Și-acum ce să zic?

Să stau și să tac văzând cum, de luna viitoare, salariul acesta și așa foarte mic, îmi va fi redus cu fix 900 lei? Să spun că, în acest context mondial dificil... etc., etc. sunt solidară cu cineva? Cu cine naiba? Să mă prefac că aș putea crede toată revărsarea de minciuni care mi se livrează de un an încoace, spunând că „Aia sunt răi și noi suntem buni”? Cu noi, cu cei din cultură și cu cei care au făcut un doctorat pe bune, cine naiba e solidar vreodată? Vă spun eu: nimeni, niciodată!

Da, tocmai am aflat că salariu meu va scădea cu aproape 900 de lei. Așa... pentru că așa au chef unii, ca și cum ne-ar pedepsi pentru vina de nu fi ca ei. Sau... ei ca noi... Un salariu mic, va deveni și mai mic, conform prevederilor și ordonanțelor încâlcite și nemernice apărute acum, prin care se taie sporul de doctorat, banii de mâncare și tot ce se poate tăia. Ca și cum asta ar fi soluția prosperității pentru țara asta care tace... care tace.... Care tace!

Tăcerea înseamnă acceptare. Și, uneori, culpă.

Asta în timp ce studenților li s-au înghețat bursele și li s-au tăiat banii de transport. În schimb se ia serios în discuție acordarea unei sume de 1250 lei pentru tinerii între 16 – 30 de ani care nu au școală și serviciu dacă vor să se angajeze. Simptomatic pentru încurajarea ne-școlii, nu?

Îmi vine să-mi trag o palmă peste frunte, să mă trezesc. În această țară care tace, care tace... care tace... școala, studiul, cercetarea primesc o nouă lovitură, o nouă umilință și o nouă descurajare pentru cei care vor să facă performanță. Ce să-i mai spui unui tânăr absolvent care vrea să plece din țară, pentru că unul fără școală va avea salariu mai mare ca el și – poate – se va angaja mai ușor? Să spun că e o coincidență că se taie celor cu școală și se dă celor fără școală, că intelectualii sunt umiliți și dezbinați? Nu mai cred de mult în coincidențe.

N-am avut nici 1% așteptări de la guvernanți, că i-am văzut, i-am simțit, i-a adulmecat, că am studiat profilul dezirabil și indezirabil al omului politic la doctoratul meu fix pe etică politică, unde i-am analizat și i-am fișat până dincolo de limitele pe care își imaginează ei că le au. Că le-am văzut privirea și zâmbetul, gesturile și grimasele. Și, oricât am săpat în adânc, n-a ieșit nimic promițător la lumină.

Pretenții aș fi avut de la cei care au aplaudat, când ar fi trebuit să zgâlțâie, care au încercat să convingă, când ar fi trebuit să tacă. Măcar să tacă, naibii! De la cei care au pârghii de schimbare și se tem să le folosească, de la cei care sunt ipocriți până-n măduva oaselor, spunând lucruri în care nu mai cred de mult.

Când am spus că e o mizerie să tai sporul de doctorat, mi-au sărit în cap tot felul de comentatori de conjunctură, care mi-au spus că, oricum, sunt prea mulți doctori, că măsura e bună... bla-bla-bla... Un semn că manipularea a funcționat și pe acest palier.

Ca în mai toate domeniile, și-n mediul doctoral, s-a permis nisipului să intre în angrenaj, care a virusat sistemul, care a aruncat în derizoriu munca onestă, acribia, profesionalismul. Care a umilit buna-credință, calitatea. Cu toate acestea, oamenii onești și-au văzut de treabă, cu încrâncenare, cu tristețe și cu furie adesea, dar întotdeauna cu dedicare, cu seriozitate.

Da, sunt prea mulți doctori care nu-și merită titlul și ei ar trebui verificați și taxați. Știu și eu câțiva. Nu e mare lucru să verifici tezele doctorilor făcuți peste noapte la școli obscure și să-i faci de mândră minune. Public! Dintotdeauna cercetarea doctorală a trebuit să îndeplinească niște criterii de elaborare, de citare, de formatare. Rigoarea academică și plagiatul se pot verifica foarte-foarte ușor. Iar celor care nu se încadrează în toate aceste rigori, e firesc să le fie retras titlul de doctor. Poate și sumele primite pe nedrept. Să începem de la vârful țării, zic!

Dana GAGNIUC-BUZURA