RODICA BRAD PĂUNA, transatlantice, poezii, editura/editorial LITTERA NOVA, Madrid, Espana, 2025

 

     UNIVERSUL VIEȚII RELIEFAT PRIN PROZODIE-LIRICĂ ÎNTR - O CĂLĂTORIE PERPETUĂ

Motto: „chiar și ceea ce se află dincolo de noi/ este alcătuit/ după imaginea noastră/ cuvintele continuă să se uite în tine și dincolo de tine/ cine ești?/ ea își scutură părul în lumina zilei/ apasă cu trei degete în golul pieptului/ cum își înghesuie toate imaginile în cap grămezi/ pare o statuie cioplită din piatra nașterii/ a furat crucifixul mamei sale” (viziune)

Poeta Rodica Brad Păuna călătorește dinspre un loc anume  înspre un alt loc fiind mereu însoțită de zbuciumul sentimentelor sale. Acestea pot fi: neliniștea, așteptarea, uimirea, regăsirea sinelui, a rădăcinilor ființei umane, recunoașterea adevărului și a dreptății - toate fiind însoțite de o căutare perpetuă.

Cuvintele sunt învelite într-un val de negură, de vis, de mineral,  de lumină și întuneric, se desenează vindecarea, se scriu poezii pe un pahar de hârtie, trecutul se integrează în prezent prin fotografia clipei.

„Limbajul este sângele sufletului  poetic”, după cum se exprimă Gundolf, el înviorează existența spirituală a poetului.

Astfel prin „mica zi a vieții”pornește mereu la drum  în căutarea noului și a frumosului, poezia e un joc care aduce uimire și tendința de a-și cerceta străfundurile conștiinței spre găsirea eul-ui poetic: „chiar și în jocul acesta ca o alergare către ocean/ aud sunetul valurilor care se prăbușesc/ repetarea mareelor în numele meu”. (desfrunzirea apei)

Neliniștea însoțește poezia „veacul cel nou” e ca o umbră ce o însoțește mereu: „nu știam dacă e o pisică de apă nu-mi era clar/ ce e cu acea entitate lichidă/ am călcat pe ea/ mai mult decât atât mă țineam tare știam că / voi supraviețui oricăror răniri oceanice”. (pisica de apă)

Poeta se luptă să găsească cuvântul potrivit pentru a-și exprima dragostea pentru mama ei care: „nu a vorbit niciodată despre dragoste/ meditez de o vreme la asta/ și memoria mă îngheață în locuri știute/ pe când părul meu ud întinde mâna spre pământ/ scotocind prin terminalul unui aeroport ca printr-un labirint/ și pompa acestei inimi indiferent de câte ori o pornesc/ inspiră/expiră un gol al meu/dar ce dragoste poți suferi în anotimpul ploios?/ ce boală?/ mi aș arunca în ocean toate gândurile ( mama mea nu a vorbit niciodată despre dragoste)„ceea ce este adevărat despre oceane și dragoste/ este adevărat desigur și despre labirinturi și poezii”.

Tăcerea, păsările, albul, ploaia, norii, oceanul, apa- sunt tot atâtea repere ale simțirii poetice, poeta se simte „umbră/ picătură de apă într-un ocean al vieții din universul poeziei iar casa părintească e o casă a amintirilor: „deseori aud scurgeri de trecut rupere de nori/ vremurile săltând”, trecutul se regăsește-n prezent ca-ntr-un tablou freudian. ( în dulapul meu mai multe haine umbre)

Versurile au o funcție magică și una logică: „scriu propoziția care compune inima: toți eșuăm în vis”, până ce începi să-ți amintești/ toate plecările și toate întoarcerile”, spuneți pietrelor c-am ajuns acasă”.

Poeta parcă vorbește cu cineva, este de fapt „ea” cu sinele său și pe de altă parte e subconștientul  care-i conduce vorbirea și imaginația luând hotărârile de bază/ esențiale: „ai spus că pământul e plin de rădăcini/ și păsări negre/ că suntem rupți în cioburi/ cum toți suntem de sticlă și/ vedem prin noi orele care se scurg în pământ/ cineva a eliberat o muzică de sticlă/ ce nu sfârșește nicăieri făcându-mă să simt/ rădăcini încurcate în toate gândurile”.( rădăcini)

Se ajunge undeva: „unde nu am călătorit/ stau pe o insulă înconjurată de sete.../lumea continuă să fie ceea ce este/ plină de molii între literele sale/  și întotdeauna Dumnezeu vorbește la sfârșit”.

Plină de sens existențial e poezia „timpul zăpezii” : „era la miezul nopții și am stins lumina/ stăteam ca un copac în beznă într-o tăcere nesigură/ și aproape am găsit un sens în dezfrunzire/ și alt sens în alb/ nu presupun că lipsa luminii este fără Dumnezeu/ mai puternic decât lumina și întunericul la un loc”

În  autoportret: „aud cum se distorsionează trecutul și aparține alteia/ lasă-l să plece lasă-l să plece/ mantra mea de dimineață/ poezia ca și istoria nu poate fi retrăită”.

Tăcerea din cuvinte rămâne la Baia Mare „orașul cu cețuri din cartea fetei” ce este poezia tăcerea cuvintele tăcerea/ șiragul rupt/ scena rămasă nu este scena rămasă a mea”

Conștientul și subconștientul conlucrează în:

 „casa mea de puncte cardinale”: stau ascunsă în mine/ îmi petrec fiecare zi/ cu refacerea propozițiilor/ în casa mea de puncte cardinale/ în atâtea feluri ne înghite oceanul trecutul/ mă înțeapă în ochi viitorul”.

-destinul poeziei-poem: „dincolo de bine și de rău/Nietzche tulburat/ dacă vei privi multă vreme într-o prăpastie/ prăpastia va privi și ea în adâncul tău”.

-„toată lumea ar putea să iubească/ fără să se destrame/ ea se agață de timp”; întorc timpul pe toate fețele lucrurile pe timpul lor/ cineva spune să cunoști timpul în prezența lui Dumnezeu” ; viața și fericirea exprimate metaforic:

„viața ne bea încet ca siropul/ fără pauză între cuvânt și cuvânt/ o voce mă oprește la semafor: artanuaîmpiedicatniciodatălumea/ săpătrundăpefericire„.

-„viața ne caută până ne găsește/ ea se roagă în fața unui zid într-o litanie de dragoste/ unele cuvinte îi trăiesc în mâini/ și dau sens așteptării”.

„dragostea de mama pierdută-n întunericul veșnic: „întunericul are cheile lui încolo totul e bine”.

Trecut și viitor prin viziunea bunătății și a neîncrederii: „începe prin a fi un trăitor mai bun/ intră în mai multe camere/ învață povestea casei/ trecutul este alunecos viitorul o gheață subțire”.

-lasă imaginația să zboare și scrie cu inima, cu sentimentul: „voi culege flori de gheață de pe geamuri/ unii oameni când își aud mintea o închid”.

Vis și realitate, singurătatea omului alături de cea a poetei, se știe că pietrele înmagazinează gândurile oamenilor și le pot transmite: „pe masă stă un vas de sticlă/ plin cu apă și singurătatea apei/ în care se îneacă pietre netede/și tu/ te poți îneca cu un vis”.

-deși îndoiala o însoțește, poeta Rodica Brad Păuna are puterea de-a se trezi: „m-am trezit în vocea mea cu lumina în ochi/ apoi lumina începu să bată/ ca un organ resurcitat, ceasul și el”.

-călătoria spre mare, spre ceilalți o aduce într-un spațiu ireal: „bazorelief în care singurătatea apasă din tavan să trăiască într-un mod nou”.

-bucuria integrării în natură și împrejurimi: „sinapsă. îmbrățișare din toate părțile/ până nu se mai aude zgomotul ploii/ sunt una cu ploaia. Merg pe fața lucrurilor/ așază-te în noul tău eu/ cuvinte îndesate în mine. Sinapsă”.

Ca un final al celor de mai sus pot afirma că poeta Rodica Brad Păuna a manifestat prin aceste versuri o ardere interioară puternică care se revarsă din poeme, în același timp se poate surprinde un gol inter spațio-temporal care o urmărește mereu. O tristețe, un gol sufletesc, umplut cu amintiri, o privire filozofică asupra vieții, convingerea că poetul/creatorul e o picătură de ploaie în oceanul poeziei, o tristețe metafizică ca cea manifestată de filozoful Nietzche, totuși Rodica Brad Păuna este și rămâne o voce singulară/autentică în universul poeziei feminine din nordul transilvan.

                           Prof. OLIMPIA MUREȘAN, UZPR, Ulmeni, MM

 

 

 

 

 

SEMNAL EDITORIAL - PETRE CURTICĂPEAN, Mofete de foc, Editura Nico, 2012

Motto: „s-a adunat în mine atâta cânt/ și-atâtea versuri și-au găsit cărarea/ aduse lin pe strunele de vânt/  în clipa când mijește înserarea/ mă culc în vers zglobiu și cadențat/ și mă trezește același vers în noapte/ s-ascult cum gânduri la fereastră-mi bat/ spunându-și fiecare doru-n șoapte/ simt că renasc și fiecare ceas/ din viața-mi fac o caldă simfonie/ căci peste tot și-n fiecare pas/ în mine port doar cânt și poezie”   (destin asumat)

Poezia Mofete de foc pare a fi o profesiune de credință:

„Poezia/ din mine/ simt cum se revarsă/ peste toate/ mările sufletului/ mofete de foc/ sintagme sfinte/ pe care nu le pot opri/ și nici nu încerc/ le simt/ cum mă-mpresoară/ într-un teluric/ dans tematic/ ordonat doar/ de forțe oculte/ născute din sfera nopții/ moment în care se cern/ pulsațiile zilei/ și-adorm târziu/ în aceeași tornadă/ ce nu se sfârșește / din fericire”(mofete de foc)

Aflat la „palatul cuvântului”poetul Petre Curticăpeanu se întreabă indiscret cine-i aruncă amintirile frumoase pe care ar vrea să le mai trăiască; slujind cuvântul încearcă să-și exprime gândurile ce-l frământă și să dea răspuns unor întrebări existențiale:

„Cine mi-o fi ursit, Doamne,

soarta visătorului

acum, târziu,

când clopote s-aud în amurguri?”

„Simt că mai am /încă multe de făcut/ și n-aș vrea/ să mă apuce/ înserarea/ și să nu fi văzut/ cât mai multe/ din cele aflate/ sub pecetea tainei”  (soartă)

Scrise în vers alb poeziile au o muzicalitate interioară care ne poartă subtil la ideea poetică:

„în orașul/ viespar întins/ pe cele două maluri

Acoperit în întregime de/ mizerii aruncate de cine știe/ nu se văd fețele oamenilor/ îmbrobodite în tristeți/ suferind după cei duși/ departe/ lăsându-și familiile monoparentale/ râul își sporește apele/ cu lacrimile ce brăzdează/ obrajii copiilor/ dupăcei plecați la muncă/ așteptând „reîntoarcerea orei”/ o fată în pragul majoratului/ oftează după tăticul ei/ dus în „cele țări străine” atât

(lacrima)

-cea mai mare bucurie/ e atunci când/ pagina vibrează/ surâde și cântă/muzica divină/ a unui vers inspirat  (pagină  albă)

-bun cunoscător al sufletului omenesc autorul consideră că ar avea încă multe de văzut și de analizat:

„am văzut în ziar,deunăzi,/ că s-a scos la concurs/ un post de arhivar/ și mi-am zis:/ acolo-i de mine./ mi-ar plăcea să am/ o arhivă de suflete,/ o arhivă de sentimente/ și straniu, de inimi/ să le întorc/ din când în când/ de pe-o parte pe alta/ să le înregistrez/ că există/ și să înregistrez tot ce/ timpul a însemnat pe ele/ până ce, în final, voi avea/ o arhivă întreagă/ de amintiri” (concurs)

După uimire urmează „regăsirea sinelui”:

„mereu mă răsfăț/ cu gândul că ceea ce fac/ va interesa și pe alții/ citindu-mă/surâd la ideea/ aceasta socotindu-mă/ prețuit de cineva... / dar oare așa va fi?... Oricum, parcă/ mă simt mai bine așa...” (mă răsfăț)

Poezia scrisă de Petre  Curticăpean se înscrie în literatura specifică poporului român, poeziile sale fiind în concordanță cu realitatea psihică a autorului.

 

Prof. OLIMPIA MUREȘAN, UZPR, Baia Mare

 

 

 

 

CU SUFLETUL PE TAVĂ...

 

VALENTIN LUPEA, Neliniștea din mine, Colecția Poesis, ECREATOR, Baia Mare, MM, 2025

Fiind a treia carte de poezii, aceasta este închinată: „fetelor mele dragi Roxana-Andreea-fiică și Monica-Claudia-soție întru pomenire și spre a mea amintire!”

Așa cum spune titlul volumului de poezii, autorul dorește să ne arate neliniștea  din sufletul său , ideile care-l frământă din această lume în care trăiește cu multe probleme. Acestea ar fi: neliniștea poetului în legătură cu actul artistic, în cazul acesta poezia, preocuparea față de revelarea adevărului și al frumosului în poezie și nu în ultimul rând apropierea ideilor de realitatea socială. Astfel e interesat de felul cum va fi inspirat de muza creatoare pentru a realiza un produs estetic.  Acesta va avea ca temă /tematică iubirea, dreptatea,nimicnicia vieții și perspectiva morții iminente. Cu accente filozofice, poeziile scrise în acest volum de Valentin Lupea încearcă să dea răspunsuri la marile probleme care-l frământă.„Eul” său creator îl poartă prin diferite spații creatoare-istoria dulcelui Ardeal, muza ce-l inspiră, valorile stilistice și sufletești ale anotimpului toamna, bucuria revederii sau amintirea ființelor dragi sufletului său, despre spațiu și timpul ireversibil, multe idei preluate din cărțile de estetică studiate dar și dintr-o sumedenie de poeți de la noi și nu numai.

