Doliul sufletului, între suferință, acceptare și uitare

Motto:

‘’Și-ai să mă uiți că prea departe și prea pentru mult timp pornești,
Și-am să te uit, că și uitarea e scrisă-n legile-omenești…’’    ( Ion Minulescu)

 

În marea lui mărinimie, dorind să creeze Omul desăvârșit, Creatorul a combinat într-o singură ființă, forța și rezistența împreună cu emoția și fragilitatea. Numai El știe cum a reușit să ne facă atât de puternici, rezistenți, muncitori, luptători și totuși atât de sensibili și-atât de firavi la durerile sufletești!

 Căci, oricât am fi de puternici, chiar dacă  reușim să supraviețuim unor șocuri și traume majore, totuși, în fața morții suntem slabi și neputincioși. Dispariția inopinată a celor din jurul nostru provoacă suferință și durere. Așa am fost creați, ne naștem și trăim, iar apoi plătim cu moartea. ‘’Prețul integral al vieții, e moartea”. (Garabet Ibrăileanu)

Moartea fizică a corpului omenesc, este ireversibilă și reprezintă sfârșitul călătoriei noastre pe pământ, punctul terminus, unde se produce ruptura dintre lumea pământeană și eternitate. Căci ‘’Nu murim decât o singură dată, și pentru multă vreme’’. (Moliere) Acela este momentul în care sufletul se desprinde de trup. Corpul se întoarce în țărâna din care a fost creat iar sufletul se va întoarce la sursa celestă.

La despărțirea finală, sufletele îndoliate ale celor rămași sunt zdruncinate de suferință și tristețe. Deși ni se spune încă de la naștere că suntem muritori și că toți vom muri la un moment dat, tot nu putem să acceptăm dispariția definitivă, atunci când suntem puși în fața morții. De ce nu putem accepta moartea, deși știm, teoretic, că ea face parte din condiția noastră?!

Omul este o creație divină iar dacă recunoaștem acest lucru trebuie să adoptăm și conceptul vieții veșnice, numai așa am putea accepta moartea pământeană. Neînțelegerea rolului nostru pe pământ, în sensul pe care ni l-a dat Creatorul, precum și îndepărtarea de planul spiritual, îngreunează  acceptarea morții.

Omul a fost zămislit din iubire, cu scopul de a împărți iubire pe pământ. Acest sentiment de sorginte divină este un liant extrem de puternic care oferă trăinicie și cimentează legăturile sufletești. Conexiunile de apartenență sufletească care se creează între oameni  pe parcursul vieții nu  sunt niște contracte cu termene de expirare, nu pot fi terminate sau încheiate instantaneu, de aceea este  atât de multă durere și chin la un deces, de aceea iubirea continuă să existe chiar și dincolo de moarte. Niciodată nu va exista un moment potrivit și nu vom fi pregătiți să ne despărțim de un părinte, copil, frate sau partener de viață.

Dacă la momentul sosirii pe lume a unui copil avem la dispoziție 9 luni ca să ne pregătim, să ne adaptăm și să-l așteptăm, în cazul plecării din această lume lucrurile stau total diferit. Moartea vine pe nepregătite, nu există o dată fixă și nici o ordine stabilită, nu știm care dintre noi vom pleca primii și nici cât timp mai avem de trăit. Venim aliniați și plecăm dezordonat. Moartea este o surpriză!  Din cauza acestei caracteristici, a acestui factor-surpriză, plecarea definitivă a celor dragi este de cele mai multe ori bruscă și neașteptată creând un șoc puternic. Pe lângă suferință  pot să apară sentimentul de furie, de abandon, de nedreptate sau de neacceptare a realității.

În fața dispariției fulgerătoare, a persoanelor apropiate, fie că vorbim de un infarct sau de un accident, șocul este atât de năprasnic încât conștiința se fracturează. Nu mai există pregătire, nu mai există trecere lentă de la prezență la absență. Totul se rupe violent iar mintea, incapabilă să integreze acest gol, refuză, într-un mod aproape instinctiv, realitatea. De aceea, chiar și atunci când vedem trupul neînsuflețit, o parte din noi continuă să nege evidența. Parcă mai așteptăm pașii pe hol, ne întoarcem involuntar spre ușă, ne imaginăm zâmbetul... Nu este vorba de o iluzie în sensul obișnuit al cuvântului, ci despre o formă de rezistență a iubirii împotriva neantului. Iubirea nu acceptă dispariția; ea nu cunoaște conceptul de final.

Poate pentru că omul nu este construit doar pentru a trăi în timpul prezent, ci și pentru a tinde spre eternitate. În noi sălășluiește o intuiție profundă a nemuririi, nu neapărat ca certitudine rațională, ci ca presimțire. De aceea, moartea nu este resimțită doar ca o despărțire, ci ca o nedreptate ontologică, ca o ruptură împotriva firii noastre celei mai adânci.

Când pierderea devine personală, toate explicațiile teoretice se prăbușesc. Filosofia, religia, ideile despre destin sau efemeritate devin insuficiente. Suferința nu mai este o noțiune ci este o experiență totală, care invadează gândul și trupul. În acel moment, omul nu mai „înțelege” moartea, ci o resimte ca pe ceva imposibil de acceptat.

Se spune adesea că timpul vindecă orice rană, căci „Tristețea zboară pe aripile timpului”.(Jean de La Fontaine) Dar poate că timpul nu neapărat vindecă, ci  mai degrabă  ne învață ceva! Timpul nu șterge durerea, ci o transformă în altceva. Nu ne eliberează de absență, ci ne obișnuiește cu ea. Este o diferență esențială, între  cele  două moduri în care  putem să alegem să privim lucrurile!

Se mai spune că după un timp intervine uitarea...că Dumnezeu ne-a creat intenționat așa, ca să uităm...putem însă cu adevărat să uităm?

Uitarea, deși considerată în general drept o slăbiciune temporară sau în unele cazuri chiar o boală gravă care indică o deteriorare semnificativă a memoriei, este în fapt un instrument subtil și foarte util de supraviețuire, integrat în sistemul de apărare al organismului uman. Interesant este faptul că uitarea nu ne-a fost dată pe post de ’’radieră’’, pentru a șterge imediat ceea ce este neplăcut sau ceea ce ne creează o stare de inconfort, nevoie sau  supărare; ci ne-a fost dată pentru a face mai ușor-suportabilă acea amintire, experiență, întâmplare, care altfel ar fi imposibil de răbdat la infinit.

În țesătura fragilă a ființei umane, uitarea lucrează mână în mână cu timpul, asemeni unei tăceri binevoitoare care nu neagă durerea, dar o estompează treptat, o îndepărtează de la marginea tăioasă a conștiinței, lăsându-ne răgazul de a respira, și de a ne continua viața.

Însăși construcția creierului uman este un paradox în sine: în același timp omul are o capacitate extraordinară de memorie, profundă, dar și de uitare, salvatoare. „Memoria își amintește chiar și de uitare”(Octavian Paler).

Suferințele, supărările și rănile vieții se decolorează progresiv nu pentru că ar dispărea cu adevărat, ci pentru că sufletul învață să le așeze într-un spațiu mai îndepărtat, mai puțin dureros. Practic, uităm pentru a putea merge mai departe. Dacă am păstra intactă fiecare greutate, fiecare pierdere, fiecare dezamăgire, acestea ar deveni o povară imposibil de dus. Unele  evenimente sau experiențe negative trăite creează șocuri puternice, lăsând traume greu de vindecat sau de uitat.

Timpul joacă un rol esențial în procesul de uitare fiind considerat un factor benefic atât în vindecarea fizică cat și în vindecarea psihică și emoțională. Dar, cu toate că odată cu trecerea timpului putem să uităm sau să estompăm unele întâmplări, locuri, evenimente negative, lovituri sau supărări de tot felul, totuși, nu putem uita totul. Există o limită a uitării, un teritoriu în care uitarea nu mai are putere și anume, moartea celor dragi. Rămânem cu tristețea, cu regretul și nu putem să îi uităm pe cei dragi nouă, până la sfârșitul vieții noastre.

„Nu e adevărat că pe unii i-ai uitat! Doar că te-ai obișnuit cu absența lor” (Fabio Volo).

Într-adevăr, nu uităm cu adevărat pe cei pe care i-am iubit. Nu uităm nici pierderea lor. Ceea ce se schimbă este raportul nostru cu durerea. Ea nu mai este o rană deschisă, sângerândă, ci devine o cicatrice invizibilă, profundă, uneori dureroasă la atingere, dar integrată în structura noastră interioară. Ne obișnuim să trăim cu absența. Învățăm să vorbim despre ei fără să ne prăbușim. Învățăm să zâmbim amintindu-ne. Dar, undeva, în straturile cele mai adânci ale sufletului, rămâne o așteptare tăcută, irațională, dar imposibil de alungat, aceea că, într-o zi, îi vom revedea în lumea de dincolo.

Poate că doliul sufletului nu este o slăbiciune, ci cea mai pură formă de umanitate. Pentru că omul nu este doar o ființă care uită pentru a trăi, ci și o ființă care refuză să uite pentru a iubi.

 

Mihaela CD

„Trebuie să înțelegem că tristețea este un ocean și, uneori, ne înecăm, în timp ce în alte zile suntem forțați să înotăm”. – R.M. Drake

„Viața este prea scurtă pentru a fi supărat sau trist pentru mult timp.” – Alphonso Davies

„Uitarea: un cancer de care se tem și morții” (Vasile Ghica).

„Uitarea e partea din tine care nu doare niciodată” (Teodor Dume).

 

„Omul este un întreg din care zi de zi, clipă de clipă, timpul rupe câte puțin până devine uitare” (Teodor Dume).

Vocabular 

BRUSC=fulgerător, instantaneu, năprasnic, inopinat

suferință= chin. tortură.  greutate, încercare, necaz, nevoie, vicisitudine,

SOC= impact, ictus

 

·         Impact violent: Sugerează o forță mare fizică.

·         Zguduire/Zdruncinătură: Indică o mișcare bruscă și puternică.

·         Traumă profundă: Folosit des în context psihologic sau fizic.

·         Lovitură de teatru: Folosit pentru un șoc surpriză.

·         Panică/Groază: Pentru reacții emoționale intense.

·         Și-atunci apare iar aceeași întrebare apăsătoare: De ce există această neacceptare?!