de Gheorghe Pârja
Cumpărând, ieri, de la chioșcul de ziare, presa care
foșnește, am aflat că la începutul acestei luni, 4 aprilie, marele regizor rus,
Andrei Tarkovski, ar fi împlinit 94 de ani. Acum, când agresiunea lui Putin
împotriva Ucrainei îi face pe unii să sfideze marea cultură rusă, spun cu
convingere că se face o mare nedreptate. De aceea îl evoc pe Andrei Tarkovski.
Fiind un împătimit al creației lui cinematografice, mi-am propus să fac o
reverență artei de valoare, care nu se oxidează prin timp. Regizorul rus mi-a
deschis ochii și înțelegerea spre o lume pe care nu am cunoscut-o niciodată.
Trei filme ale lui mi-au marcat definitiv sensibilitatea de cinefil: „Călăuza,”
„Andrei Rubliov” și „Solaris.”
Baia Mare avea trei cinematografe: „Dacia”,
„Minerul” și „Săsar”. Eu am văzut filmul „Călăuza” la fostul cinematograf
„Minerul”, în sală fiind câțiva spectatori. Filmul m-a marcat definitiv.
Expresiile necontrolate, aparent, și expresia dramatică a protagoniștilor îmi
sugerau starea de spirit din lumea sovietică. Unde nu am fost niciodată. Este
un film construit cu ajutorul obiectelor, al discuțiilor filosofice și
culorilor. A apărut pe ecrane în 1979. Scenariul își are rădăcinile în cartea
fraților Strugarski – „Picnic la marginea orașului”. Dar Tarkovski a reținut
doar cele trei personaje: Scriitorul, Profesorul și Călăuza. Se spune că, în
urmă cu ceva timp, o navă spațială, sau un meteorit, s-a prăbușit și astfel a
luat naștere Zona. S-au trimis acolo soldați și cercetători, care nu s-au mai
întors. Ca urmare, acel loc a fost împrejmuit cu sârmă ghimpată și erau puși
paznici. Așa a luat naștere o nouă meserie, aceea de călăuză, slujbă care putea
aduce și necazuri.
Zona este pustie. Doar cei ce o păzesc, se poate
spune, se află pe teritoriul său. Călăuza, împreună cu cei pe care îi
însoțește, trebuie să își asume un risc, să treacă de paznici și de metodele
lor de apărare. Ei trec prin toate încercările, deoarece nu au nimic de
pierdut. Oameni care au ajuns în pragul disperării și care simt că sunt fără
speranță pot ajunge în asemenea loc. Cei care pășesc pe teritoriul Zonei
trebuie să aibă o anumită pregătire sufletească. Ei nu pot fi agresivi,
egoiști, ori măreți. Trebuie să fie umili și pașnici, pentru a fi vrednici de a
păși în acest spațiu. Aici am decodat și dimensiunea creștină a filmului.
Armele ruginite stau sub apele Zonei, cu tancurile abandonate pe câmpiile ei.
În film nu există nume. Personajele sunt
identificate cu ajutorul profesiilor: Scriitorul, Profesorul și Călăuza.
Fiecare avea un motiv pentru care a plecat în misterioasa călătorie. Scriitorul
căuta inspirație, Profesorul dorea o recunoaștere în mediul științific și
academic, iar Călăuza este o reprezentare a conștiinței, acest înger păzitor
care ne poartă în adâncul gândirii. Toți cei care pornesc spre teritoriul Zonei
își caută fericirea. În general, Zona din filmul lui Tarkovski a fost asociată
cu spațiul sovietic, datorită faptului că era pustie, izolată și bine păzită.
Tarkovski nu a afirmat, dar nici nu a infirmat această posibilă asemănare. Mai
degrabă ea are legătură nemijlocită cu catastrofa spiritului uman, pe care o
trăim în zilele noastre. O devalorizare galopantă a valorilor tradiționale și
lipsa de trăire profundă și originală a vieții.
Tarkovski s-a născut un om liber, fiindcă libertatea
în primul rând este o stare de spirit. Asemenea talentului, este un dar de la
Dumnezeu. Născându-se într-un stat totalitar, a făcut efortul imens să-și
impună libertatea în arta cinematografică. Și în mod miraculos i-a reușit, este
adevărat cu prețul vieții. Igor Isac, de la Chișinău, scria că Tarkovski a
încercat, și într-o măsură bună i-a reușit, să oprească timpul. Zona este un
nou început, noi, oamenii, vrem un nou început, ceva în care să credem. Zona
este și întoarcerea omului spre el însuși. Filmul este plin de întrebări, la
care se găsesc mai greu răspunsuri. Un crez al marelui regizor: „Fără credință,
fără rădăcini spirituale omul este ca un orb.” Tarkovski a avut de furcă cu
cenzura. S-a exilat în Franța, unde a murit în 1986. Își are mormântul în
cimitirul ortodox din Saint Genevieve des Bois.
Am scris acest text pentru a-mi arăta admirația
pentru marea artă rusă. Nu confund războiul lui Putin cu literatura lui
Tolstoi, ori Dostoievski, cu muzica lui Ceaikovski, cu marele balet și teatru
rus, cu pictura de la Ermitaj, ori cu filmele lui Tarkovski, Mihalkov, ori Șukșin.
Pedepsiți-l pe Putin, cu oligarhii lui, dar nu marea artă rusă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu