Atât individul particular cât și comunitățile umane și-au sublimat trăirile
prin diverse forme de expresie artistică, de la dansuri ritualice la cuvinte,
în manifestare mai întâi orală, apoi scrisă. Literatura este un tărâm
privilegiat, un univers compensativ în care ființa se refugiază și-și ordonează
o lume proprie, pe care mai apoi o comunică. Poezia pare a fi mai la îndemână
pentru notația emoției imediate, pare a fi mai puțin constrânsă regulilor de
construcție, odată cu modernitatea. Alături de scriitori, e important rolul
animatorilor culturali mai ales în comunitățile mici, care trebuie să-și
găsească și ele o modalitate de ieșire din cotidian ori, mai bine-zis, o
modalitate de a-l comunica.
Volumul-antologie Oprește-mă, la tine, Maramureș! Oprește-mă, în tine, anotimp! cuprinde
poezie și proză și a putut să apară prin implicarea entuziastă a scriitorilor
și animatorilor culturali Gelu Dragoș, Vasile Bele și Nelu Danci, dar și ca
urmare a colaborărilor anterioare, ale celor prezenți în Antologie, cu revista
„Bibliotheca Septentrionalis”, cu blogul moaraluigelu.blogspot.com și cu revista „Armonii culturale”.
Aceștia, după cum se vede din bionotele lor, au fost prezenți și-n alte
antologii, unii (nu puțini), au volume individuale și referințe critice,
diverse distincții și afilierila asociații de profil. Volumul, ce include
autori de pe tot palierul generațional, nu-și propune o ierarhizare, pentru că
forma de expresie și scara valorică e extrem de diversă, ci alege soluția firească
a ordinii alfabetice. Formația profesională a autorilor este, de asemenea,
diversă, fapt ce atestă că nevoia de exprimare emoțională nu are legătură cu
acest lucru. Rima și versul liber, proza analitică și proza poetică, evocări,
vers popular – toate aceste coduri de teorie literară sunt utilizate pentru
mărturisirea eului.
Iată
emoții dublate de grija pentru rimă: „Învață-mă să te cuprind,/Precum oceanele - pământul,/ Să trec prin tine
tremurând,/ Ca plopii când îi bate vântul” (Emilia Amariei); „Labirinturi și hore/ Spre Unul,/ Nebunul,/ Prea-Sfântul,/
Cuvântul...” (Mioara Ardieleanu); „Și nu simțim orice durere/ Și nu palpăm
orice avut/ Și nu dorim ștearsa plăcere,/ Ce ne-ar putea frânge-n trecut”
(Andrei Ovidiu Baciu); „Și viața şi moartea luate împreunã/ Dospesc pâinea
vieții la bine, la rãu./ Iar omul tot rupe din ele o fãrâmã/ În timp ce-şi
strãbate grãbit drumul sãu” (Mariana Bendoiu); „Mi-ai
rupt un pliu din fusta de mătase/ Și doru-n el mi l-ai împachetat,/ În
buzunarul ce ți se descoase/ Pititu-l-ai adânc și-ncorsetat” (Ionica
Brandabur); „Când voi trece pragul la-nalta judecată / Să fiu dus în carul tras de patru
îngeri,/ Pe pământ mi-am achitat nota de plată / Scriind despre iubire fără să fac plângeri” (Ioan
Meteș Moraar-Chelințanu) ; „Ne ducem toți spre unde el, destinul/ Ne duce fără pic de supărare,/ Poate și eu uita-voi chinul/ De-mi va veni și vremea de plecare...” (Eugen-Emil Coța);
„Când am venit aici, am stat puţin.../ Că nu ştiam de lume şi dureri./
Dar le-am simţit din mac, cu sânge plin/ Și mi-am
urat „drum bun” şi multe veri” (Ligya Diaconescu); „Urmele afumate/ Putrezesc umbra merilor uscați/ Ici colo
mai zbate/ Mișcarea pașilor vătămați” (Ștefan Herțeg); „Știu că va sosi și clipa când o ușă vei deschide/
Și cu dragoste-n privire, toată patima-mi vei prinde,/ Să îmi strângi în brațe
trupul, ars de timpul ce-a trecut, / Să mă lepăd de tristețe și s-o luăm de
la-nceput!” (Garofița Jianu). Stroia Gheorghe vine cu o propunere plurilingvă:
„Mama-i mac în floare ce îmbie câmpul,/
„Dulcea lui privire ce-o sărută vântul”, La mère est le paradis qui souvent soupire,/
Essuie-main pour la faute - sa larme claire” etc.
Versul liber, deschis necondiționat sensului fără preocupare pentru aspectele formale își găsește, de asemenea, locul: „M-am întâlnit cu ecoul în coridorul/ Ce duce spre lumea poftelor/ Abandonez acest coridor de dragul lipsei de apetit/ Poftele mi-au umplut inima dacă ar fi să mușc/ Aș ruga să mi se dea un măr să mușc din el” (Bianca Gorgiana Bele); „toate se întâmplă/ într-o singură zi/ peste drumuri tari /doctorii aștern vată” (Dumitru Branc); „Iar iubirea mă schimbă / De la galben la bronz../ Cu sufletul plutind ușor/ Renasc în tonuri de hermină” (Florentina Danu); „Muntele geme arareori,/ creşte şi descreşte/ precum pântecul femeii/ la soroc” (Gelu Dragoș) ; „credință cât un grăunte de muștar/ ce să refuz și ce să mai accept/ când umbra ne răstoarnă/ în zarurile lumii/ poemele foșnesc chiar în grădina ta/ pentru fiecare cuvânt/ poți alege altele cinci/la pagina osutășaizecișinouă” (Ioan Dragoș); „N-am împărțit / Poezia/ pe strofe,/ vreau să fac/ lucru/dintr-o bucată” (Ionel Sima); „Sunt vară capricioasă/ Secătuită de dorințe,/ Ultimul fluture bătrân/ M-a părăsit/
Pentru a însoți o frunză/ La balul Sfântului Andrei (Daniela Vâlceanu).
Versul care-și are filonul în poezia populară e firesc să reprezinte un alt segment: „Darmai sunt și probozât,/ De femeile din sat,/ Pe care nu le-am iubit/ Și amu mi-a fi păcat” (Nelu Danci); „- O, ce nuntă, ce alai,/ A fost acum 50 de ai, / Doamne, ce nuntă frumoasă, / Cu un mire, cu o mireasă” (Marița Grigor); Ioan Voicu rafinează acest filon într-o expresie de mare farmec: „Să dorm pe un braț de fân/ fără ca să fiu stăpân/ într-o noapte, oarecare/ și mai vând pe cinci parale/ să iubesc cum nu mai știu/ și să mor pe-un braț de râu/ la o casă cu durere/ unde viața mă mai cere/ și să dorm pe-un brat de fân/ fără ca să fiu stăpân” (Ioan Voicu).
În ceea ce privește proza, caracterul eseistic și
cel evocator predomină. Ioan Andreica pune în discuția sintagma papalădeja celebră,
„grădina Maicii Domnului”; Vasile Bele proclamă zâmbetul drept panaceu, făcând
o radiografie a tipurilor acestuia, în funcție de ipostaze morale: „Omul fals
nu zâmbește – vezi în zâmbetul acestuia ironie, parșivitate, mârlănie, mizerie.
Vă propun o întrebare, simplă de-altfel: aveți în jurul dumneavoastră oameni ce
zâmbesc? Indiferent ce vă sunt: prieteni, colegi de serviciu, colegi de școală,
verișori, vecini. Ei zâmbesc?! Dacă da, căutați să le vedeți împlinirile.” Radu
Botiș ne propune un fragment al valorilor transmise transgenerațional : „Elita Cavalerilor Templieri a transmis din generație în
generație învățături care se dovedesc aplicabile și astăzi, totul depinzând de
liberul arbitru în alegerea căii și scopului în viață.” Petru Grădinaru aduce
un episod al vieții afectiv-nostalgice, precum Ștefan Popa. Vasilica Mitrea
evocă chipuri dragi ale copilăriei și cam în același registru se înscrie
Olimpia Mureșan, cu pildele sa din lumea necuvântătoarelor. Introspecția și preocuparea pentru viața
interioară, pentru o poveste de iubire – în fragmentul propus de Andrei Ovidiu
Baciu. Costel Stancu trece dincolo de notația imediatului, vădind un frumos
exercțiu artistic: „Stătea întins pe spate şi privea cerul senin, îşi imagina
unde ar fi grădina lui acolo, căci citise, undeva, demult, că cerul e oglinda
pămîntului şi tot ce se află jos, se regăseşte, milimetru cu milimetru, în
ceruri. Alese un spaţiu împrejmuit de stele, da, acolo trebuie să fie, i se
părea chiar că se vede şi pe sine, lungit lîngă grămada de pari. Uite şi
cîinele! Liniştea îl moleşea, auzea doar lanţul cîinelui cum se tîrăşte, cu
sunet din ce în ce mai subţire, prin iarba măruntă şi uscată. Apoi a adormit,
lăsînd noaptea să i se scurgă prin trup. ” Majoritatea acestor bucăți de proză
au în comun emoția – nevoia de a trăi și de a exprima emoțional felul în care
se raportează la mici și mari evenimente ale vieții, deopotrivă.
Iubirea, timpul, patria, relații umane, natura, istoria sunt
teme interiorizate în chipuri diferite în această antologie, care alcătuiește
un mozaic recuperator al nevoii de a spune lucrurile altfel; într-o propunere atât de diversă și deschăs eterogenitatea
este firească.
dr. CARMEN
DĂRĂBUȘ
