Urmăresc cu drag postările prietenului de pe Facebook, Teofil Ivanciuc, mereu inspirate, interesante. Mă gândesc la faptul că, dacă majoritatea postărilor ar fi la acest nivel valoric, Facebook ar deveni ca o carte de căpătâi... Postarea despre piua din satul Sârbi m-a trimis în arhiva mea, unde am fotografii cu piua din Țara Lăpușului, undeva între Suciu de Sus și Groșii Țibleșului. De câte ori aveam drum pe-acolo, mergeam la piuă ca la biserică. Ultima dată când am ajuns în acel loc m-am întristat. Piua dispăruse. Citez din Teofil Ivanciuc: ”Piuăritul, unul dintre cele mai valoroase elemente de patrimoniu material românesc, este un meșteșug mai mult decât rarisim, o adevărată capsulă a timpului, practic neschimbat de 1000 de ani, care mai rezistă astăzi doar în Sârbi”.
Pentru cei
care nu știu la ce se folosește piua de acest fel, câteva cuvinte. În trecut,
mai rar și acum, femeile țeseau un material din lână forte, foarte des, numit
pănură, din care se făceau cioareci (pantaloni), gube, pieptare și chiar
paltoane. Înainte de a fi confecționate aceste obiecte de îmbrăcăminte, pănura
era băgată la piuă, pentru a deveni mai moale, unde, în apă, era bătută de
niște ciocane de lemn, acționate hidraulic de-o roată ca de moară, învârtită de
forța apei.
Știu că
mai erau asemenea instalații în Țara Lăpușului. Dacă da, ele trebuie prețuite
ca de ochii din cap. Merită ca statul să-i plătească un salariu bun familiei din satul Sârbi care mai
ține în viață piua.
Text
și fotografie de Alec PORTASE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu