Miracolul vieții și al morții este poate cel mai amplu, controversat și discutat subiect din toate timpurile. Cu toate acestea nu cunoaștem nimic cu adevărat, despre viața de apoi, decât în momentul trecerii noastre în neființă. Moartea rămâne un mister greu de deslușit și greu de acceptat pentru muritori, la fel ca modul unic, în care pierderea celor dragi ne afectează pe fiecare dintre noi în parte, punându-și amprenta pe suflet.
Mihaela CD este poeta sufletului. Din vasta sa operă literară remarcăm că
indiferent de subiectul abordat, fie că este vorba de iubire, natură, familie,
amintiri, copilărie, patriotism, tristețe sau melancolie, scriitura sa trece
întotdeauna prin laboratorul sufletului său. Poezia Mihaelei CD trăiește și respira
prin însăși ființa sa, creând o comuniune specifică, indivizibilă, între cuvânt
și simțire.
Asemeni unui căpitan de navă, Mihaela CD navighează pe mări și oceane de
tristeți si bucurii, prin valuri învolburate de durere, prin tornade de amintiri
și furtuni înspumate de emoții.
Scriitoarea Mihaela CD, prin cartea Furtunile Sufletului arată
încă o data că este un poet al trăirilor intense, al rezonanțelor înalte, al
emoțiilor puternice, flambante, pe care reușește cu mult talent și iscusință, să
le transpună în versuri memorabile care ating cele mai sensibile coarde ale
sufletului. În poeziile sale vom întâlni:
blândețea și candoarea, dragostea și
iubirea, speranța și entuziasmul dar și durerea și tristețea, sau furia și
revolta în fața nedreptății.
Chiar dacă pierderea părinților este crudă și sfâșietoare, poeta
reușește să renască sufletește precum pasărea Phoenix din propria-i cenușă în
versuri de înaltă vibrație emoțională, transformând rănile sufletului său în
altare de simțire, iubire și binecuvântare.
Prin dialogul permanent cu Dumnezeu, Mihaela CD menține o conexiune statornică
cu divinitatea și păstrează intact cordonul de argint ce o leagă de iubiții săi
părinți dar și de acel miracol indubitabil al ființării. Dumnezeu este cel care
i-a dăruit talanții scriiturii la naștere și tot Lui i se adresează la ceasul
durerii, al pierderii irecuperabile. Chiar dacă observăm în unele din versurile
sale că poeta acceptă ideea morții pământene, totuși, nu contenește să își pună
întrebări sieși, dar și lui Dumnezeu.
Observăm în poezia Mihaelei CD convingerea creștină a vieții de apoi.
Poeta nu poate accepta moartea ca pe un final tragic și definitiv. Moartea este
considerată o nouă viață, veșnică, fără durere, un rai plin de flori și îngeri
care cântă în cor. Acest principiu al continuității sufletului prin viața nesfârșită de după moarte, oferă alinare în
suferință dar și speranța revederii cu cei dragi în eternitate.
Furtunile Sufletului sunt prezente mai devreme sau mai târziu în viața
fiecăruia dintre noi. Ne naștem, creștem, ne bucurăm de viață, iubim cu
ardoare, trăim arzând, visăm și construim lumi, dar timpul joacă subtil împotriva noastră fără să știm, căci, noi,
muritorii, nu suntem scutiți de lacrimi, durere și pierderi definitive. Dumnezeu
a creat ființa umană în așa fel încât nu conștientizează pe deplin moartea
decât atunci când ea se întâmplă, fapt pentru care despărțirea produce răni și suferință. Dar, în mărinimia Lui, Faurul
Suprem a creat versul pentru a mângâia inimile îndurerate.
Scrisul este un dar celest dar și o terapie a sufletului pentru Mihaela CD. Poeta scrie cu pana-i înmuiată în
cerneala emoțiilor, din suflet și pentru suflet, apropiindu-se de inima
cititorului prin versuri udate cu lacrimi de amintiri, însuflețite de trăire.
Prin versul său poeta iubește și plânge, dar mai presus de toate, crede și
speră, căci, după orice furtună, oricât ar fi de grea, întotdeauna, răsare
soarele!
Să primim așadar ofranda de neprețuit a versurilor sale, lăsându-le să
ni se cuibărească în suflet.
Johnny Ciatloş Deak
membru al Uniunii Jurnaliştilor
Independenți din România,
Senior editor Globart Universum Publishing House Canada
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu