Se afișează postările cu eticheta Balade. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Balade. Afișați toate postările

sâmbătă, 16 ianuarie 2016

Am ascultat baladele lui Voicu !

Pe strune sau pe vers ,umbrind sau asorind pământul de sub tălpile sale ,a prins un pumn de ţărâna  şi nu l-a risipit în zări, ci a plămădit în vers imagini, trăiri, regrete, bucurii şi berne. Cu adevărată măiestrie aşează versul cunoscând magicile reguli prin care versul cuprinde melosul şi-l ridică la rangul graiului angelic serafim spre bucuria Heruvimilor care nu au glas.
 Purtat pe sloiuri de respect, îmboldit de frigul recunoştinţei dar plin de mîndria de a fi cetăţean al Grădinii Maicii Preciste. El, IOAN ,scoborâtor onomastic din înaintemergător se bucură de splendoarea fiecărei zi în care poate să coboare mângâiere sa ca o boare pe mijlocul iubitei sale Sfintei Vineri . ce l-a fermecat lăuntric cu mrejele genelor prea lungi şi adumbrite pe ochii –i ce nu vor să cunoască patina timpului.
Horitori albiţi de  stacanele fără de măsură, ce-şi plimbă ruginoasele degetede nicotină şi gudron pe corzile sângerânde ale chitărilor tot mai  vocale în expresie şi puterea de străpunge pragul sonic al bunei simţiri se bat în întâietatea de a fi recunoscuţi dar mai ales răsplătiţi de Durerea ochilor ce au privit şi înţeles într-un final lumina stelelor.

Nicicând nu voi putea mulţămi proniei pentru onoarea de a-l cunoaşte şi ai întâlni privirea blândă şi pătrunzătoare de semizeu carpatic numit simplu de prieteni VOICU.

Înşirate cu o taină atlantică baladele îmbrăcate în LACRIMA DIN PALMĂ, cer iertare rând pe rând celor care se încumetă să le dea nume şi renume fie prin arta oratoriei , fie printre sunete mângâiate  sălbatic prin săli de spectacole  ce niciodată nu vor  deveni Tartar. 

                                                                                                     Vasile Tivadar 

joi, 16 octombrie 2014

Balade de George PETROVAI


                                          Balada lui Pintea


                                                                             Copiil fiind
eu îmi doream s-ajung
ceea ce-n era nucleară
e de râsul curcilor:
mândru voinicel
tras prin inelul dorului
de cai, pistoale
şi-ndrăzneţe fapte
ascunse-n fund
de cuşme haiduceşti.

Liceu-odată isprăvit,
eu m-am gândit
că, Doamne, bine-ar fi
să mă specializez
în ceea ce visez.

Am colindat prin şcoli,
dar cum în ele se preda
doar cai verzi
pe pereţi,
ce ca-n istorii de demult
potcoavele şi le-au pierdut,
m-am hotărât pe dată
să iau calea codrului
unde-i Pintea cu ai lui.

Dintâi Măgoaj-am vizitat
şi cu trecutu-am conversat;
apoi,
duhul casei s-a ivit
şi în taină mi-a şoptit
că-n asaltul de la Baia,
bravul Pintea n-a muritu
doar oleacă a dormitu;
iar de-atunci şi pân-acum,
sălaş sigur şi-a aflat
pe pieptişul muntelui
în trunchiul molidului,
unde timpii stau la sfat.





Balada lui Tudor

Tudorel cel hăcuit
şi-n fântână azvârlit
de niscaiva greci poltroni
ca Mihai de-ai săi valoni,

fii din nou ce-ai fost odată
pentru fraţi şi a ta ţară –
cu sărmanii pâine caldă,
cu ciocoii foc şi pară!

Floare de nu te-om uita
în uitarea-nfloritoare,
au nu ştii că orice-ar fi
un român verde nu moare,

ci el moartea o învinge
ca voinicii din poveşti?
Alţi panduri azi te aşteaptă
să-i conduci spre Bucureşti,

unde hoţii s-au prăsit
mai ceva ca-n vremea ta.
Ieşi din puţ şi fă-i să joace
jocul tău îndreptăţit,

cum a ţopăit Divanul
înţesat de grecotei,
de-au prins aripi la picioare
şi-a scăpat ţara de ei.

Chiar şi mort, tu ai rămas
Domnul Tudor pentru toţi,
încât turcii puşi pe gânduri
s-au lipsit de fanarioţi...

Însă după două veacuri
de istorie-nghiţite,
jegul din minţi şi năravuri
greu se lasă-ndepărtat,
chiar de Tudor şi Hercule
prin eforturi înfrăţite
ar face munca-mpreună –
primul cu sabia-n mână,
iar semizeul procedând
în instituţii rând pe rând,
cum grajdul rigăi l-a spălat
cu apa dintr-un curs schimbat.
           




Balada lui Iancu

O Românie fără-Ardeal
eroare-i de neconceput,
iar un Ardeal fărʼ de-Apuseni
era un monoton ţinut,

puţin tentant pentru străinii
purtaţi de nestatornicie,
ca rost istoric să-şi croiască
prin cotropiri şi silnicie.

Cu-atât mai bine dacă-s munţi
cu burţi de aur pline-pline,
unde de veacuri moţii sapă
să-ngraşe lipitori străine.

Căci munţii moţilor le-au dat
pe lângă crunta împilare,
un Horea la taifas cu împăratul
şi-un crăişor pe unguri de-a călare.

Ferecat în Apuseni
c-o armată de munteni,
Iancu, Craiul Munţilor,
dă cu tifla ungurilor
când aceştia-n draci atacă
şi el capul nu şi-l pleacă,
ci mai tare din caval
 cântă-ntregului Ardeal.

Ba mai mult, în ofensivă
la Abrud şi Mărişel,
ungurii numai prin fugă
s-au văzut scăpaţi de el...

La un secol şi mai bine
după palma încasată,
ei încearcă busuiocul
să-l dreagă prin altă faptă –

o cumplită josnicie
mai de soi ca laşitatea:
Vor lui Iancu din istorii
să-i retragă calitatea

de erou între români,
român verde-ntre eroi!
Pentru asta necinstesc
veneraţia din noi

şi, conduşi înspre ridicol
de-o smintită răzbunare,
jubilează că-n efigii
Iancu-i spânzurat şi moare.

Dar aceşti hidoşi călăi
ce judecători se vor,
uită c-orice profanare
se-ntoarce-mpotriva lor.

Mai repede sau mai târziu
totu-n lume se plăteşte –
binele-i un cec în alb,
răul moartea o grăbeşte!