O nouă filosofie: pragmatismul reflexiv

 

Era demult vizibil că Andrei Marga dă scrieri în domenii variate – istoria filosofiei contemporane, logică, teoria științei, teoria societății, filosofia religiei, a artei, a dreptului, a politicii, a educației și studii strategice – dar țintește la o construcție filosofică proprie. În monumentala reconstituire a filosofiei de astăzi, din cartea Filosofia prezentului (Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2025), ținta construcției a fost asumată explicit. Această construcție, numită pragmatismul reflexiv, este acum prezentă în fața cititorului, cu volumul Lumea ca acțiune (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2026, 492 p.). Prezentăm, în cele ce urmează, coperta și fragmente din introducerea la volumul Lumea ca acțiune, recent apărut. (Reporter)

   „A propune azi o concepție filosofică este inițiativă plină de riscuri. Diversitatea experiențelor și bogăția cunoștințelor o sfidează. Suficiența și neîncrederea o întâmpină   din capul locului. Mulți, excesiv de mulți cititori sunt convinși că filosofii veritabili sunt doar în trecut. Alții, poate la fel de mulți, consideră că este definitiv imposibilă sintetizarea într-o viziune coerentă a experiențelor umanității de azi. Sunt și unii care cred că o filosofie nouă este posibilă, dar nu aici și acum.

   Mă încumet să vin împotriva fiecăreia dintre aceste opinii cu o propunere efectivă de privire într-un fel nou, din unghiuri refăcute, în fapt de concepție filosofică nouă în raport cu ceea ce se află în fața publicului. Volumul de față, Lumea ca acțiune, o conține. El o desfășoară, ca orice filosofie matură din trecut, ca răspuns la dificultățile, alternativele, dilemele, întrebările ce se ridică din experiențele istoriei contemporane.

   Am cercetat și scris cu predilecție în domeniul istoriei filosofiei, mai ales contemporane. Monografiile publicate, dar și sintezele, sunt mărturie. Profesura mea universitară a fost la Cluj-Napoca pe specialitățile Filosofie contemporană și Teoria argumentării. Prelegerile pe care le-am susținut la universitățile București, Viena, München – „Ludwig Maximillians”, Ierusalim – „Universitatea Ebraică”, Montpellier – „Paul Valery” cuprindeau istoria filosofiei contemporane. De asemenea cercetările pe care le-am desfășurat ca bursier în Germania federală și Statele Unite ale Americii.

   O întrebare se ridică însă în fața istoriografului filosofiei, oricare ar fi performanțele lui: care este filosofia Dvs? Întrebarea este tot mai acută pe fondul de azi, când, pe de o parte, efectivul de absolvenți și, cu aceasta, de comentatori de filosofie a crescut și este mai mare ca niciodată și, pe de altă parte, crizele s-au multiplicat și întețit, încât urgența răspunsurilor și rezolvărilor crește. Mai este semnalat, de asemenea, faptul că în perioada postbelică în filosofie au apărut mai multe idei noi decât în întreaga istorie anterioară a disciplinei, cum spunea Hilary Putnam. Numai că ritmul înnoirilor s-a încetinit în ultimul mai bine de un deceniu, încât scena filosofică este dominată deocamdată, cu puține excepții, de conformismul repetării a ceea ce s-a produs altădată. Dacă nu cumva de simpla pliere la ideologii și propagande curente, repetându-le clișeele!

   Cum se vede, se trăiește și se poate trăi din exploatarea istoriei filosofiei, dar întrebarea „care vă este filosofia?”  rămâne justificată. Nu doar etic, ci și profesional. În definitiv, ce încredere poate stârni un istoric al filosofiei care nu s-a încercat în construcția filosofică? Cum poți evalua filosofii dacă nu ai lucrat la elaborarea uneia proprie?

