Opisul deznaționalizării social-identitare a țării și a înstrăinării economiei…

Nu, nu mai este vorba nici măcar de un stat care își cedează voit suveranitatea, pe toate palierele, din cauza problemelor economice grave… Este vorba de o trădare națională, de un rapt, în care problemele economice sunt folosite ca justificare, ca argumente de invocare, dar și ca mijloace de impunere a unor intervenții, nu doar coercitive la adresa populației, ci excizând orice fibră de ființă național-autohtonă… 

Este o acțiune în care aducerea țării pe marginea prăpastiei recesiunii a urmărit un scop… În care explozia prețurilor și a inflației a fost folosită în același scop argumentativ (ca instrument terorist-guvernamental): desproprietărirea românilor de propria țară. Prin toți acești tâlhari de (la) guvernare, prin toate acele târfe politice urmărindu-și propria îndestulare și, pentru asta, punând umărul la devalizarea legislativă, economică, socială (prin accentuarea distanțelor dintre păturile social-profesionale), istorică, identitară, a țării… A însăși legitimității țării în raport cu ea însăși… Am ajuns, de fapt, la acel pas din proiectul „de țară” (pentru alții) a trădătorilor, în care este direct vizată destructurarea fundațiilor statului… În care guvernarea nu (mai) este doar concesionată (economic), nici amanetată (politic și ca decizii suverane către Bruxelles), ci transferată către guvernanțele multicorporatiste… Suntem în acea etapă în care instituțiile juridice ale României sunt pe cale a fi golite de orice forță de acțiune prin însăși faptul că nu vor mai avea practic subiectul acțiunii… Nici măcar ca urmărire juridic-constituțională… Este etapa în care multicorporațiile intră cu bocancii pe toate palierele: juridic, economic, adminstrativ, politic… A securității naționale… Iar momentul va rămâne drept capitol de acțiune în opisul deznaționalizării (social-identitare a țării) și a înstrăinării economiei autohtone…

Suntem la momentul acelui punct rapt de țară în care, sub motivația penuriei de resurse economice, dar și a lipsei de bani la bugetele de stat, toate meticulos pregătite într-un scenariu-malversațiune la care am asistat (culmea, conștienți, intuitivi, apoi, cu toate „datele tehnice” pe masă), este, dară, acel moment în care vânzarea, trădarea sunt oficializate ca acte de guvernare… Lipsește doar identificarea lor în actele guvernamentale drept ceea ce sunt: furturi, afaceri de casă și de castă, escrocherii bruxeleze, trădări naționale și subminări ale economiei… Lipsesc doar denumirile… Dar „conținutul” este acolo… Așa cum va fi, curând, și următoarea mare destructurare a unui alt pilon al Statului Român… Unul având conținut, și economic, și juridic, și social, și de securitate… Asigurarea rezervelor naționale… Care, sub pretextul lipsei de bani din visteriile Administrației Naționale a Rezervelor de Stat sunt transferate, ca obligații de constituire, către companiile producătoare private… Obligate să constituie ele acele stocuri și rezerve de urgență, care cădeau în sarcina statului. Iar faptul că nu ar fi bani la bugetele de stat este doar un pretext… Dincolo de care nimeni nu se mai uită cum stau, de fapt, lucrurile… Nu într-o țară „bifând” deja inflația cu doua cifre, nu într-o economie aflată în pragul recesiunii, nu cu o populație debusolată, dezamăgită și scârbită pentru a o mai interesa ziua de mâine a statului social de cândva… Pentru că, la câte resurse naturale are România, nici nu ar fi nevoie de bani… Nu pentru a le cumpăra… Pentru că sunt ale noastre… Ci poate doar de banii necesari depozitării și gestionării în condiții de securitate… Dar când statul impune companiilor private să constituie ele stocuri de combustibili pe care să-i declare „in integrum” ca rezerve de urgență (altfel spus, constituite, securizate, pe banii companiilor private, dar cu drept de preempțiune a destinației lor sub pixul trădătorilor care ne guvernează), mesajul este altul, intenția este alta… Chiar dacă explicația Administrației Rezervelor Naționale este conturată cât se poate de fatidic: nu are bani pentru lucrările de reparații ale capacităților de depozitare (care, oricum, sunt insuficiente, așa că mai bine stocăm la alții, nu?!), nu are bani nici pentru dezvoltarea și identificarea de noi capacități de depozitare…

Dar oare ce a făcut această instituție în toți acești ani?… Pentru că necesitatea construirii de noi rezervoare și depozite de stocare nu a apărut acum… Astăzi doar a devenit o chestiune vizibilă… Un puroi care a supurat din mâzga de incompetență, nepăsare, jocuri politice, trădări și vânzări de țară… Pentru că neasigurarea capacităților de stocare de către o instituție plătită decenii întregi pentru asta, și nu doar pentru a consemna pe hârtie producțiile altora, se cheamă subminarea economiei naționale… Acum însă s-a găsit soluția de a ieși (ele, doar ele – ca instituții bugetofage) „cu fața curată” din marele întuneric energetic ce ne paște… Din posibilul „blackout” energetic datorat, nu lipsei de resurse exploatabile și în exploatare, ci a birocrației, hoției, lipsei de interes… Iar sarcina stocurilor obligatorii ale statului este pusă mârșav în cârca producătorilor privați… Și nu neapărat ca o măsură strict de urgență, poate justificabilă dacă eram în război și se impunea rechiziționarea a părți din sistemele de producție, de depozitare, a însăși stocurilor de produse petroliere și de gaze naturale, ci pentru a pune presiune pe acestea să anunțe că sunt depășite de situație… De posibilitatea stocării acelor rezerve de siguranță națională care erau în sarcina statului… Și nu a firmelor private, fie ele și companii energetice… Pentru că, inclusiv din perspectiva stocării fizice, dar și a banilor necesari pentru gestionarea acestora pentru a asigura securitatea lor, companiile producătoare au și ele un nivel maxim posibil de depozitare, iar cum capacități de stocare de petrol și gaze nu au fost construite de către stat, este tot mai evidentă intenția de depozitare în alte state… În primul rând, în Ucraina, care a construit masiv astfel de depozite și care ne-a ofertat (deloc „tam-nesam”) cu „asigurarea stocării” (desigur, pe bani, nu doar pe părți de resurse), guvernanții fiind gata să cedeze Kievului, și depozitarea resurselor, dar și gestionarea acestora, ca stocuri, iar sub pretextul propriilor urgențe (dar și a acelora ale Bruxelles -ului) să se ocupe inclusiv de „repartizarea” lor în UE…

Cezar Adonis Mihalache – Națiunea