În fața foii albe de hârtie  autorului îi trec prin minte idei despre creație ca atare, evoluția conceptului de „estetic” ca atare, despre drumul pe care vrea să-l urmeze pentru a fi autentic.

Vlahuță scria în 1886: „Arta izvorăște și respiră din aerul epocii în care se naște. Artistul este rezultatul  sau mai bine zis sinteza spiritului general al societății în care trăiește.” Iar George Coșbuc scria că: „adevărul constituie  suprema putere în artă, la care mai adăugăm  legătura dintre adevăr și frumos...”

Da, e un timp al esteticii în transformare în care apar tot felul de idei inovatoare, dar Valentin Lupea rămâne fidel filonului filosofic care-l animă în realizarea fenomenului literar care este poezia.

Autorul evocă preocupările sale permanente din tinerețe și anume: „de-a lungul vieții mele, din cărți m-am înfruptat/ ținându-mi loc de foame/ și de sete.”

(Trăiri și retrăiri)

Lupea Valentin prin versurile sale  nu vrea să demonstreze ceva-cuiva, ci să-și exprime frământările sale din adâncul „eului” creator, de multe ori întrebările sau concluziile existențiale sunt și ale noastre. Crede că are în contextul actual  al poeziei moderne un „univers poetic în sine” care nu se supune declinului verbal, nici beției de imagini sau cuvinte, nici disprețului pentru formă și falsa profunzime.

Nu putem trăi mereu fericiți, dar putem fi mereu fericiți că trăim:

„Privind prin sufletul meu,/ mai văd apoi / noianul de întrebări interminabile,/ cu frământări și neliniști,/ deloc trecătoare,/ asupra problemelor firii,/  tânjind după liniștea / copilăriei mele/.” (Căutând prin sufletul meu)

Se încearcă o definire a iubirii găsind puterea evocatoare a cuvintelor:

„Iubirea-i acea forță cosmică, grandioasă

generatoare și creatoare,

este acel principiu unificator,

al celestului și al teluricului,

al finitului și infinitului,

 este accederea către

culorile lumii inteligibile,

este beatitudinea iubirii divine.”   (Eseistica iubirii)

Poezie elaborată și „profund meditativă” emblematică e poezia Trăiri și frământări de un lirism subiectiv deosebit, din care voi cita doar o parte, invitând cititorii s-o citească integral:

„Sunt un biet pribeag/ pe lumea asta/ și mă las purtat de vânt/ precum frunza care moare/ în al ei galben plăpând.../ constatând cu-ngândurare/ că-n curând din lume pier,/ că sosi-va ceasul, clipa,/ când nimic n-o să mai cer./mulțumit de mine însumi/ și de scrisul meu tardiv,/ rămânând drept moștenire,/ pentru critici și amici,/ bruma mea de-agoniseală/ strânsă-n cărți /și ce-am mai scris.”

Evocarea naturii ca „izvor de veșnică poveste” citind cartea naturii/ deseori mă simt frate/ cu mugurii, cu trandafirii și cu ramurile de măr/ din grădina casei mele,/ cu florile, cu fluturii,/ luând act cu uimire/ de pulsația naturii...”

Versurile sale sunt „niște țipete ale unui lirism/ de senzații/ spiritualizate/ ale unui „eu” poetic/ însetat de lumină/ și de cunoaștere,/ a cărui inimă arde...”; absoarbe esența muzicală a cosmosului, poetul vrea să rămână mereu tânăr și ferice prin creația sa, caută  acel inefabil al poeziei prin care vrea să definească umanul în raport cu sine și cu universul.”; poetul se găsește într-o mitico-estetico și filosofico-poveste”.  Scrie poezie și istorie trecută prin filtrul simțirii personale, o poezie închinată idealurilor naționale, amintind trecutul pentru a ști cine am fost și care e idealul național;  se află mereu în căutarea „înțelesurilor acestei lumi problematice”; drumul poetului e ardent și plin de pericole, dominante la un traseu/ care are la capăt nimicul”.

„Vise dulci de dragoste/ ce nu vor să se culce/ provocând insomnii plăcute,/ la orice vârstă,/ pentru că ea,/ dragostea/ nu are vârstă,/ și nici apus,/ fiind mereu în plină tinerețe...”

Binele, frumosul, plăcutul senzual s-au interiorizat filozofic, sunt întrebări cu răspunsuri posibile: „prin filosofie ,/ vom putea ajunge/ la smulgerea sufletului/ din locașul său corporal,/ ceea ce-ar putea însemna/ drept o murire în viață,/ dar și-o înflorire a vieții însăși...”  (Reminescențe estetice ale frumosului.”

 

Prof. OLIMPIA MUREȘAN, UZPR, Asociația Scriitorilor, Baia Mare, Ulmeni, MM

Semnal editorial - LOLITA DOBROIU-CHIRILEU

LOLITA DOBROIU-CHIRILEU, Viețuind pentru noi, Editura Vatra Veche,

Târgu-Mureș, 2024

Cititorii vor găsi în această carte povestea unui om deosebit pe nume Zaharie Cerghizan, născut în anul 1940 fiind cel mai mare copil al unei familii de țărani cu șase copii din Chirileu, județul Mureș. Cartea a fost scrisă de sora mai mică fiind un omagiu de suflet adus celui pe care-l admira atât de mult.

Scrierea memorialistică are o funcție informativă având în centru personalitatea celui care a fost „Badea” cum îi spuneau frații și prietenii. Sunt relatate fapte de viață din familia celui ce-a fost contabil la Unirea din Cluj și apoi la fabrica de bere Ursus tot din Cluj unde avea funcția de director economic.

Văzute faptele din perspectiva surorii mai mici care este și autoarea cărții, acestea au nu numai o funcție informativă ci și una emoțională transmițând sentimentele surorii sale care se simțea așa de bine în preajma fratelui „care  

 și-a donat viața pentru noi”

Se relatează astfel copilăria celui ce-a fost mereu premiant la școală, anii de studenție la Facultatea de Științe Economice pe care „ar fi făcut-o cu o singură pereche de pantaloni”, părinții fiind niște oameni modești, dar l-a ajutat unchiul lui de la București. Din satul natal Chirileu și-a luat zborul, a reușit să fie iubit de familie și de colegii de muncă, voia să scrie o carte despre satul natal, despre tradiții și dorea ca acea casă părintească în care a copilărit să ajungă spațiu muzeal.

Pentru Zaharie Cerghizan, fratele cel mare totul era posibil, de ziua de naștere a Lolitei Dobroiu,  fratele a sărbători-o la Cluj, mai apoi fiind bolnav își aducea mereu aminte de anii copilăriei petrecuți la Chirileu și-i spunea surorii: „să știi că și această plecare este tot o punte a vieții, e bine să ne împăcăm cu voia Domnului fără târguieli, tu să crezi că o să plec într-o călătorie cu ai mei cei dragi, dar la o stație cobor și mă înalț în rugăciune... Și voi o să coborâți la un moment dat, apoi o să ne revedem acolo, în Grădina Domnului.” Ultimul cadou primit de scriitoare  e o icoană cu Maica Domnului care o să-i zâmbească mereu.

Fiind un om special și-a iubit familia, părinții , nepoții și strănepoții iar la plecarea  într-o altă lume a rămas în memorie ca o figură luminoasă pe cale și un exemplu demn de urmat atât pentru familie cât și pentru comunitate.

Lolita Dobroiu este și poetă, având la activ trei cărți de poezii care au fost bine primite și apreciate de colegii din breasla scriitoricească iar acum descrie un destin într-o carte dar și conturul spiritual al unui sat din Mureș.

Acum voi cita câteva din gândurile ce  ce au fost scrise de Zaharie, zis de familie „Badea”:

„Asociază-te cu cei care merg în aceeași direcție.

Sufletul se hrănește doar cu adevăr și iubire./ Omul care stăpânește calmul și răbdarea, stăpânește orice./ Sublimul din poezie apare dacă îmbrățișezi armonia strofelor./ Abandonează-te în brațele lui Dumnezeu/  Credința îți aduce cerul la picioare.”

Iar din frumusețea versurilor populare pe care le iubea:

„De-ar fi dorul vânzător/M-aș face cumpărător/ Mă mir că mai trăiești/ Inimă de cât iubești/ Dragu-mi-i de neamul meu/ C-a horit când i-a fost greu/ Mama e cu vorbe bune/ Alta nu mai e în lume.”

De-a lungul scrierii se simte nostalgia autoarei Lolita Dobroiu după anii petrecuți alături de fratele mai mare.

Cartea e însoțită de fotografii ale familiei care trezesc imaginația și aprecierile familiei și ale cunoscuților: părinții și unchiul Dumitru, prezentarea cărții  „Laviță sub icoane” de Lolita Dobroiu, fiica satului Chirileu, La sărbătoarea Fii satului Chirileu etc.

Închei cu acele cuvinte memorabile scrise de fratele credincios întru Domnul:

„Fără biserică...  și ploaie, nu se poate... ”

Prof. OLIMPIA MUREȘAN, UZPR, Asociația Scriitorilor, Baia Mare, MM

 

 

Semnal editorial

 

SORIN GRECU, PARANORMAL CLUJ/TRANSILVANIA, Baia Mare, ACTAEON BOOKS, 2024

Motto: „Cei care acceptă existența anomaliilor sunt de acord cu faptul că cea mai importantă dintre ele este cea cunoscută sub denumirea de PSI. Anomalia PSI se află la baza fenomenelor denumite de obicei paranormale, parapsihologice sau exotice, interzise de principiile restrictive fundamentale ale științei, care fac obiectul de studiu al parapsihologiei, o disciplină în continuă afirmare.”(Adrian Pătruț, De la normal la paranormal, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993).

Sorin Grecu mărturisește: „eu am fost, pe parcursul întregii mele cariere, un jurnalist profilat pe „inefabil” și subiecte de senzație din zona underground... am fost nevoit să mă zbat permanent pentru genul de subiecte fierbinți, care se vând... motivul pentru care, înfruntând riscurile trimiterii în derizoriu, de către cei prea plini de propriul lor ego, o voi face fără nicio reticență” ( în această carte).

Clujeanul jurnalist Sorin Grecu alege ca temă generală în această carte observarea și prezentarea fenomenelor paranormale. Lângă aceste fenomene e mereu prezent autorul prin curiozitatea și empatia ce-l caracterizează încercând să le explice. Paranormalul e foarte apropiat de percepția extrasenzorială, de telepatie – fenomene care nu sunt în totalitate explicate științific. Percepția extrasenzorială, telekinezia, divinația, energetica, fantomele, casele bântuite de spirite care nu s-au înălțat, OZN-urile etc sunt o serie de fenomene care ies din sfera normalului  și din explicațiile științifice și.... totuși... ele au loc.

Asupra acestor manifestări deosebite, misterioase și puțin explicate se oprește, le observă, le descrie și publică aceste povestiri în ziarele și revistele la care a colaborat sau în emisiuni TV.

Nu întâmplător autorul face referire de multe ori în încercarea de explicare a fenomenelor la înaintașii săi în cercetarea acestora: Prof. univ. Dr. ADRIAN PĂTRUȚ, Președintele Societății Române de Parapsihologie și la inginerul Ioan Ciprian Oltean – cercetător al fenomenelor paranormale. Ei sunt chemați uneori la locul faptei pentru a studia fenomenul, alteori li se prezintă filmulețe sau pelicule  foto  care vor fi interpretate de aceștia împreună cu jurnalistul Sorin Grecu – acest pasionat căutător de senzațional.

Autorul alege Clujul ca centru de studiu și împrejurimile în special pădurea Hoia-Baciu, Biblioteca Centrală Universitară, Cetățuia, Muzeul de Speologie, Grădina Botanică, Cactelul Banffy din Bonțida cu pasiunea cercetătorului dornic de inedit vizitează aceste locuri cu „surprize paranormale” și le descrie aducând argumente interesante.

. Fiind copil la vreo șase ani și locuind pe atunci aproape de pădurea Baciu a fost martorul alături de alte sute de persoane a vizualizării unui OZN deasupra Clujului, fapt ce l-a impresionat în mod deosebit. Pasiunea pentru necunoscut a crescut cu trecerea anilor iar ca redactor la TV știri Cluj a căutat să fie prezent oriunde se semnala vreun eveniment de acest gen, unde erau manifestări  aflate la frontierele cunoașterii și ale științei.

În carte apar relatări  de la Centrul „Gavroche” destinat copiilor instituționalizați, locație unde în trecutau avut loc două crime iar acum se petreceau fenomene bizare: noaptea se deschideau ferestrele, robinetele, se auzeau pași pe scări etc.

-alt loc bântuit este Sediul Școlii Populare de Arte din Cluj, fostă casă de corecție în perioada Imperiului Austro-Ungar (autorul cunoștea bine acest loc, lucrând șase ani în calitate de referent de presă) paznicul auzea tablouri cum cad, sunete stranii, fantome ca niște spirite jucăușe;

-în anul 2013 chiar autorul a fost protagonistul unei întâmplări în noaptea de Sânziene când se deschid barierele cerului și ale pământului, unii oameni cu sensibilitate aparte/ mai dezvoltată pot vedea lucruri nebănuite din alte lumi; autorul se întâlnește  cu o entitate înaltă de trei metri, înaripată, cioc de vultur și picioare reptiliene de dinozaur. Parapsihologul Marius Moga îi spune că l-a întâlnit pe Anunnaki, cel mai teribil reptilian din Constelația Orion, creatorul pământenilor în perioada asiro-babiloniană.

După acest eveniment, întâmplările paranormale  din viața știristului Sorin Grecu au crescut exponențial. I se alătură mulți oameni cu simțuri ieșite din comun dornici de a-și împărtăși experiențele la limita dintre „aici” și „dincolo”.

Mult timp petrece scriitorul ziarist la Institutul de Medicină Legală Cluj acolo unde au fost și circulă energii negative. În trecut în apropierea Institutului era groapa de gunoi a orașului, acum pe acolo zboară ciorile iar locul e impregnat cu energii de joasă frecvență specifice cimitirelor și morgilor în special unde stăteau cadavrele pentru un timp, iar după orele de lucru când angajații plecau se auzea cum tremură dulapurile din temelii și țevile iar umbre și lumini apăreau și dispăreau pe parcursul timpului.

-la o investigație experimentală în timpul fotografierii pomului de Crăciun omul de știință care fotografia a surprins și fantoma fetiței lui moartă la naștere.

-interesantă relatarea investigației pe teren a jurnalistului despre povestea Castelului  „Octavian Goga” din Ciucea în legătură cu istoria acestei clădiri cumpărată de la văduva lui Ady Endre, munca Veturiei Goga pentru restaurarea clădirii, descrierea interioarelor și a tabloului în mărime naturală a Veturiei Goga, realizată de Camil Ressu, care dă senzația privitorului că este urmărit și studiat de către aceasta. ( în paranteză fie spus, am vizitat și eu castelul mai demult și misterul locului m-a însoțit permanent).

-incident macabru în imobilul bântuit de la Muzeul „Emil Racoviță” din Cluj, în această clădire a fost închis Baba Novac – renumitul căpitan a lui Mihai Viteazul, înainte de execuția sa publică din 1601, ulterior după revoluție s-a amenajat muzeul. Poate chiar spiritul Marelui Emil Racoviță a făcut ca muzeul să nu mai ființeze: Magistrul Racoviță decedat în 1947 a murit în sărăcie fiind dat afară de la catedră deși a fost un profesor universitar apreciat pe plan mondial, a fost cel ce-a plecat cu alți exploratori în expediția de cercetare  a Polului Sud, urmat de studii și cercetări asupra acestui pământ mai puțin cunoscut; spre sfârșitul vieții a trăit chinuit și marginalizat.

-despre întâlnirea de gradul trei din localitatea Baciu unde lucrătorii de la Fabrica de Mezeluri au văzut un omuleț verde în lanul de porumb, mai apoi a intrat în OZN-ul care-l aștepta și apoi a decolat cu o viteză uimitoare.

Jurnalistul SORIN Grecu îl cunoaște pe Gheorghe Vințan traducătorul tăblițelor de la Tărtăria care conține cea mai veche scriere din lume, datând din 3500 î. H. fiind descoperite prin anii 60 în județul Alba. Aflat în Irak,  G. Vințan s-a împrietenit cu profesorul francez Antoine Cavigneux de la Muzeul Luvru și împreună cu acesta au dovedit legătura dintre civilizația  spațiului carpato-danubio-pontic cu Mesopotamia între anii 4000-3500 î. Hr.

Spre deosebire de cercetătorul clujean Adrian Pătruț care studiază paranormalul în strânsă legătură cu descoperirile științifice, Sorin Grecu are la baza povestirilor empatia personală și emoția pe care o transmite în relatarea investigației, perseverența în căutarea situațiilor paranormale atât din experiența proprie  cât și din relatările/ interviurile realizate pentru a surprinde senzaționalul.

Lectura cărții este antrenantă, realistă în măsura în care se recunosc locațiile din Cluj încât îți vine să pleci personal pe urmele povestitorului pentru a  asista la acele lucruri misterioase. Avem portretele multor personaje reale care au interacționat cu autorul și care prezintă un interes deosebit: prof:: Simeon  Moșoigo, procuror Iuliu Andrei, ing. Ciprian Oltean, medicul Mircea Dragoteanu, pictorul Al. Gheorghiu, autopsierul de la iInstitutul de Medicină Legală Cluj-Ghiță Salanță, ing. Ioan Marcu, Ioan Vereș, patron din Bobâlna-Aurel Cristea, Ovidiu Chesăian, Dănuț Vincze-vampir energetic, Mihai Cheptea-omul care călătorește dincolo de propriul trup, prof. Liviu Rus, Viorel Nimigeanu-marele pictor etc; sunt numai câteva dintre persoanele reale intervievate și martori ai fenomenelor paranormale care au loc la Cluj și se manifestă mereu alături de cele normale.

PROF. OLIMPIA MUREȘAN, UZPR, Ulmeni, MM

MIOARA BACIU, Așezăminte sufletești, Antologie de versuri, Editura Armonii culturale, 2023

 

       TĂCERI ÎMBRĂCATE ÎN CUVINTE

Motto: „ Cărțile intonează muzica pământului în culorile sufletului, sărutând nemurirea secundei,  sunt aripi de soare, pe meandrele timpului...”

Cartea Mioarei Baciu – „ Așezăminte sufletești” e un amalgam de simțiri sufletești așezate în palme lumești. ( idee sugerată de copertă) Astfel mâinile poetei îndreptate spre cer încearcă să facă o legătură a acestuia cu pământul prin sclipiri de stele și de gânduri omenești: „Arșița unui gând

mi-e de ajuns/ s-aprind stele în priviri de lut/ îngemănate/ pe luntrea vremii/ care a uitat/ să-și numere secundele.”

Poeta caută cuvinte potrivite a-i atinge sufletul plin de dor și dăruire pentru frumos, adevăr și credință. Astfel, poezia închinată mamei ne poartă pe aripi de vers spre căldura casei părintești:

„ E ziua ta și-mi ești o primăvară

Ești alfa și omega sufletului meu

Mi-ești leagăn, cel dintâia oară

Sfânt cânt, pe lira lui ORFEU.

Surâzi când viața ne zâmbește

Te întristezi dac-un necaz ne apasă

Te asiguri că nimic nu ne lipsește

Cu dor pribeag ne-aștepți, mereu, acasă...”

( De ziua ta, Mamă )

Nu există ceva mai frumos decât o floare, un om bun și un răsărit de soare.

Cuvinte și imagini vii, mângâietoare găsim și în poezia următoare:

„ Mi-am stropit sufletul/ cu roua aducerilor aminte/ și mi-a zâmbit sfios/ eternitatea clipei.../clepsidra revederii/ am      repornit-o/ în iureșul inimii... M-am urcat în trenul/ ce zboară spre inima ta/ plină de așteptare... și voi coborî/ din trenul Speranței/ în stația Revederii/ atunci când/ vremurile care străbat/ sinuoasele cărări ale vieții/ se vor îndura de noi... ”

( Trenul Speranței, Stația Revederii )         

Nu e uitat nici de Eminescu căruia i se închină un poem:

„Eminescu e iubirea

E Luceafăr țării sfinte

Este însăși nemurirea

Limbii noastre-i e sorginte.”

Însă Eminescu este/ Nepereche-ntre poeți/ Și cât simțim românește/ Ni-i profet între profeți!”

(Dacă n-ar fi Eminescu)

Soarta românului se vede-n oglinda cuvântului:

„Plătim prea des greșelile comise/ De ai pământului mai mari stăpâni,/ Se sparg în cioburi visele promise/ Ni-i veșnic tristă viața de români.

Cârmuitori se trec sau se vor naște/ Contează însă ce rămâne-n urma lor/ Și dacă România noastră va renaște/ Purtând în suflet mândru tricolor!„

( Ni-i tristă soarta, dragi români)

Întrebările existențiale ocupă un loc aparte în poeziile Mioarei Baciu iar scriitoarea dă un răspuns plauzibil acestora:

„Cine sunt eu?/ Mugur ce așteaptă/ să-nflorească speranța/ în copacul iubirii/ pe ramul veșniciei...

Cine suntem noi?/ Căldura luminii/ ce-mbrățișează fiorul întunericului,/ ce-și scaldă frumusețea/ în muzica universului sau, poate, însuși universul/ ce se-așterne/ în straie de sărbătoare/ în leagănul cuvântului...”

(Cine suntem noi)

Corola de minuni a lumii este completă (ată) prin versurile poetei Mioara Baciu:

”Prin raza gândului ce va străbate norii

Cât soarele-mi va fi frate și surată, luna

Voi cerne versuri, rânduri, lumii

Și-mi voi purta pe cerul viselor, cununa.„

(Raze de gând)

Poetă a luminii din suflet, a binelui și al frumosului din natură, Mioara Baciu aduce prin bucuria cuvântului scris un plus  valoric în poezia feminină din perioada postmodernă.

Îi dorim prosperitate, inspirație și să ne mai încânte cu versurile sale.

Prof. OLIMPIA MUREȘAN, Ulmeni, MM, UZPR

Recenzie - Volumul DOR DE INFINIT de IONELA FLOOD

                    Sau disperarea cuvintelor de dor ce nu dor

 Volumul DOR DE INFINIT, al distinsei poete IONELA FLOOD, apărut la ediția TRANSILVANIAN EDIȚION, Londra – 2024 și care are ca subtitlu: „ Cu recunoștiință vieții” este, înainte de toate, un demers poetic, ca o provocare estetică, ce se alătură celorlalte apariții editoriale de până acum și despre am scris o cronică laudativă dar bine meritată.

   Poeta trăiește la în UK, mai precis la Londra, din anul 2001, unde patronează Societatea „ROMÂNCA”, în calitate de președinte – fondator. De numele ei se leagă nu doar activități culturale, pentru românii de petutindeni dar și activități caritabile sau sociale, cu un mare impact, dacă aș spune doar faptul că este membră fondatoare a Studioului de radio, pentru românii din diaspora: „RADIO TV UNIREA” și a revistei omonime, cu sediul în Austria, la Wienerneustadt. A excelat nu doar pe plan social, cultural, profesional ci și ca ambasadoare a tradițiilor, culturii și spiritului românesc. Un suflet sensibil și delicat face din fiecare poem o sărbătoare, chiar dacă te provoacă la a doua lectură, pentru a descoperii înțelesurile ascunse sau încifrate ale cuvintelor care izvorăsc din „dor”, precum firul anonim de apă plecat de sub geana muntelui pentru a boteza și a fi botezat. Izvorul ajuns în lumea largă va gusta și din nectarul iubirii, bucuriei, împlinirii dar și din veninul dezamăgirii sau a prăbușirii în infinit. Elocvent este motto-ul cărții:

„Dacă eu sunt dorul tău de România,

Tu ești dorul meu de infinit.

Te aștept în amurgul fierbinte,

Să ne amintim de zei și copilărie.

Dacă tu ești dorul meu de vindecare,

Eu sunt dorul tău de a fi.”

  Nimic mai cinematografic decât imaginile din poemul „Aspirație”, în care regăsim până și notele muzicale ale unui vals nepieritor:

„Pe un cer înalt și adânc,

Dansul nostru vibrează profund.

Pe un cer senin desenăm un firav destin,

Diafan, frumos și nebun.”

 Indiferent de distanțe și obstacole, călătoria prin „sine” continuă, ocrotită de tăcerea iubirii:

„Iubirea ta se înveșmântează cu tăcere,

Sorbită prin fiecare por al firii

Și te sărut pe suflet,

În timp ce tandru iți șoptesc,

Că sunt cu tine și că te iubesc.”

  Este evident că poemul nu se putea intitula decât: „Tăcere”, pentru iubirea finală e o prelungă, infinită așteptare tăcută.

  Depărtatea de ființa iubită o determină pe poeta Ionela Flood, să scrie o epistolă emoționantă:

„Să-mi scrii iubite de iubirea eternă, proaspătă, albastră,

Cu strălucirea ei să soarbă cascadele, destinele, năpasta.

Să-mi scrii iubite despre noi,

Dac-ai zărit un drum spre tine

Și-o șansă ca să ningă iar în noi.

Să-mi scrii iubite!

  Dorința devine imperativă și de nerefuzat iar fericitul îndrăgostit va fi pus în delicata ipostază a celui ce nu poate găsi nici un motiv de refuz. De aici se bifurcă starea duală a îndrăgostitului care nu are altă cale de ieșire decât cea a asumării sentimentelor, pentru a-i scrie despre ei chiar în lipsa lor. Nu e o starea de așteptare și nici un motiv de reproș întârzierea dar împlinirea vine doar atunci când împricinatul își va așterne gândurile și sentimentele pe hârtie.

   Ca un corolar estetic de punere în pagină a poemelor, acestea sunt însoțite reproduceri din vasta operă a pictoriței, Ionela Flood. Demn de remarcat faptul că domnia sa mânuiește la fel de bine și pensula iar șevaletul devine „arena” în care se confruntă fantezia și culorile, oniricul și tușa neretușată a realității, fanteziile și fantasmele impenetrabilei lumi a subcoștientului, metafizica vorbirii unei limbi ancestrale și realități paralele, justapuse sau suprapuse. Lucrările de pictură au stârnit interesul nu doar a consumatorilor de artă ci și a celor care fac critică de specialitate, ajungându-se la un numitor comun, acela că talentul Ionelei Flood este evident și revelator. Multitudinea de aptitudini, preocupări și talente face din ea o persoană admirabilă, plină de viață, debordând de inteligență nativă și profesionalism rasat (să amintim că este posesoarea unui doctorat în economie). Are rara determinare ideatică de-a uni cele două arte și de a face un melanj atrăgător prin poezia picturii și prin imagistica poeziei. Două arte complementare ce te duce cu gândul la poveștile ilustrate dar la un nivel intelectual cu îngustă deschidere spre înțelegere dacă îți lipsește inițierea. Poeta apare în rol de vestală și decide, într-un mod abscons, dacă poți sau nu pătrunde tainele înțelegerii totale. Deține adevărul și-l relevă doar celor ce găsesc cheia de deschidere a porții înțelepciunii. Aceste afirmații nu au nimic din gratuitatea unei treceri în revistă ci este un fel de a pune în gardă cititorul neavizat, pentru că „mulți privesc dar prea puțin văd”. Cu ochii minții, asemeni lui Horus, poți vedea în străfundul sufletului, unde vei întâlni și imagini ce te-au subjugat sau te-au ridicat la nivelul unei înțelegeri depline.

   Un argument în plus pentru poemul citat mai sus, dublat de tabloul în acril, intitulat: „Macii” sunt o interfață elocventă a iubirii profunde, necondiționate.

  Frumos și înălțător este poemul „Regăsire” dublat de pictura „Muntele” pare a fi un testament poetic, cu sens unic, în care simbolismul piscurilor este o trimitere directă la dorința de-a ajunge în punctul din care poți vedea orizonturile la care ai aspirat. Lumini și umbre într-un destin modelat de dăruire și pasiune. În viața fiecăruia exită un „munte” și ca o provocare și ca o încercare dar mai mult ca o dorință de împlinire, o aspirație și o limită ce ți-o impui nu doar să-ți dovedești că poți, că ești în stare ci și vă vezi că dezamăgirile și neîmplinirile se reduc la unități infinitezimale, așa că pașii tăi pot căpăta altă dimensiune, mult mai mari decât te așteptai și treci cu bucurie și peste prăpăstii, ba mai mult, treci cu ușurință de pe un pisc pe altul. Aici intervine introspecția profundă, ca o regăsire de sine, ca prelungirea unui dor asumat.

„M-am dăruit și mie,

C-un tandru gest de împrumut.

De-atunci îmi oglindesc privirea

Într-un miracol infinit

Și-am luat-o de la-nceput.”

   Da, viața ca o perpetuă taină, se aliniază cu cel mai profund Univers și ascultă de o singură voce, cea a inimii. Cale de întoarcere există doar în poveștile siropoase. Iubirea profundă și adevărată e asemeni infinitului. Cu cât te depărtezi de ființa iubită, cu atât te apropii de sinele tău, de taina găsirii drumului spre înaltul pisc al desăvârșirii.

„E liniște acum în adâncul din mine,

Lumina difuză a retrăirii pătrunde,

Comori scufundate înfloresc în neant.”

  O definiție estetică a tainei în chiar poemul intitulat „Taina” pune cititorul în fața unei dileme existențiale dar fără a oferi o soluție salvatoare. Mereu și mereu poemul devine o incantație oferită, fără rezerve, plăcerii de-a dărui, pentru că prin însăși natura sa autoarea are o poftă nestăvilită de a da, de a dărui fără rezerve. În mod sigur ecoul se va întoarce cu brațele încărcate de lauri și flori.

  Ca o „ființă divină” ce este (după cum frumos spune C. Dulcan), autoarea posedă și limbajul încifrat al vibrațiilor, pentru înțelegerea vieții pământene, aliniindu-și gândurile, sentimentele și emoțiile cu cele ale Universului infinit.

   Deoarece Viața este un dar al Universului infinit, poemele doamnei Ionela Flood, aduc un plus de valoare existenței pământene, exprimându-și crezul și sentimentele cu eleganța caracteristică unei aristrocate.

  Prezentele rânduri se doresc un omagiu feminității, talentului și dăruirii. Felicitări înnobilate de prețuire!

 

A consemnat

Prof. Olimpia Mureșan

UZPR, MM

 

 

  

Cronică literară

Volumul RĂSCRUCEA CU MĂSLINI de VIORICA ȘUTU

  Recenta apariție editorială a poetei-artiste VIORICA ȘUTU,  cu un inspirat titlu, care te duce cu gândul la zona mediteraneană, „RĂSCRUCEA CU MĂSLINI”, poate sta la loc de cinste alături de creațiile elitei contemporane. Volumul a apărut la Editura „Vatra veche” din Târgu Mureș în anul 2024.

   La prima vedere gândurile poetei vin dintr-o lume aflată în pragul unei răscruci, ea erijată în ambasadoare a sentimentelor și întrebărilor existențiale. La marea majoritate chiar li se dă un răspuns personalizat, ca și cum ea ar fi posesoarea pietrei filozofale. Ne aflăm în fața unei decizii epocale, aceea de-a schimba paradigma cunoașterii. Răspunsurile evidente și nealterate vin, ca de fiecare dată, din partea cititorului și au un final previzibil.

   Volumul este dedicat tatălui autoarei și motto-ul este foarte sugestiv: „Nu ești ceea ce ți s-a întâmplat, ești ceea ce dorești să devii.” (Carl Jung)

  Poeta este și o pictoriță desăvârșită, exprimând prin realismul sau dramatismul portretelor, fața nevăzut a personajelor imortalizate. Nu este de mirare că mulți din cei „pictați” fac un pas în spate pentru că își recunosc ființa din străfunduri, un „alter ego” tainic. În acest fel nu poți decât să accepți faptul că un artist vede nu numai în adâncul lucrurilor ci și dincolo de orizontul acceptat. Puterea de vedea „fața nevăzută a Lunii” e rezervată doar celor inițiați și înzestrați, celor chemați și dăruiți cu har și dar. Mai mult, Viorica Șuțu este un grafician înzestrat cu talent și „răbdare de chinez” și din vârful peniței face un „modus vivendi” reușind să-și ilustreze toate cărțile tipărite până în prezent. Ceea ce realizează în superbele miniaturi grafice te trimite cu gândul la stampele japoneze, la lumea misterioasă a Orientului îndepărtat, de parcă îi aparține în totalitate. Cititorul poate să și-o închipuie ca pe o exponentă a culturii tanka și, fără îndoială, că nu greșește. Surprinzătoarele dar dificilele poeme haiku stau la loc de cinste în creația domniei sale, stârnind și invidie dar și admirația cunoscătorilor. În esența ei este un personaj complex care, la prima vedere, firavă și diafană, devine și prin scris și prin atitudine o adevărată amazoană a penelului. Este de admirat cu câtă forță se exprimă și își pune în pagină gândurile și sentimentele, emoțiile și evenimentele, trăirile și aspirațiile.

   Faptul că trăiește înconjurată de o grădină superbă, cum plastic o numește eruditul Rudy Moca „..frântură de Rai”, este o tușă puternică pe ceea ce face și gândește distinsa poetă și o amprentă evidentă asupra creației. Casa de pe coama dealului de sub „hula Târnăveniului” , la răscruce de drumuri, ca tăcerea vinovată a vinderii noatre pe trezeci de arginți.

   „Bisericile-s părăsite

Cu altarul devastat.

Clopotnița cu greu oftat,

Își pune năframa pe trepte.”

   Scriitoarea, ca toți marii creatori este în  cutarea „sinelui”, explorând în adâncul subconștientului, pentru a ajunge la revelație. Evident că totul devine intuitiv:

   „Uneori pierdem, alteori răstignim,

Anii urcă poteca muntelui,

Alții în pustiu înjurăm,

și toți căutăm

omul din noi pe care,

mereu să-l cunoaștem,

(Ipostaze)

   Ca orice poet ce se respectă și care pășește cu grijă și decență pe calea afirmării depline, are nevoie de mult curaj și dăruire:

„Ce improvizată-i bogăția clipei,

Ce trece cu fluier hoinar,

Căci nu-s vânători de clipe

Vreau darul veșniciei

Pe degetul inelar.”

(Furtuni)

   Regăsirea iubirii cu fiecare pas prin lume:

„Viață, eu sunt dezarmat în fața ta,

Ca picătura de rouă la răsărit!

Așa, răstignit,

Accept imensa nepăsare,

A lumii din jur

Și singurătatea acestui tumult.

Fur orice clipă, zi după zi,

Învățând iubirea pentru formele tale,

Orice ar fi.”

(Mărturisire)

   Desenele în peniță, care însoțesc și ilustrează cartea, fac parte integrantă din demersul poetic. Au atât de multă vibrație estetică încât ele însele sunt poeme, la fel cum poemele sunt imagini imuabile ale subconștientului activ. Firesc și îmbucurător e fiecare vers, fiecare linie, ca un îndemn la recitire. Poemul „Matinală” este un eșantion de bucurie estetică:

„Nu mai sunt cel care a fost acum o clipă,

Cum peste piatră nu-i aceiași apă,

Nu-i smulsă o pană din aripă,

Cu încă o noapte viața nu-i mai scurtă,

Realitatea noastră segmentează,

Din avalanșa altor înțelesuri

Puține bucurii, multe eresuri.

Și ce ar mai fi de spus?

Până și soarele migrează,

Constant către apus.”

   Suferința, neliniștea, exodul și oniricul apar periodic în poezie. Suferința este ca o binecuvântare de la Dumnezeu și dacă bogații ar ști ce valoare are, ar cumpăra-o pe bani mulți. Ea te purifică aici pe Pământ, ea are început și sfârșit dar în veșnicie e fericire fără de sfârșit.

  ”Atâtea suferințe care dor!

Atâtea visuri zdrobite

Sub speranța anulată,

Căci doar cocorii se întorc

La cuiburile lor.

Oamenii plecați în exil...

Niciodată!”

(fragment din poemul Exod)

  Iar spre final:

„Pe ape trec plutind ușor

Lebede negre, în cernite veșminte,

Și-n urma lor

Se volbură ușor

Mici cerculețe, tremurate cărări.

Îmi asum dreptul de-a pune întrebări,

E timpul potrivit

Căci dacă am găsit răspunsul

Cei dinaintea mea

Nu l-au dezvăluit.”

(Timp potrivit)

   Cu vers reflexiv, cu iubire pentru tot ce-i nou și valoros, cu o sete de cunoaștere, prin metaforă și simbol artista-poetă Viorica Șuțu, aduce un suflu nou în poezia feminină a timpurilor noastre postmoderniste.

 

 Prof. Olimpia Mureșan

UZRP, Ulmeni MM

 

Semnal. Versuri de dragoste ale unui zbor frânt - Zară Iulian

 

ZARĂ IULIAN, în DOR inimile noastre, Editura TEHNICA-INFO, Chișinău, 2014

DACĂ DRAGOSTE NU E, NIMIC NU E!

Motto: „ Eu sunt o mică stea în univers,/ Eu sunt o mică insulă în lume,/ Eu știu că sunt o literă din vers/ Și știu că sunt       și-nsemn ceva anume,/ Eu sunt o picătură dintr-un râu,/ Eu sunt doar o silabă dintr-un nume,/ Sunt firul de nisip dintr-un pustiu/ Și știu că sunt și-nsemn ceva anume.”

Un tânăr al cărui zbor a fost frânt pe nume Iulian Zară  ( 1985-2010) din localitatea basarabeană  Vadul lui Isac este cuprins de acel sentiment al iubirii față de o persoană care nu-i împărtășește întru totul sentimentele. Dorul de nestăvilit se revarsă în versuri pătrunse de sinceritate „ substanța poetică explodează nestăvilit,  astfel cerându-și dreptul la viață, așa cum îl are orice firicel de iarbă” cum observă Ioniță Zlota în cuvîntul introductiv.

Părinții poetului plecat prea devreme la ceruri -Tamara și Dumitru Zară sunt și ei copleșiți de durere:

„În ceruri fii ferice-

Ai fost copil curat

Să știi: tu, jos, aice

Mult, mult ne-ai bucurat!” (Te-am adorat și te-am iubit)

Amintirea fratelui care temporar e departe:

„ Mi-aș da sufletul din mine/ să-l mai văd un pic: Așa drag nu am pe nimeni/ Doar pe el îl am frățic.” (Aș sta mult cu tine-n voie)

Omul e făcut pentru viață, nu pentru moarte, suferința e un drum spre lumină, te apropie de Dumnezeu, are mare valoare, o valoare pe care omul nu vrea să o recunoască; dacă ar știi bogații cât valorează, ar cumpăra-o pe bani.

Pentru orice relație avem nevoie de două persoane care să vibreze în același ritm... dar în acest caz...

Nimic mai greu, mai dureros/ Nu poate ca să fie/ Să iubești doi ochi frumoși/ Și ei ca să nu știe./ O rană mare am în piept,/ Nu știu la ce să mă aștept... / Dar rana nu e de cuțit,/ E rană adâncă de iubit.” (Rana din piept)

Idei obsesive îl duc spre iubita lui: „Când întâi eu te-am văzut/ Parcă aripi mi-au crescut,/ Mereu la tine îmi zboară/ Gândul ca spre o rază de soare.” (De ochii și iubirea mea)

Nu se răspunde în aceeași măsură partenerului care e trist și neîncrezător uneori:

„Mă trezesc plângând/ cu tine în gând.../ Știi tu oare cât mi-e dor/ Să te pot iubi și-n zbor?/ Numai tu, tu ai putea/ Să-mi întregești inima/ Prin șoapte ce-ai să șoptești/ Spunându-mi că mă iubești.”( Erai ploaia din cer )

Cea mai bună modalitate de înfruntare a necazurilor este exprimarea prin poezie: „ De ce mă faci să sufăr,/ Când știi cât te iubesc? / Chiar dacă eu mă supăr/ La tine mă grăbesc.” (Presimțire)

E o mare suferință atunci când iubirea e neîmpărtășită, dar... din această suferință se naște poezia: „Renunț la tot, nu și la tine,/ Renunț la zilele-mi senine,/ Renunț la tot ce-i omenesc/ Pe tine doar să te privesc./ Însemni tu viața pentru mine:/ Renunț la tot,/ nu și la tine!”  ( Nu renunț  )

Sunt semne că fata îl place, dar nu-l iubește: „A fost de-o clipă și s-a scurs/ Ca niște ploi de vară./ O voi uita, nu vreau ca distrus/ Să fiu de-o iubire-ntr-o doară/ Simțire pentru mine n-ai avut,/ Oricum, mi-e greu să-ți zic la revedere/ Îți spun deschis mi-ar fi plăcut/ Amici să fim, cum inima ne-o cere.”( Amici să fim)

-De ce nu se simte la fel și celălalt?

„ Chiar dacă tu nu mă iubești,/ Eu totuși țin la tine/ Și aș dori să te gândești/ Căt de puțin la mine/ Voi înceta să te iubesc/ Doar atunci când un pictor/ Va picta zgomotul unei lacrimi/ Ce cade    într-o mare de cristal”

În această iubire tăinuită, iubita nu are nici o idee despre sentimentele lui:

„Plecat de niște ani,/ În noaptea asta, /La tine voi veni/ După ani și ani,/Sigur, voi veni/ Din nou să fim împreună/ Și timpul / Să ne fie amicul martor/ Cum noi, regăsindu-ne,/ Vom plânge față în față/ Cu lacrimi dulci de DOR.” ( După ani și ani )

Prof. OLIMPIA MUREȘAN, UZPR, Ulmeni, MM