   Am luat în considerare, însă, nu doar aspectul etic. Un alt aspect este mai obligativ. Este vorba de provocările lumii de astăzi adresate eforturilor de analiză și conceptualizare, ca și la elaborarea viziunii adecvate astăzi.

   S-au schimbat profund științele și cunoașterea în general, încât tablourile realității sunt altele decât cele de acum, să zicem, treizeci de ani. Ele progresează altfel – cu un mai amplu și mai complicat „prealabil” din partea subiectului decât oricând înainte. Tema „inteligenței artificiale” crește în importanță în cunoașterea însăși. S-a extins și schimbat imaginea asupra societăților și istoriei. Conceptualizările omului și ale performanțelor sale sunt diferite de cele de cu decenii în urmă. Forțele care duc înainte istoria universală sunt altele. Mondializarea prezenței Statelor Unite în lume, mutarea centrului economic al lumii în Asia, noua criză a Europei sunt doar câteva schimbări adânci în ordinea civilizației, după cum expansiunea „inteligenței artificiale”, biologia sintetică, trecerea pe scară mare la abordarea realităților micro și la exploatarea mecanicii cuantice sunt cele mai pregnante în ordinea cunoașterii.

  Hegel spunea că rupturile în istorie sunt humusul filosofiei. Astăzi rupturile sunt mai multe și se petrec mai des, ritmul istoriei universale fiind nou. Nu avem încă filosofiile corespunzătoare rupturilor recente, dar faptul creează o obligație în plus.

  Am avut destul de devreme sentimentul că ceva se schimbă mai profund în viața oamenilor și că este nevoie de trecerea de la istoriografia filosofiei la construcția teoretică a acesteia. Am anunțat deja în Cunoaștere și sens. Perspective critice asupra pozitivismului (1984) intenția de a elucida tema sensului, care afectează, cum se știe, domenii multiple. Teza mea era că nu se poate față rațional complexității lumii de astăzi fără a lămuri sensul cunoștințelor la care apelăm. Într-un alt volum, Raționalitate, comunicare, argumentare (1991), am procedat la o reconstrucție conceptuală axată pe tema rațiunii și raționalităților.  Teza mea era atunci, de asemenea, că vechea temă a rațiunii se scindează prin diferențierea raționalităților. În volumul întitulat Întoarcerea la sens. Filosofia pragmatismului reflexiv (2015) am propus baze ale unei filosofii proprii. O serie de volume – Relativism and Its Consequences. Relativismul și consecinţele sale (2007); Pragmatismul reflexiv. Încercare de sinteză filosofică (2016); Philosophy in a Changing Europe (2017); Rațiune și voință de rațiune (2017); The Sense of our Days History (2019); Cunoaștere și reflexivitate (2021); Stăpânirea complexității (2023);  Sensul vieții (2024); Vocația gândirii. Profilul epocii actuale (2024) – sunt rezultate ale acestui program și exprimă vederile mele în abordarea filosofică sistematică a lumii.

  … Filosofia pe care o propun fructifică tradiția majoră a pragmatismului, împreună cu cea a reflexivității, și le aduce într-o sistematică nouă. Cum se știe astăzi, pragmatismul are deja o istorie, care începe cu intuițiile anticilor chinezi, evrei și greci, dar a dobândit profilul unei concepții filosofice concurente cu cele mai elaborate filosofii odată cu Charles S. Peirce la sfârșitul secolului al XIX-lea. Acesta a formulat „maxima pragmatică” ca regulă de stabilire a semnificației conceptelor pe calea identificării consecințelor pe care folosirea respectivului concept le are în  viața oamenilor considerată în mod rațional.

…Ceea ce distinge însă „pragmatismul reflexiv” de alte filosofii elaborate în curentul larg al pragmatismului se lasă rezumat în trei opțiuni cu întinse consecințe conceptuale. Prima este conceptualizarea realității în termeni de acțiune, cunoștință, raționalitate, reflecție și privirea lumii ca lume a acțiunilor și reflecției. A doua este depășirea reducerii pragmatismului la un singur fel de acțiune, care a și primit numele de „acțiune instrumentală” – reducere prezentă deja la fondatorul pragmatismului. Leg astfel pragmatismul de o teorie a acțiunilor presupuse de reproducerea umană a vieții. A treia este punerea alegerii între felurile de acțiuni sub tutela reflecției și reafirmarea astfel a unui idealism rațional al vieții. Acesta este diferit de idealismul clasic, ce derivă realitatea din idei sau percepții sau intuiții, și, bineînțeles, de orice ism care nu poate prelua ponderea rațiunii și acțiunii oamenilor în compunerea realității.

  ...Titlul volumului, Lumea ca acțiune, trimite ușor cititorii cu gândul la cartea Lumea ca voință și reprezentare a lui Schopenhauer. Sau la studiul cu care Richard Rorty a deschis „relativismul pragmatic”, întitulat Lumea bine pierdută. Sau la formula prin care Joseph Ratzinger exprima temerea că umanitatea s-a îmbarcat într-o Lume pierdută. Asemănarea este însă de cuvinte, nu mai mult, chiar dacă întrebarea cu privire la ceea ce compune lumea noastră ca oameni revine. Ea revine la diverși filosofi și teologi de anvergură.

  Doar că, din capul locului, pun această întrebare în cadrul unei abordări fundamentale de natură pragmatică a realității, ca rezultat al acțiunilor. La Schopenhauer, ca să mă opresc la el, întrebarea este pusă aidoma vechii metafizici – or, metafizica abordării pragmatice abia urmează să succeadă filosofiei propriu-zise…..Diferențele abordării mele de cele datorate lui Richard Rorty sau Joseph Ratzinger nu puteau fi altfel decât pe fondul acestei evoluții spre abstract, cu toate consecințele. În raport cu concentrarea filosofului american asupra depășirii – sub impulsul lui John Dewey, cu critica acestuia a „teoriei ca spectator”, și a lui Heidegger, cu critica sa a tradiției ca „identitate între physis și nous” – atât a „teoriei adevărului ca și corespondență” cât și a „teoriei adevărului ca și coerență”, trec în spațiul „acțiunilor” prin care oamenii își reproduc în mod uman viața. În raport cu temerea justificată și celebră a lui Joseph Ratzinger, că lumea a lunecat pe o direcție a pierzaniei, iau „acțiunile” ca mijlocitor al  opririi alunecării în prăpastia „pierderii de sine”.

  S-au construit filosofii plecând de la observarea unor fapte de importanță crucială în viața oamenilor. Kant a construit idealismul transcendental observând faptul apercepției – conștiința că eu percep, ce însoțește tacit orice percepție. Hegel a elaborat idealismul dialectic luând în seamă istoricitatea raporturilor și, cu aceasta, dialectica termenilor polari. Schopenhauer a tras concluzii filosofice din împrejurarea că în cunoaștere recurgem la principiul rațiunii suficiente, cu conotația lui în diferite perspective. Comte a exploatat evenimentul științelor factuale, moderne, intervenit pe harta cunoașterii. Marx a exploatat faptul înstrăinării în procesul muncii. Peirce a sesizat că o civilizație tânără, ca cea a Americii în plină construcție, pune în valoare înainte de orice acțiunea și modifică accepțiunea semnificației conceptelor.  Brentano și Husserl au construit plecând de la intenționalitatea imanentă fenomenelor de conștiință, iar Heidegger de la finitudinea implacabilă a ființării umane.  Habermas a elaborat o filosofie cuprinzătoare având ca punct de plecare fenomenul legitimării deciziilor în societatea modernă. Brandom edifică sub ochii noștri o filosofie observând implicațiile inferențelor în acțiunile în reciprocitate ale oamenilor.

 Pe de altă parte, în realitatea vieții s-au produs schimbări provocative. De pildă, democrația s-a dovedit soluția, dar a intrat în criză. Prin robotizare dispar profesii tradiționale.  Inteligența artificială permite tablouri fără precedent ale realității. Călătoria în cosmos devine parte a turismului. Cultura înfruntă crearea de ființe umane în laborator și expansiunea virușilor. Devizele „transumanismului” sunt noua ideologie.

  Este, din multe rațiuni, ora regândirii lumii. Din capul locului se cuvine, însă, să ridicăm privirile mai sus decât imediatul  și peste presiunile la adaptare și să adoptăm coordonatele cele mai largi. Stabilirea faptelor, explicația științifică, inovația conceptuală, experimentarea și viziunea au acum a-și da mâna. Filosofia nu mai poate fi relevantă fără acestea.

Prin definiție, filosofia stă sub imperative dificil de conciliat: să prindă  întregul, să o facă metodic, să fie deschisă față de schimbările din viața de azi (globalizarea, nanoscientizarea, digitalizarea) și să asigure resurse de sens vieții. Câțiva gânditori au revizitat mai nou însăși conceperea filosofiei și au elaborat filosofii noi (vezi, pentru detalii, Andrei Marga, Introducere în filosofia contemporană, 2014), tocmai pentru a face față la ceea ce se petrece.

 Bunăoară, Heidegger avea dreptate să spună că filosofia, rămânând tributară metafizicii, nu atinge concretul vieții. Ea rămâne la existent, „ființa (Sein)” fiindu-i inaccesibilă. Nu mai vorbesc de „ființarea umană (Dasein)”, pe care filosofia a dedus-o mai mult, din considerații despre lume.

Numai că și „ființarea umană” și „ființa” pot fi captate abia plecând de la ceva. Hegel le-a privit plecând de la conștiința libertății, Darwin de la supraviețuire în lupta existenței, Marx de la accesul la bunuri, Nietzsche de la capacitatea de creație, Heidegger de la faptul finitudinii, al fragilității indepasabile a existenței umane.

 Punctul de plecare se cere lărgit. Richard Rorty  avea dreptate să spună că este timpul să plecăm de la cotitura lingvistică și implicațiile ei în înțelegerea prestațiilor umane. Filosofia devine critică conceptuală și,  mai larg, culturală.  Numai că astfel ea descrie posibilități și conturează oportunități, dar are prea puțin de spus despre ceea ce este de făcut.

Dieter Henrich are dreptate să atragă atenția asupra conștiinței de sine. Nu se ajunge la schimbare a realității în care trăim fără a angaja conștiința de sine. Numai că istoria se joacă nu numai în conștiința de sine, ci și în afara acesteia – în organizările devenite rigide din lume. Cum le abordăm?

   Robert Brandom are dreptate să constate că, în calitate de oameni, recurgem la practici raționale, recunoaștem autoritate anumitor aserțiuni și că acestea stau pe straturi ale interacțiunilor. Nici o susținere nu este fără implicarea de interacțiuni. Numai că și o astfel de optică se expune la întrebarea: ne limităm la a privi ceea ce este?

Jürgen Habermas are dreptate să reconstruiască realitatea pe care o trăim condus de întrebarea asupra condițiilor necesare și suficiente ale unei reproduceri cu sens a vieții umane. Foarte probabil, însă, reconstrucția trebuie completată cu o construcție capabilă nu numai să restituie convingător ceea ce este din perspectiva posibilităților mai bune, ci și să anticipeze viitorul. „Gândirea postmetafizică” are azi meritul de a fi intrat ca filosofie, cu analize proprii, în ceea ce este dat în jur.

Proiectul modern al umanității stă pe ceea ce vechii greci au prins sub termenul de “viață bună”, pe ceea ce strămoșii romani au captat sub termenul “viață virtuoasă” și pe ceea ce vechii evrei au avut în vedere când au vorbit de “viața veșnică”. Acești termeni se cer și ei reconstruiți înăuntrul reproducerii moderne a vieții.

  Plec, la rândul meu de la observarea unui fapt. Este vorba de diferențierea acțiunilor ce asigură reproducerea umană a vieții în funcție de sens.  Am plasat sensul înaintea oricărei alte valori, fiind imanent fiecăreia, și am ajuns la a delimita, după criteriul sensului, acțiunile și a întocmi tabloul lor.

  Menționez că iau „acţiunea” ca schimbare de stare care se deosebeşte de schimbări precum mişcările corpurilor, comportamentele, actele reflexe, întrucât este subordonată unei „intenţii”. Unde lipsesc intenţiile, avem cel mult reacții sau comportamente sau acte reflexe; intenţiile sunt cele care fac trecerea unei schimbări în clasa acţiunilor. Iau în considerare faptul că orice acţiune este cuprinsă în reţeaua de cauze şi efecte ale unei „situaţii”, dar presupune, „percepția situației”, „cunoaștere”, „înțelegere”, „interpretare” și „calculul” de către „agent” a situaţiei în lumina „intenției (scopului)” acestuia. Rezultatul nu se suprapune neapărat cu ceea ce a intenţionat agentul.

Sunt de părere că ne reproducem în mod uman viața recurgând la o diversitate de acțiuni. Propun, în consecință, delimitarea tipurilor de acțiuni după criteriul nou și riguros al sensului imanent, în consecința unei opțiuni fundamentale (pe care am explicitat-o în Andrei Marga, Sensul vieții, Creator, Brașov, 2025), cu exemplificări de rigoare, aici luate din spațiul istoriei universale, după cum urmează: „acțiune instrumentală”, având ca sens obținerea controlului asupra a ceva în mod monologic. De exemplu, cucerirea Vestului, în istoria nord-americană; „acțiune strategică”, având ca sens a obține un efect dorit abordând o situație cu mai mulți subiecți. De exemplu, coaliția învingătoare din al doilea război mondial; „acțiune comunicativă”, având ca sens a stabili un adevăr sau o altă valoare prin cooperarea opiniilor diverșilor subiecți implicați. De exemplu, acțiunea ce a dus la cotitura din Europa Centrală și Răsăriteană din 1990; „acțiune dramaturgică”, având ca sens instalarea organizării celor din jur din partea unui subiect. De exemplu, instaurarea puterii cuiva într-un stat; „acțiune emancipativă”, având ca sens ieșirea de sub controlul unei forțe inacceptabile. De exemplu, mișcarea lui Gandhi de eliberare a țării sale; „acțiune etică” având ca sens extindea aplicării unei opțiuni etice. De exemplu, promovarea drepturilor omului de către Jimmy Carter; „acțiune reflexivă”, având ca sens declanșarea reflecției asupra unei situații care ar trebui oprită. De exemplu, stârnirea conștiinței suveranității naționale de către mișcările ce se opun astăzi globalismului; „acțiune în raport cu absolutul”, având ca sens modificarea unei modalități de adresare către absolut. De exemplu, schimbarea liturghiei de către Joseph Ratzinger.

       Tipurile de acțiuni amintite s-au conturat pe măsura evoluției culturale și le scot în relief consacrându-le teoretic. La ele se apelează reflexiv, chiar dacă exploatarea lor filosofică este încă sub nivelul apelului practic la ele.

  Delimitarea acțiunilor presupuse de reproducerea umană a vieții este mai mult decât o simplă distincție pe harta unui domeniu al realității trăite de oameni. Ea are răsfrângeri vaste și profunde – începând cu o nouă tipologie a cunoștințelor și științelor, cu distincția tipurilor variate de raționalități. Pe soclul lor vechea temă a rațiunii, care străbate istoria filosofiei, capătă o nouă abordare, mai capabilă să facă față complexității crescute a vieții.

Găsesc că delimitarea și apoi asocierea diferitelor acțiuni sub cupola reflexivității este nu doar cheia înțelegerii lumii în care trăim, dar și o cheie pentru înțelegerea istoriei. Ambele, deci și înțelegerea lumii în care trăim și înțelegerea istoriei, sunt scopurile ei primordiale ale filosofiei luată la propriu. Mai găsesc că delimitarea și asocierea amintite ne permit să rezolvăm problemele, să lichidăm dificultățile și să depășim crizele ce lovesc lumea de azi.

 Găsesc că filosofia are de asumat astăzi un pariu, după ce în epoca modernă ea și-a asumat  construcția lumii plecând de la libertatea funciară a individualității umane și după ce în modernitatea târzie, în care ne aflăm, ea a ajuns să-și fragmenteze viziunea și să opună una alteia componente ale construcției. Nu în această opoziție de fragmente a cărei desfășurare este mai intuitivă în morală („egoism” versus „devoțiune”), în conceperea comunității („liberalism” versus „comunitarism”), a societății („individualism” versus „socialism”), în conceperea relațiilor internaționale („luptă pentru dominație” versus „cooperare”) este soluția la dificultățile actuale. Soluția este într-o sondare mai adâncă a libertății și preluarea ei mai cuprinzătoare decât clasicul „liber arbitru” al cunoscutului egocentrism, cu toate implicațiile lui în construcția culturii și civilizației. Pariul este că „libertatea înțeleasă fundamental drept creație” rezolvă mai bine dificultățile modernității și-i asigură perspective pozitive.

Această „libertate creativă”, cum o mai putem numi, explică de fapt năvalnica expansiune a inteligenței artificiale, geneticii și fizicii cuantice din timpul nostru, afirmarea istorică din ultimele secole a Statelor Unite ale Americii, ascensiunea globală a Chinei din zilele noastre și succesele altor țări, care au sesizat nevoia unei schimbări și șansele unui nou orizont.

 „Libertatea creativă” este evident mai mult decât libertatea din tradițiile liberalismului politic, fără să piardă câtuși de puțin ca libertate. Cum este posibilă asemenea libertate nu este ușor de redat, fiind vorba de opțiuni culturale și civilizaționale cu componente ce abia acum se deslușesc. Dar chestiunea se cuvine explorată și merită înțeleasă.

   Volumul Lumea ca acțiune prezintă o construcție filosofică ce exploatează orizontul „libertății creative” până în punctul în care am adus-o. Primele lui părți aruncă lumina asupra genezei, premiselor, contextului actual de emergență, reluând analize majore pe care le-am publicat în materie. Părțile următoare ale volumului de față prezintă opțiunile, sistematica și aplicații majore ale filosofiei pe care am construit-o. Adaug o parte de redare succintă a contribuțiilor ei conceptuale ce satisfac cele mai recente nevoi. Ilustrez, în încheiere, în abordarea unor subiecte cruciale ale vieții de azi, avantajele ei analitice.

  Sunt desigur diferite feluri de a expune propria filosofie: efectuarea de inducții plecând de la cazuri, derivarea de propoziții din premise asumate, schimbarea unei abordări deja consacrate, sinteza unor abordări deja existente. O filosofie edificată prin convorbirea doar cu sine a autorului este inevitabil dogmatică și nu mai face față realității. Nu mai face față nici filosofia edificată prin convorbirea doar cu o singură tradiție de gândire, încât este de ieșit continuu la convorbire dincolo de marginile curentelor și operelor filosofice. Am ales expunerea filosofiei proprii în forma unei continue convorbiri cu contemporanii care s-au preocupat să satisfacă cerința formulată de Hegel, de a capta experiențele specifice timpului nostru în gânduri filosofice”.

 

 (Din Introducere, la Andrei Marga, Lumea ca acțiune, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2026)