In memoriam Ioan VOICU

       Baladă târzie

dedicată prietenului meu Gelu Dragoş

După cum mă-ndeamnă gândul,

După cum sunt de uitat,

M-aş ascunde-n iarba-naltă

Şi n-aş şti de ce-am plecat.

M-aş ascunde în tăcere

Într-o mie de splendori,

Aş muri până la noapte

M-aş trezi până în zori.

Ce păcat că n-am pe unde

Să m-ascund, aşa uşor,

Pe la colţuri stau cu teamă

Mă sfiesc şi iarăşi mor.

După cum mă-ndeamnă vântul

Patru colţuri să mai fiu,

Mă gândesc, mă bate gândul,

Pentru mine, e târziu.

IOAN VOICU

In memoriam poetul maramureșean Ioan VOICU

 

15 octombrie 1949: S-a născut poetul Ioan Voicu.

Ioan Voicu (15 octombrie 1949 – 26 februarie 2020, Baia Mare) a fost un poet; catalogat de criticii literari drept „poetul baladist”, din opera căruia s-au inspirat numeroși artiști de muzică folk, dar și de muzică populară. Unul dintre poemele sale, Baladă fulgerată de vânt, a fost interpretat de numeroși folkiști din România. A reușit foarte târziu să publice trei volume de versuri – Lacrima din palmă (1998), Peste mine șarpele-nflorește și Rău mă dor ochii, mă dor, volumele fiind tipărite grație unor iubitori de literatură. În anul 2007 Ioan Voicu a fost subiectul unui film documentar.

Sursa: România - țara mea de glorii, țara mea de dor

Fotografia zilei - Cenaclul Scriitorilor Maramureș în urmă cu două decenii și ceva...

 

Foto: Din colecția doamnei Florica BUD

La cei 56 de ani pe care-i faci, încă pe atâția!

 

Șansa sau neșansa a făcut să ne întâlnim la Timișoara în 1986! Am stat mai bine de un an și jumătate acolo împreună! Gelu era boem, dar și meticulos în ceea ce făcea. Era profesionist în sensul că dorea să fie cel mai bun! A tras cu pușca mitralieră 29 puncte din 30., cu trei gloanțe de război, adică doar un glonț a nimerit în punctajul cu 9, celelalte în centru. A și mers în permisie, ordin semnat de către maiorul  Oprița, comandantul plutonului I grăniceri. A ajuns apoi telegrafist! O ducea mai bine decât unii maiștri militari sau subofițeri! Era un grup de soldați din Maramureș excelent! Și pălinca adusă de ei era la fel!

La ceas aniversar, prietene Gelu la mulți ani cu sănătate iar când vii la Marea cea Mare să mă cauți în Constanța! Știi unde locuiesc! Te îmbrățișează leatul tău,

Ioan Voicu

IN MEMORIAM. Ioan Voicu, un trubadur întârziat

 

Pe poetul Ioan Voicu parcă-l cunosc de o viaţă şi oarecum aşa şi este deoarece l-am întâlnit pentru prima dată când eram la liceu în Baia Mare, pe la începutul anilor 1980 prin intermediul fratelui meu Ioan Dragoş, fondatorul Cenaclului literar „Petre Dulfu” Satulung, unde poetul Ioan Voicu era un stâlp de bază al cenaclului sătesc.

Mereu cu o urmă de tristeţe în ochi şi glas, cu o faţă brăzdată şi părul nins, Ioan Voicu s-a născut pentru a cânta în baladele sale inegalabile tot ce este sfânt în arealul Finteuşului Mic şi comunei Satulung, comună care l-a adoptat datorită valorii lui cât şi faptului că s-a căsătorit cu localnica Maria Cobârzan.

La cei peste 65 de ani Ioan Voicu este la doar a treia carte, dar primele două: “Lacrima din palmă”, (Baia Mare, Editura Helvetica, 1998) şi “Peste mine şarpele-nfloreşte” (Cluj-Napoca, Editura Risoprint, 2009) au fost bine primite de critică şi mai ales de publicul cititor de poezie. Pentru că marea calitate a poetului este aceea că scrie simplu, melodios, pentru sufletul omului de rând. Poetul ne face să ne  oprim o clipă din viaţa cotidiană ca să privim iarba pe care călcăm, iarba cea moale şi primitoare, iarba cea verde, iarba de… acasă.

 Prin baladele sale epice ne pune pe gânduri, ne readuce cu picioarele pe pământ şi ne spune într-un mod atât de elegant şi sfios că suntem doar nişte „umbre pe pământ”. Ne invită să privim cerul, să îngenunchem şi să ne rugăm în această lume efemeră deoarece poetul se simte “prin lume peregrin” ( “baladă călătoare” ), iar uneori este necesar să facem apel la Creator pentru a învinge greutăţile vieţii (vezi “baladă oarecum supărată” ).

Volumul „Singurătatea culegătorului de iarbă”, Baia Mare, Editura Zestrea, 2015, ne relevă un poet matur, care stăpâneşte bine versificaţia, are poeme pline de sensibilitate  evocând bucuriile şi mai ales durerile sufleteşti ale poetului, vorbim aici de o lirică elegiacă epică dominată de sentimentul dezrădăcinării, a zădărniciei, a licărului de speranţă.

Ca şi în primele două volume, întâlnim multă metaforă: „m-aş vinde luminii şarpelui” sau „am cules iarba din gând” în „baladă trecătoare” dar şi resemnarea: „jocul s-a sfârşit, nu mai e joc/fac ce mi se cere şi ce pot” în poezia „balada jocului”.

Consider că dacă citeşti cu atenţie poemele-balade ale lui Ioan Voicu „îl descoperi” pe omul Ioan Voicu: modest, cu un comportament firesc, care ştie să aprecieze adevăratele valori ale umanităţii şi mai ştie că prin poezie poţi să-ţi vindeci sufletul! Iar argumentul ultimei mele afirmaţii se bazează pe „balada fulgerată de vânt”care este cântată de Narcisa Suciu, de Fuego, de Magda Puşcaş iar câteva de Vali Moldovan şi Ghiţă Danciu din Baia Mare. Ce poţi să-ţi doreşti mai mult?!

La final vreau să vă destăinui ceva despre poemele lui Ioan Voicu. Mi-a făcut atâta plăcere să le scriu la calculator încât n-am simţit oboseală ci doar dorinţa de a mai citi din creaţia lui inconfundabilă. Iată câteva versuri memorabile: „nu e greu să duci pe umeri, rouă/când tristeţea aceasta nu-i uşoară/un culegător de iarbă sunt/şi mai grei sunt pumnii de pământ/mă sufoc de atâta nepăsare/şi mă culc pe-o pernă de ninsoare” ( balada culegătorului de iarbă ); „gol în faţa lumii, temător/nici odată, Doamne, trecător/şi mai simplu, mă simt dezgolit/nici frumos nu sunt şi nici urât/mă dezbrac de atâta nepăsare/şi m-arunc pe drumuri de uitare” ( baladă dezbrăcată ); „n-am ştiut, vai! niciodată/să pun drumului o poartă/am urcat pe scări de plâns/am iubit, n-am fost învins/greul care stă pe mine/mă sufocă pân’ la tine/dar îndur, cu atâta teamă/lacrima iubirii, mamă” ( baladă plânsă ).

Concluzia o las pe umerii confratelui nostru, poetul Ioan Dragoş – “Prin ceea ce scrie Ioan Voicu nu dezamăgeşte cititorul, ci îl face să-şi amintească trecutul şi să-şi proiecteze viitorul, lucru fundamental pentru orice creaţie literară autentică”.

                                                                                        Gelu DRAGOȘ

Baladă târzie, ultima poezie scrisă de regretatul Ioan VOICU...

Plecarea unui baladist

                                                 de Gheorghe Pârja

Sunt texte care, parcă, refuză să se lase scrise în vreme de cumpănă. Că vreme de înclinare este moartea unui poet. Ideile patinează pe fața oglinzii, fac înconjurul grădinii, trebuie să străbați păduri de gânduri să le afli întruparea. Din marea holdă nesecerată se culcă la pământ un snop de spice și rămâne un gol. Un gol de cuvinte. Se simte, se vede, se înlăcrimează. Așa mi s-a întâmplat să cred, în aceste zile, când s-a stins din viață Ion Voicu, ultimul baladist afirmat în poezia română actuală. Îmi asum această apreciere cunoscând destul de bine starea liricii din preajmă. Și mai ales că poetul Ion Voicu și-a aprins flacăra poeziei, în urmă cu o jumătate de veac, într-o grupare de tineri băimăreni, din care făceam parte.

Nu uit serile dintr-o tinerețe de club, când ne întâlneam cu cuvântul într-o tavernă dinspre Centrul Vechi, precum urmașii lui Villon, ce ne credeam. S-a făcut că numai de Ion Voicu s-a legat polenul baladei, noi, ceilalți, cutreierând alte teritorii lirice ori epice. Ion Voicu a rămas consecvent slujitor al acestui gen care, pe la noi prin Maramureș, îi poartă numele. S-a îndârjit să nu renunțe la haina care l-a prins cel mai bine. Baladele lui Ion Voicu seamănă numai cu el. Cu har, a presărat simboluri lirice originale, mai ales prin mijlocirea metaforei. O metaforă sinceră, curată, parcă venită din Cer. Nu i-a fost ușor lui Ion Voicu să se ilustreze, având înaintași faimoși ai baladei culte, moderne.

Mă gândesc la poeții Cercului literar de la Sibiu, de la Radu Stanca, la Ștefan Augustin Doinaș. Pe care, depun mărturie, îi citise. Dar harul poetic l-a ajutat să se despartă de modele. Eu cred în poetul care își cunoaște înaintașii, dar nu-i urmează. Așa poți deveni tu însuți. Ion Voicu a reușit să aducă în lumea Cuvântului vibrația din lumea lui interioară. A știut să desprindă, din frământarea sufletului, partea care se acorda cu poezia, cu știința de a provoca armonia pe câmpuri denivelate. Baladele lui Ion Voicu sunt ca o balanță cu un singur braț, pe care lucește frumusețea Cuvântului. Cu revolte reținute, căinți, dar mai ales un dialog frenetic cu moartea.

I-a fost sortit să aibă o fragilitate bacoviană, să nu tulbure aerul prin care se strecura, să aibă o cadență serafică. Nici nu-ți dădeai seama cum poate izvorî atâta energie lirică dintr-o făptură, parcă, dăruită dansului. În ultima vreme, Ion parcă mergea pe ape spre izbăvirea destinului său baladesc, de excepție. Noi, scriitorii din Maramureș, ne socotim mântuiți în prietenie și prețuire, deoarece, anul trecut, la Reprezentanța Uniunii Scriitorilor din Maramureș, l-am cinstit, la împlinirea vârstei de 70 de ani, pe cel care astăzi coboară în pământul Finteușului Mic.

S-au spus cuvinte de apreciere despre sărbătorit. S-a evidențiat faptul că Ion Voicu a rămas credincios unui gen mai puțin cultivat de poeți din generația lui. Mi-a fost alături poetul Ioan Dragoș, cel care, o perioadă, a fost lângă poetul-baladist la Cenaclul din Satulung. Confratele Alexa Gavril Bâle apreciază că: „Ion Voicu este poate singurul poet contemporan căruia versurile i-au luat-o înainte, devenind celebre, arhicunoscute în toate mediile sociale. Sunt cântate peste tot, fiind adaptate pentru mai toate genurile de muzică, de la cea populară, unii confundându-le cu folclorul, la folk și până la hip-hop, disco și chiar manele.”

Celebră este „Balada fulgerată de vânt”, cu un destin surprins de confratele nostru. Un poem cunoscut, din care mulți s-au înfruptat fără recunoștință. A plecat baladistul, au rămas baladele, aceste bijuterii lirice, acum însingurate de autor, dar aproape de noi, la îndemâna tuturor. Subscriu la cei care au recunoscut dramatismul ideilor din poeme, durerea lumii care l-a înconjurat. Da, un poet dramatic-liric! Din colțul unei prietenii vechi, aud versurile “Rău mă dor ochii mă dor/de durerea frunzelor/ și mă fac și iar mă fac/vânt de brad și vânt de fag/și mă duc și iar mă duc/până la izvor de nuc”.

Semnătura rămâne, iar mie o să-mi lipsească prezența cotidiană a poetului pe străzile băimărene.

VERȘ FUNEBRU LA MOARTEA POETULUI IOAN VOICU

(FINTEUȘU MIC - MARAMUREȘ)
Născut la data de 1949,
Decedat – 26 februarie 2020

Tristă, tristă adunare,
Ce-ați venit la a mea-ngropare,
Haideți aproape de mine,
Să vedeți ce-i omu-n lume!

Luptă omul și trudește,
Pe lume cât el trăiește,
Dacă Domnul la-nzestrat,
Viața-n poezii și-a dat.

Asta a fost viața lui,
În balade, poezii,
Zi și noapte, el scria,
Zi și noapte, medita.

Și-nterviuri o luat,
De la oamenii din sat,
Când seara se întorceau,
De la câmpul ce-l lucrau.

Balade și poezii,
În toate cărțile lui,
Care au fost publicate
Și de alții preluate.

Care s-au îmbogățit,
Pe el, nu au dat nimic,
Nici n-au vrut să recunoască,
Munca să i-o răsplătească.

Domnul Sfânt mă inspira,
Îngerul mă ajuta,
Să nu scriu de rău de nime,
Doar numai de fapte bune.

Ochii mei nu mă mai dor,
De lumina stelelor,
Nu mă dor că s-au închis,
Steaua mea, și ea s-a stins.

Eu mă duc nucul rămâne,
Nu știu cine a mai scrie,
Că el tot îmbătrânește,
La nime nu trebuiește.

Dar pe mine m-a iubit,
Scânduri el mi-o dăruit,
Să m-așez cu trupu-n ele
Și să-mi iau – LA REVEDERE!

La multe porți am bătut,
Să m-ajute la-nceput
Și la primari din comune,
Cu salar și lefuri bune.

Îi rugam în disperare,
Când aveam câte-o lansare,
De carte, cu poezii,
Sponsori îi treceam pe ei.

Acuma când plec din lume,
La toți m-aș ruga de bine,
De v-am greșit vrând, nevrând,
Azi eu plec de pe pământ.

Mărioară știi tu bine,
De când eu am stat cu tine,
Câte nopți nu am dormit
Și eu poezii am scris.

Eu mă duc și tu rămâi,
Alături de-ai tăi copii,
Nu mă uita-n rugăciune,
C-am fost alături de tine.

La nepoți și la nepoate,
Strănepoți și strănepoate,
Le mulțumesc cu iubire,
La a noastră despărțire.

Că au vrut să fie bine,
La plecarea mea din lume,
Să fiu dus cum se cuvine,
Acolo în veșnicie.

Voi surori și voi cumnați
Și toți prieteni adunați,
La care mi-am spus durerea,
Plângerea și mângâierea.

Nu mă dor picioarele,
De umblat cărările,
Cărarea mea s-a oprit,
Eu astăzi v-am părăsit.

Aicea aproape de-a dreapta,
M-așteaptă mama și tata,
Să le cânt o poezie,
Ce se-ntâmplă-n astă lume.

Le-oi spune că m-ați iubit
Și cu drag m-ați petrecut,
Verșul mi-ați făcut să-mi placă,
Acuma când plec de-acasă.

Să se facă noaptea noapte,
Brumă verde pe pământ,
Ochiul meu să cadă iarăși,
Lacrimă de dor și cânt.

Umbrele să fie cerul,
Care strânge unde nu-i,
Nici durere, nici iubire,
Peste cel al nimănui.

Sufletul să-mi fie iarăși,
Peste margine de vis,
Eu să fiu din nou același,
În lumina mea iubiți.

(autor IOAN BRETAN VARGA, diacon al Bisericii Ortodoxe Finteuşu Mic)

Foto: Gelu Dragoş

In memoriam IOAN VOICU (1949-2020)

Baladă tristă

Unde am râvnit odată
nu e loc așa că iată…
mă grăbesc să-nchid un drum
și să plec așa străin
iar când mă doare ura
e atât de grea minciuna
și atâta de ușoară
că mă doare, iar și iară
unde am râvnit odată
nu e loc, așa că iartă… 

(poezia face parte din volumul: Rău mă dor ochii, mă dor…, autor Ioan Voicu, apărut la Baia Mare în anul 2018, p. 16.)

Baladă frumoasă

Bate-mă așa cum sunt
și mă iartă pe pământ
n-am nici vreme n-am nici dor
până mâine, Doamne, mor
mă supun tăcerii tale
sunt lumină călătoare
pulbere și iar durere
lumea asta nu mă cere
sunt iubirea ta frumoasă
bate-mă c-un vânt și lasă. 

(poezia face parte din volumul: Rău mă dor ochii, mă dor…, autor Ioan Voicu, apărut la Baia Mare în anul 2018, p. 86.)

Balada lăsată

Las, vai, de la mine toate
și mă-ngrop cu ce se poate
nu duc iarbă, nici ninsoare
plec din lume, ce mă doare
am fost și eu așteptat
lângă o margine de sat
răutatea și minciuna
și cu alta și cu una
lasă de la mine totul
și mă-ngrop unde mi-e locul.

(poezia face parte din volumul: Rău mă dor ochii, mă dor…, autor Ioan Voicu, apărut la Baia Mare în anul 2018, p. 113.)

Balada tăcerii

Trec prin noapte viața mea
iar m-am dus, nu se putea
să rămân măcar o vreme
fără ură și blesteme
să rămân, Doamne, puțin
să trăiesc și să mă-nchin
la fereastra ce-a rămas
fără dor și fără casă
trec prin noapte viața mea
până unde s-o putea.

(poezia face parte din volumul: Rău mă dor ochii, mă dor…, autor Ioan Voicu, apărut la Baia Mare în anul 2018, p. 118.)

Balada pentru ce-mi rămâne

Ce-mi rămâne Doamne-n viață
când n-am nicio dimineață
numai noapte fără gând
fără dragoste murind
ce-mi rămâne înc-odată
în această lume dată
numai suferință rară
să nu poți ieși afară
ce-mi rămâne Doamne-n viață
sufletul legat cu ață.

(poezia face parte din volumul: Rău mă dor ochii, mă dor…, autor Ioan Voicu, apărut la Baia Mare în anul 2018, p. 130.)

Preluare https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2020/02/27/in-memoriam-ioan-voicu-1949-2020/

Poetul-baladist Ioan Voicu va scrie pentru îngeri

O veste tristă, cutremurătoare deşi pe undeva aşteptată, ultima dată fiind internat în stare gravă la Spitalul de Pneumoftiziologie „Dr. Nicolae Rusdea” din Baia Mare, ne-a sosit de la Satulung. Poetul Ioan Voicu a trecut Styx-ul.

 Informaţia ne-a fost confirmată de către consilierul local Mihai Zmicală, directorul Căminului cultural „Ioan Buciuman Spiridon” Satulung, unul dintre apropiaţii familiei.

Cei care l-au preţuit în viaţă şi i-au citit baladele inconfundabile, cântate astăzi peste tot în România şi lume, îl pot conduce pe ultimul drum vineri, 28 februarie 2020, ora 13,oo în localitatea Finteuşu Mic, locul unde a văzut lumina zilei.

Dumnezeu să te odihnească în pace, suflet drept şi bun!

                                                                                                          

                                                                                                         Gelu Dragoş

RĂU MĂ DOR OCHII, MĂ DOR … (recenzie de carte)

IOAN VOICU … un ,,aproape” anonim, dar foarte drag sufletului nostru, prin versurile sale …

……………….

Cică... ,,Spune ceva despre aceste fotografii!". Fain ... Da! Spune ceva ... crezi că doar ,,ceva" e de spus! Dimpotrivă... multe, chiar multe ar trebui să se spună - despre poze, despre autor, despre balade, despre ,,RĂU MĂ DOR OCHII, MĂ DOR", (BALADE), un volum de versuri ce aparține poetului IOAN VOICU, apărut la Editura MARAIZA, Baia Mare, 2018, ISBN 978-973-0-26606-1, cu o prefață ,,CUVÂNT ÎNAINTE CA 《BLÂNDĂ MUSTRARE》...", semnată de directorul prestigioasei edituri, Vasile TIVADAR.

Autor al mai multor volume de versuri, poetul este aproape un necunoscut, dar cred că aproape toți (sau marea majoritate) am fredonat, la vreun bal, la o petrecere, alături de nume celebre ale muzicii, balada ce poartă numele acestui volum - RĂU MĂ DOR OCHII, MĂ DOR... unii chiar fără să știe că rădăcina acestei frumoase balade, atâta de cântată, este aici, în Maramureșul nostru, este însuși poetul Ioan Voicu. Se întâmpla cu mulți ani în urmă, pe vremea când Cenaclu Flacăra (coordonat de regretatul Adrian Păunescu) era în vogă.

Aici, la noi, în Maramureș, în acele vremuri, există formația ORIZONT 77, împreună cu Valentin (Vali) MOLDOVAN și chiar regretatul Ghiță DANCI - fondatori sau membri în trupă, ce-i care au cântat pentru prima dată această baladă, devenită hit al zilelor noastre. Autorul, Ioan Voicu, a tăcut și s-a mulțumit cu puțin, poate doar cu bucuria de-a-și auzi balada cântată. Nu l-au susținut autorități, nu l-au susținut cei care în cântau piesa/balada, și chiar dacă ar fi azi, să se facă un sondaj de opinie, în rândul marilor cântăreți, întrebându-i, la cel mai modest/banal mod dacă știu cui aparține această baladă, chiar aș fi curios (poate chiar foarte), câți l-ar recunoaște pe Ioan Voicu drept părinte patern? Am zis și eu ... !

Deși a trudit de-a lungul vieții, Ioan Voicu, nu cred că are niciun beneficiu de pe urma acestei balade mult îndrăgite și bisate, în vremea spectacolelor. Debutează cu volumul ,,LACRIMA DIN PALMĂ", Editura Helvetica, Baia Mare, în anul 1998, iar aproape 11 ani mai târziu, îi apare următorul ,,PESTE MINE ȘARPELE-NFLOREȘTE", Editura Risoprint, Baia Mare, 2009. Anul 2015 este un an rodnic pentru poetul Ioan Voicu, pentru că în acest an, îi apar la aceeași editură, Casa Corpului Didactic ,,Maria Montessori", din Baia Mare, două volume: ,,SINGURĂTATEA CULEGĂTORULUI DE IARBĂ" și ,,BALADĂ FULGERATĂ DE VÂNT", pentru că în 2018, cu sprijinul unor prieteni și mari iubitori de artă și cultură, să apară acest volum ,,RĂU MĂ DOR OCHII, MĂ DOR", un volum de balade.

Volumul cuprinde și câteva referințe critice, din care îmi permit să citez: ,,Când vorbim de poezia lui IOAN VOICU, ne fuge gândul fără să vrem la <<BALADA FULGERATĂ DE VÂNT>>, poezie care este cunoscută mai ales prin faptul că a fost pusă (genial) pe muzică de către Vali MOLDOVAN. Citindu-i însă toate baladele, mi-am dat seama că Ioan Voicu urcă și coboară sinusoidal, aș putea spune prin propria-i suferință, suferință care de nu i-a fost în preajmă a alergat cu o oarecare ardoare în căutarea ei", (pag. 10).

Multe balade ... chiar multe ... una mai minunată decât alta. Avem balada ... ,, ... visului meu de-o viață", ,,... plăcerii", ,, ...tristă", ,, ... viselor", ,, ... pentru viață", sau ,, ... speranței". Și ele mai curg precum apa unui nesecat izvor. Și într-adevăr, Ioan Voicu, este un singuratic, și poate că ,,BALADA SINGURĂTĂȚII", și-a dedicat-o:

,,Sunt mai singur că oricând

și mă zbat și mă frământ

de durere plec cu mine

și nu știu ce-mi va rămâne

numai eu așa mă simt

singur, Doamne, pe pământ

și mai greu și mai ușor

îmi duc viața până mor

sunt mai singur pe pământ

și mă zbat și mă frământ", (pag. 22).

Nu stiu cine-l va plânge, când a fi să-i fie rândul pentru Marea Plecare, dar știu sigur că îl vor plânge baladele lăsate, văduvite. Finalul vreau să aparțină baladei ,,EU SUNT IUBIRE, PULBERE ȘI STELE":

,,Se scutură devreme tot ce a fost

eu mor în lumea asta fără rost

se rupe în mine bucuria mea

eu sunt și lacrimă și stea

iubirea mea, dorul cel sfânt

sunt lacrimă, iubire și cuvânt

nu, niciodată, nu voi știi devreme

eu sunt iubire, pulbere și stele", (pag. 62).

VASILE BELE, CHIUZBAIA 20 FEBRUARIE 2020

P O E S I S

Baladă târzie

      dedicată  prietenului meu Gelu Dragoş

După cum mă-ndeamnă gândul,

După cum sunt de uitat,

M-aş ascunde-n iarba-naltă

Şi n-aş şti de ce-am plecat.

M-aş ascunde în tăcere

Într-o mie de splendori,

Aş muri până la noapte

M-aş trezi până în zori.

Ce păcat că n-am pe unde

Să m-ascund, aşa uşor,

Pe la colţuri stau cu teamă

Mă sfiesc şi iarăşi mor.

După cum mă-ndeamnă vântul

Patru colţuri să mai fiu,

Mă gândesc, mă bate gândul,

Pentru mine, e târziu.

                      IOAN VOICU

Aniversarea poetului Ioan VOICU şi expoziţia pictoriţei Olimpia MUREŞAN la SATULUNG. Galerie foto Gelu DRAGOŞ