceu. În 1987 eram elev în clasa a X-a la Liceul de filologie-istorie „Ady Șincai”, când, la ora de istorie, a intrat în clasă un domn bine făcut și elegant îmbrăcat, cu părul negru și barba tunsă à la Mihail Kogălniceanu. Nu semăna cu ceilalți profesori „tovarăși” din perioada comunistă. Un an de zile Ioan Drăgan mi-a fost alături ca profesor de istorie competent și îndrăgit și ca dirigent atent la problemele clasei. Am fost, de asemenea, cu domnia sa și cu câțiva elevi pasionați de istorie la Răchitova, în vara lui 1988, într-o tabără arheologică coordonată de arheologul Adrian Rusu, săpând într-un cimitir medieval românesc lângă o biserică de piatră dărâmată. A fost o „vară de neuitat”, vorba prozatorului, în care am descifrat tainele arheologiei, căutând bănuți de aramă în gura craniilor descoperite. Când a plecat în 1988 din școală, fiind numit director la Arhivele Statului Cluj, cu toții i-am deplâns plecarea. Am pierdut un profesionist și un istoric care, la clasă, ne prezenta evenimentele istorice altfel decât prevedeau programele școlare, îmbibate de marxism-leninism și ideologie; întâlnirile organizate în sala festivă, în stil baroc, a școlii cu istorici universitari mi-au marcat viața și mi-au întărit pasiunea pentru istorie. Deși nu mă considera atunci un elev de nota 10 (pendulam între notele nouă și zece), i-am rămas dator moral profesorului de liceu care a devenit unul dintre marii istorici ai Transilvaniei de azi.
Ioan Drăgan s-a născut la 31 octombrie 1954, în satul Sărăcsău, comuna Șibot, județul Alba. Este un istoric și arhivist român cu o forță de muncă și de introspecție istoriografică neobosită, cu o carieră academică și administrativă extinsă, cu multiple contribuții în domeniul medievisticii, arhivisticii și editării de documente. Format inițial ca profesor la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (Facultatea de Istorie-Filosofie, secția Istorie, 1977 — șef de promoție), Ioan Drăgan a obținut titlul de doctor în istorie la Institutul „Nicolae Iorga” din București (1998), sub conducerea profesorului Șerban Papacostea, și și-a completat pregătirea profesională printr-un stagiu tehnic internațional în arhive la Archives de France, Paris (2003). ctivitatea sa profesională îmbină predarea universitară cu cercetarea și managementul arhivistic. După o perioadă ca profesor de liceu în Cluj-Napoca (1977–1989), devine cadru didactic asociat la UBB (din 1982), susținând cursuri și seminarii de Istoria României, Istorie medievală, Arhivistică și Științe auxiliare. În 1989 se implică în cercetare la Institutul de Istorie din Cluj-Napoca, iar ulterior ocupă funcții de conducere în cadrul Arhivelor Naționale: arhivist și director al Direcției/Serviciului județean Cluj (1989–2012), fiind numit în 2012 director al Arhivelor Naționale ale României. Contribuțiile științifice ale dr. Ioan Drăgan includ peste șapte volume (autonom sau în colaborare) și circa 60 de studii și articole publicate în țară și în străinătate (Germania, Franța, SUA, Ungaria, Italia), axate pe medievistica transilvană, editarea de documente medievale și istoria arhivelor. A coordonat și a participat la proiecte naționale și internaționale — între care ArhiNET (2008–2010) și un proiect româno-german de conservare-restaurare a documentelor (2009–2011) — și a fost implicat în programe de cercetare la UBB, Institutul „George Bariț” și Centrul de Studii Transilvane din Cluj-Napoca.
Implicarea editorială și activitatea în societăți științifice reflectă rolul său activ în comunitatea arhivistică. A activat ca redactor-șef al Revistei de Arhivistică (din 1995), membru în colegii de redacție ale unor publicații de specialitate, membru fondator al Asociației Arhiviștilor „David Prodan” și al Institutului Român de Genealogie și Heraldică „Sever Zotta”, precum și participant constant la reuniuni și congresuri internaționale de profil. Pentru cercetarea sa asupra nobilimii române din Transilvania (1440–1514) a fost distins cu Premiul „Dimitrie Onciul” al Academiei Române și cu Premiul CopyRo (2000). Alte recunoașteri includ Meritul Academic al Academiei Române (2010) și Ordinul „Bărbăție și credință”, în grad de Ofițer (2011). Sintetizând, Ioan Drăgan reprezintă o personalitate marcantă în domeniul istoriei medievale și al arhivisticii românești, combinând activitatea științifică riguroasă, responsabilitățile manageriale în sistemul arhivelor naționale și implicarea în proiecte și publicații care au contribuit la conservarea, studierea și diseminarea patrimoniului documentar românesc. intre lucrările istoricului Ioan Drăgan, pe teme arhivistice și în care s-a exprimat ca profesionist, menționez: „Din istoria arhivelor ardelene: 75 de ani de la înființarea Arhivelor Statului Cluj” (1995), „Arhivele Marii Uniri” (1917–1920), volumele I–II (2019), și „Arhivele de care România are nevoie” (Editura Argonaut, 2023). Una dintre lucrările de referință și monumentale ale autorului este „Nobilimea românească din Transilvania între anii 1440–1514” (Editura Enciclopedică, București, 2000). Prin această cercetare, în linia marilor istorici interbelici și postbelici — Silviu Dragomir, Ioan Lupaș și Ștefan Pascu — istoricul Drăgan subliniază o paradigmă esențială în istoriografia română: ideea că românii asupriți din Ardealul medieval nu erau doar „țărani” și „iobagi”, ci existau și ca elite nobiliare românești cu roluri economice și militare marcante în voievodatul transilvan și în Ungaria; un exemplu în acest sens este Iancu de Hunedoara. În acest demers identitar medieval ardelean se înscrie și studiul „Un privilegiu de la Matia Corvin pentru nobilii români din Rostoci (Zarand)”, publicat în volumul „Studii de istorie medievală și premodernă: omagiu profesorului Nicolae Edroiu” (2003).
Ioan Drăgan, ca fost director al Arhivelor Naționale, a avertizat de nenumărate ori, în aparițiile sale publice și în cartea sa fundamentală despre istoria arhivelor române – ”Arhivele de care are România nevoie” (Ed. Argonaut, 2023) – că menținerea Arhivelor Naționale în subordinea Ministerului Afacerilor Interne este un aranjament de sorginte sovietică, inadecvat misiunii arhivistice și dăunător patrimoniului documentar al României. Ioan Drăgan a criticat faptul că investițiile în sedii de arhivă au fost lente, preluarea arhivelor de la creatori a scăzut, iar informatizarea a fost implementată tardiv și fragil, confruntându-se cu lipsă de personal specializat și dificultăți de mentenanță. Aceste carențe au pus în pericol conservarea și accesul modern la fonduri. „Decizii administrative și legislative (OUG 39/2006, degradarea statutului instituției în 2009, reduceri de personal în 2011) au deturnat sau slăbit misiunea Arhivelor Naționale”, era opinia istoricului arhivist în funcția de director. De asemenea, pentru Ioan Drăgan strategia 2015–2021 și proiectul Legii Arhivelor, esențiale pentru redresare, au fost amânate sau blocate de MAI, împiedicând reformele necesare.Conflictul dintre practica secretizării MAI și obligația legală a ANR de publicitate a documentelor a generat restricții noi, exemplificate de istoricul Ioan Drăgan prin blocarea accesului la unele fonduri în 2022 — măsuri care necesită de altfel resurse umane greu de asigurat în condițiile existente. Consecința cumulată a fost degradarea capacității Arhivelor Naționale de a conserva, valorifica și pune la dispoziție patrimoniul documentar, cu efecte asupra identității culturale și a serviciilor publice. Drăgan pledează pentru repoziționarea instituției — prin separare de MAI sau prin garantarea autonomiei, a unui buget unitar, a personalului specializat și a procedurilor adecvate pentru conservare, acces și digitalizare — pentru a preveni pierderi ireversibile ale patrimoniului. Pe lângă demersurile de clarificare instituțională a arhivelor noastre, Ioan Drăgan printre publicațiile recente la care a contribuit se numără ”Izvoare privind Evul Mediu românesc. Țara Hațegului în secolul al XV-lea. Vol. II (1475–1500)”, apărută la Editura Școala Ardeleană (2025). Introducerea, ediția îngrijită, notele și registrele au fost realizate în colaborare cu Adrian Andrei Rusu și Ioan-Aurel Pop, iar colaboratori au fost Maria Frîncu, Mihai Kovács și Alexandru Ștefan. Cu toate aceste obligații Ioan Drăgan și-a făcut timp, după 37 de ani de când mi-a fost profesor și diriginte, să-mi scrie prefața la cartea ”Pe urmele valahilor uitați” (Ed. Casa Cărții de Știință, 2025). Gestul său m-a onorat.
Istoricul are însă și o viziune personală interesantă, uneori pesimistă, asupra trecutului istoric. Într-un interviu oferit publicației „Universul Juridic” în 2021, istoricul clujean ne introduce într-un univers al relațiilor geopolitice destul de brutale și în care ne regăsim, din păcate, și azi: „Popoarele mari fac istoria. Fără reguli, fără milă, fără explicații și fără anunțuri prealabile. Doar din calcule. Popoarele mici supraviețuiesc sau dispar. Pentru ele, istoria se scrie cu sânge, cu spaimă, cu amăgire, cu renunțări. După război, apar zeii și robii. Prea rar… oamenii liberi…” Aceasta este o definiție a relațiilor de putere din trecut, de o sinceritate zguduitoare și dureroasă. Tot în acest interviu, Drăgan descrie studiul istoriei cu paradigmele sale sinuoase: „Istoria rămâne doar un magazin de antichități în care se vând laolaltă falsuri grosolane și originale, pe care patina timpului le-a făcut de nedeosebit. Fiecare își alege de acolo ce vrea, după cum îi decorează mai bine prezentul.” În aceeași conversație (21 iunie 2021) el subliniază: „După fiecare luptă câștigată, un popor mare își caută o oglindă în care să se vadă mai înalt, mai grandios, pictează tablouri luminoase pentru posteritate. Când timpul vântură înțelepciune, învingătorul se arată mai mărinimos cu învinșii ori caută o lumină mai bună și un unghi din care atrocitățile și crimele să rămână ascunse cât mai adânc sub firul de iarbă. Doar istoria iartă: morții rămân cu morții, vii cu vii! Învingătorii stăpânesc «adevărul», ei sunt cei care îl pot spune sau nu. După cum vor.” Istoricul observă astfel în publicația sus-menționată: „Totul, până în ziua în care apare istoricul, cel care pune ordine în trecut, aruncă falsurile în ridicol și duce în muzee adevărul. Doar adevărul ne poate salva viitorul.” Aceasta este o definiție a mersului istoriei în lume, rostită de un om care a balansat toată viața între medievalist atent și arhivist pasionat, într-o sinergie folositoare istoriografiei române. Acuitatea sa de a privi trecutul ”sine ira et studia” este revelatoare pentru confrații mai tineri și ne trimite la esențe. Limbajul istoriografic al lui Ioan Drăgan este sobru și ușor sec, asemenea pozitiviştilor germani. Refuză orice formă stilizată a discursului istoric, fapt ce lasă impresia cititorului unei aridități semantice, dar pentru un specialist analiza istoricului Ioan Drăgan este, ”ab initio”, un limbaj eminamente științific. Contribuțiile sale istorice sunt o simbioză între documentul medieval și discursul arhivistic, oferind originalitate și o înțelegere comprehensivă a temelor cercetate. Ioan Drăgan face parte din categoria istoricilor majori ai Ardealului istoriografic, un nume de referință greu de ignorat de către autorii scrisului istoric și de către cititori. Și cel mai mult apreciez la istoric lipsa conotațiilor ideologice în scrisul său istoric. Vrea și reușește să fie obiectiv.
Ionuț Țene
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu