Duminica a 6-a după Rusalii (Vindecarea slăbănogului din Capernaum) Matei 9, 1-8
În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea şi a venit în cetatea Sa. Şi, iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credința lor, a zis slăbănogului: Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta hulește. Şi Iisus, știind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetați rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne? A zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Ridică-te şi umblă? Dar, ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Ridică-te, ia-ți patul şi mergi la casa ta. Şi ridicându-se, s-a dus la casa lui. Iar mulțimile, văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Care dă oamenilor asemenea putere.
Evanghelia de astăzi ne prezintă o altă întâlnire a lui Dumnezeu cu oamenii. Întâlnirile pe care Hristos le are cu oamenii nu lasă pe nimeni indiferent, nu sunt neutre. Sunt întâlniri care schimbă vieți. Pe unii îi uimesc, îi bucură și-i apropie, altora le trezesc invidia și ura. Prezența Mântuitorului aduce lumină, oferă răspunsuri, aduce speranță. Dar pentru a-L înțelege, pentru a primi lumina este nevoie de smerenie și de sinceritate.
Patru oameni își aduc prietenul la Hristos pentru a fi vindecat. Era atât de bolnav, încât nu se mai putea mișca. Cei patru, auzind că învățătorul este în apropiere, în cetatea Capernaum, l-au așezat pe o targă și au venit în grabă la El. L-au aflat, dar casa în care se găsea era înțesată de lume, iar împrejurul ei, de asemenea, era norod mult. Evanghelia după Luca ne spune că „… negăsind pe unde să-l ducă, din pricina mulţimii, s-au suit pe acoperiş şi, printre cărămizi, l-au lăsat cu patul în mijloc, înaintea lui Iisus”. Iconografia ni-i prezintă pe cei patru coborând patul pe care se afla slăbănogul, în casă, cu ajutorul unor frânghii asemenea unui sicriu ce este coborât în mormânt. Nimeni dintre ei nu spune nimic. Este evident pentru ce au venit acolo. Își doresc ca prietenul lor să se vindece. În casă se aflau oameni veniți de pretutindeni iar între ei, „… de faţă şedeau farisei şi învăţători ai Legii, veniţi din toate satele Galileii, din Iudeea şi din Ierusalim”. Cu toții așteptau să vadă o minune, să-l vadă pe cel bolnav vindecat. Dar Mântuitorul nu răspunde imediat așteptărilor lor. El răspunde mai întâi așteptărilor unui suflet bolnav. „Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale.”
Hristos, Doctorul care vindecă omenirea slăbănogită de păcat
Cuvintele Mântuitorului sunt bogate în învățături. Între toate cele împărtășite de Evanghelia de astăzi mă opresc asupra acelor prieteni care l-au adus la Mântuitorul. Sfântul Marcu ne spune că erau patru oameni, iar Sfântul Luca spune doar „niște bărbați”, fără să precizeze numărul. Acești bărbați care l-au purtat pe slăbănog închipuie pe toți creștinii care, din iubire de oameni sau din compasiune față de cei suferinzi, îi aduc pe cei bolnavi trupește sau sufletește înaintea lui Hristos. Hristos este Doctorul trupurilor și al sufletelor noastre. Cananeanca își aduce fiica demonizată la Hristos și insistă să fie vindecată, un tată își aduce fiul lunatic, Iair îl aduce pe Mântuitorul acasă pentru a-i vindeca copila. La fel, creștinul îi iubește pe cei din jurul său și dorește ca aceștia să nu sufere, să nu trăiască în necunoaștere, să nu moară, ci să aibă viață veșnică. Pentru aceasta creștinul Îl mărturisește pe Hristos, cu timp și fără timp, Îl mărturisește pentru ca toată lumea să-L cunoască. Din dragoste față de semenii săi, creștinul își dorește ca toți oamenii să vină la cunoștința Adevărului.
Povestea unei convertiri
Îmi amintesc o situație trăită cu ceva ani în urmă într-un sat din Tanzania, unde un tânăr licean, nebotezat, a descoperit frumusețea Noului Testament. Citea din el ore în șir în fiecare zi. Când avea ocazia povestea celor din jur ceea ce citea, cu bucurie și cu entuziasm. Apoi se retrăgea și citea din nou. Într-o zi a venit pentru a fi botezat. „Vreau să fiu botezat și eu.” „De ce vrei să te botezi?” „Citesc Noul Testament și ceea ce spune Hristos aici este extraordinar. Vreau să trăiesc așa cum spune Domnul Hristos.” Un preot localnic a intervenit și a încercat să-l mai tempereze. „Crezi că ești pregătit pentru botez? Poate ar fi bine să mai aștepți puțin, să mai participi la cateheze.” „Îmi doresc foarte mult să fiu botezat. Am fost și la cateheze de câteva ori.” „Da, este bine că ceri să fii botezat. O să organizăm într-un sat vecin botezuri peste trei săptămâni. Dacă îți menții dorința, ne vedem peste trei săptămâni în satul Idodi și facem botezul.” „Bine, a spus tânărul. Voi veni.”
Au trecut trei săptămâni și noi am venit la Idodi pentru a săvârși Taina Sfântului Botez catehumenilor din regiunea aceea. Am uitat de liceanul ce-și dorea atât de mult să fie botezat. L-am întâlnit în mulțimea de oameni care așteptau. Era luminos, emoționat, tăcut și înconjurat de alți tineri. „Ce faci? Cum ești? Ai venit, deci! Te-ai ținut de cuvânt.” „Da. Îmi doresc mult să primesc botezul.” „Tinerii aceștia cine sunt?” „Ei sunt colegi de-ai mei de la liceu. Săptămânile acestea le-am vorbit și lor despre Hristos, despre ceea ce am citit în Noul Testament și acum citesc și ei. Sunt foarte interesați să descopere frumusețea Scripturii.” „Și?” „Și au venit și ei să fie botezați.” „Păi câți sunteți?” „17.” Au fost botezați cu toții într-o atmosferă de bucurie duhovnicească. Tânărul despre care vorbesc a primit numele Nicolae. Bucuria credinței se mărturisește, credința este contagioasă. Nu poate fi ținută doar pentru sine. Credința este asemenea gripei, spunea cineva. Dacă n-o ai, n-o poți da mai departe.
„Egoist” și „creștin”, doi termeni incompatibili
Creștinul are vocația de a ajuta lumea spre mântuire. De a face cunoscut cuvântul lui Dumnezeu, de a nu ține credința doar pentru el. „Creștin” și „egoist” sunt doi termeni incompatibili. „Convingerea personală sau chiar o disciplină a vieții nu fac încă dintr-un om un creștin. Existența creștină presupune și implică o încorporare, o participare la viața comunității”. Mărturia credinciosului laic într-o lume precum cea în care trăim este foarte valoroasă şi necesară. Creștinul poate mărturisi pe Hristos adesea acolo unde preotul, considerat de meserie, nu are acces. Pe de altă parte, cunoaște mai bine suferința fratelui, neliniștea și neputința colegului, a vecinului, a celui care trăiește lângă el zi de zi, și-l poate sfătui de îndată sau îl poate duce la Hristos pentru a fi vindecat. În Biserică fiecare creștin este chemat la lucrare mărturisitoare pentru a participa la tămăduirea celorlalți.
Dragostea față de aproapele merge până acolo, încât să-ți pui și viața pentru fratele tău: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (In. 15, 13). Lucrul acesta îl învățăm și din cuvintele auzite în cadrul Sfintei Liturghii: „Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. „Unirea în credință și împărtășirea de Sfântul Duh nu pot avea loc dacă cei care cer acestea nu se străduiesc să se dăruiască pe ei înșiși și unii pe alții lui Hristos.”
Putem noi să le întindem mâna celor care au abandonat lupta, care dintr-un motiv sau altul sunt „înfrânți” de viață, nu-și mai găsesc forța de a se „ridica de la podea” Reușim noi să-i sprijinim pentru a-și recâștiga încrederea și puterea și a-și relua drumul? Așa fac prietenii. Întind mâna celor care nu se mai pot ajuta singuri sau care nu știu cum să se ajute. O întind chiar și celor care nu mai vor să se ajute. Fac așa cum cei patru bărbați au făcut cu prietenul lor paralitic, așezându-l pe o targă și ducându-l la Hristos.
Dacă vom face așa, Hristos, văzând credința și dragostea noastră, avem nădejdea că va răspunde la fel celor pe care-i vom înfățișa înaintea Lui. Le vor fi iertate păcatele și apoi vor auzi și ei cuvintele: „Scoală-te, ia-ți patul și mergi la casa ta” (Matei 9, 6).
