Despre volumul-antologie "Oprește-mă, la tine, Maramureș! Oprește-mă, în tine, anotimp!"

Atât individul particular cât și comunitățile umane și-au sublimat trăirile prin diverse forme de expresie artistică, de la dansuri ritualice la cuvinte, în manifestare mai întâi orală, apoi scrisă. Literatura este un tărâm privilegiat, un univers compensativ în care ființa se refugiază și-și ordonează o lume proprie, pe care mai apoi o comunică. Poezia pare a fi mai la îndemână pentru notația emoției imediate, pare a fi mai puțin constrânsă regulilor de construcție, odată cu modernitatea. Alături de scriitori, e important rolul animatorilor culturali mai ales în comunitățile mici, care trebuie să-și găsească și ele o modalitate de ieșire din cotidian ori, mai bine-zis, o modalitate de a-l comunica. 

            Volumul-antologie Oprește-mă, la tine, Maramureș! Oprește-mă, în tine, anotimp! cuprinde poezie și proză și a putut să apară prin implicarea entuziastă a scriitorilor și animatorilor culturali Gelu Dragoș, Vasile Bele și Nelu Danci, dar și ca urmare a colaborărilor anterioare, ale celor prezenți în Antologie, cu revista „Bibliotheca Septentrionalis”, cu blogul moaraluigelu.blogspot.com și cu revista „Armonii culturale”. Aceștia, după cum se vede din bionotele lor, au fost prezenți și-n alte antologii, unii (nu puțini), au volume individuale și referințe critice, diverse distincții și afilierila asociații de profil. Volumul, ce include autori de pe tot palierul generațional, nu-și propune o ierarhizare, pentru că forma de expresie și scara valorică e extrem de diversă, ci alege soluția firească a ordinii alfabetice. Formația profesională a autorilor este, de asemenea, diversă, fapt ce atestă că nevoia de exprimare emoțională nu are legătură cu acest lucru. Rima și versul liber, proza analitică și proza poetică, evocări, vers popular – toate aceste coduri de teorie literară sunt utilizate pentru mărturisirea eului.

            Iată emoții dublate de grija pentru rimă: „Învață-mă să te cuprind,/Precum oceanele - pământul,/ Să trec prin tine tremurând,/ Ca plopii când îi bate vântul” (Emilia Amariei); „Labirinturi și hore/ Spre Unul,/ Nebunul,/ Prea-Sfântul,/ Cuvântul...” (Mioara Ardieleanu); „Și nu simțim orice durere/ Și nu palpăm orice avut/ Și nu dorim ștearsa plăcere,/ Ce ne-ar putea frânge-n trecut” (Andrei Ovidiu Baciu); „Și viața şi moartea luate împreunã/ Dospesc pâinea vieții la bine, la rãu./ Iar omul tot rupe din ele o fãrâmã/ În timp ce-şi strãbate grãbit drumul sãu” (Mariana Bendoiu); „Mi-ai rupt un pliu din fusta de mătase/ Și doru-n el mi l-ai împachetat,/ În buzunarul ce ți se descoase/ Pititu-l-ai adânc și-ncorsetat” (Ionica Brandabur); „Când voi trece pragul la-nalta judecată / Să fiu dus în carul tras de patru îngeri,/ Pe pământ mi-am achitat nota de plată / Scriind despre iubire fără să fac plângeri” (Ioan Meteș Moraar-Chelințanu) ; „Ne ducem toți spre unde el, destinul/ Ne duce fără pic de supărare,/ Poate și eu uita-voi chinul/ De-mi va veni și vremea de plecare...” (Eugen-Emil Coța); „Când am venit aici, am stat puţin.../ Că nu ştiam de lume şi dureri./ Dar le-am simţit din mac, cu sânge plin/ Și mi-am urat „drum bun” şi multe veri” (Ligya Diaconescu); „Urmele afumate/ Putrezesc umbra merilor uscați/ Ici colo mai zbate/ Mișcarea pașilor vătămați” (Ștefan Herțeg); „Știu că va sosi și clipa când o ușă vei deschide/ Și cu dragoste-n privire, toată patima-mi vei prinde,/ Să îmi strângi în brațe trupul, ars de timpul ce-a trecut, / Să mă lepăd de tristețe și s-o luăm de la-nceput!” (Garofița Jianu). Stroia Gheorghe vine cu o propunere plurilingvă: „Mama-i mac în floare ce îmbie câmpul,/
„Dulcea lui privire ce-o sărută vântul”, La mère est le paradis qui souvent soupire,/
Essuie-main pour la faute - sa larme claire” etc.

               Versul liber, deschis necondiționat sensului fără preocupare pentru aspectele formale își găsește, de asemenea, locul: „M-am întâlnit cu ecoul în coridorul/ Ce duce spre lumea poftelor/ Abandonez acest coridor de dragul lipsei de apetit/ Poftele mi-au umplut inima dacă ar fi să mușc/ Aș ruga să mi se dea un măr să mușc din el” (Bianca Gorgiana Bele); „toate se întâmplă/ într-o singură zi/ peste drumuri tari /doctorii aștern vată” (Dumitru Branc); „Iar iubirea mă schimbă / De la galben la bronz../ Cu sufletul plutind ușor/ Renasc în tonuri de hermină” (Florentina Danu); „Muntele geme arareori,/ creşte şi descreşte/ precum pântecul femeii/ la soroc” (Gelu Dragoș) ; „credință cât un grăunte de muștar/ ce să refuz și ce să mai accept/ când umbra ne răstoarnă/ în zarurile lumii/ poemele foșnesc chiar în grădina ta/ pentru fiecare cuvânt/ poți alege altele cinci/la pagina osutășaizecișinouă” (Ioan Dragoș); „N-am împărțit / Poezia/ pe strofe,/ vreau să fac/ lucru/dintr-o bucată” (Ionel Sima); „Sunt vară capricioasă/ Secătuită de dorințe,/ Ultimul fluture bătrân/ M-a părăsit/ 

Pentru a însoți o frunză/ La balul Sfântului Andrei (Daniela Vâlceanu). 

          Versul care-și are filonul în poezia populară e firesc să reprezinte un alt segment: „Darmai sunt și probozât,/ De femeile din sat,/ Pe care nu le-am iubit/ Și amu mi-a fi păcat” (Nelu Danci); „- O, ce nuntă, ce alai,/ A fost acum 50 de ai, / Doamne, ce nuntă frumoasă, / Cu un mire, cu o mireasă” (Marița Grigor); Ioan Voicu rafinează acest filon într-o expresie de mare farmec: „Să dorm pe un braț de fân/ fără ca să fiu stăpân/ într-o noapte, oarecare/ și mai vând pe cinci parale/ să iubesc cum nu mai știu/ și să mor pe-un braț de râu/ la o casă cu durere/ unde viața mă mai cere/ și să dorm pe-un brat de fân/ fără ca să fiu stăpân” (Ioan Voicu).

            În ceea ce privește proza, caracterul eseistic și cel evocator predomină. Ioan Andreica pune în discuția sintagma papalădeja celebră, „grădina Maicii Domnului”; Vasile Bele proclamă zâmbetul drept panaceu, făcând o radiografie a tipurilor acestuia, în funcție de ipostaze morale: „Omul fals nu zâmbește – vezi în zâmbetul acestuia ironie, parșivitate, mârlănie, mizerie. Vă propun o întrebare, simplă de-altfel: aveți în jurul dumneavoastră oameni ce zâmbesc? Indiferent ce vă sunt: prieteni, colegi de serviciu, colegi de școală, verișori, vecini. Ei zâmbesc?! Dacă da, căutați să le vedeți împlinirile.” Radu Botiș ne propune un fragment al valorilor transmise transgenerațional : „Elita Cavalerilor Templieri a transmis din generație în generație învățături care se dovedesc aplicabile și astăzi, totul depinzând de liberul arbitru în alegerea căii și scopului în viață.” Petru Grădinaru aduce un episod al vieții afectiv-nostalgice, precum Ștefan Popa. Vasilica Mitrea evocă chipuri dragi ale copilăriei și cam în același registru se înscrie Olimpia Mureșan, cu pildele sa din lumea necuvântătoarelor.  Introspecția și preocuparea pentru viața interioară, pentru o poveste de iubire – în fragmentul propus de Andrei Ovidiu Baciu. Costel Stancu trece dincolo de notația imediatului, vădind un frumos exercțiu artistic: „Stătea întins pe spate şi privea cerul senin, îşi imagina unde ar fi grădina lui acolo, căci citise, undeva, demult, că cerul e oglinda pămîntului şi tot ce se află jos, se regăseşte, milimetru cu milimetru, în ceruri. Alese un spaţiu împrejmuit de stele, da, acolo trebuie să fie, i se părea chiar că se vede şi pe sine, lungit lîngă grămada de pari. Uite şi cîinele! Liniştea îl moleşea, auzea doar lanţul cîinelui cum se tîrăşte, cu sunet din ce în ce mai subţire, prin iarba măruntă şi uscată. Apoi a adormit, lăsînd noaptea să i se scurgă prin trup. ” Majoritatea acestor bucăți de proză au în comun emoția – nevoia de a trăi și de a exprima emoțional felul în care se raportează la mici și mari evenimente ale vieții, deopotrivă.

            Iubirea, timpul, patria, relații umane, natura, istoria sunt teme interiorizate în chipuri diferite în această antologie, care alcătuiește un mozaic recuperator al nevoii de a spune lucrurile altfel; într-o propunere atât de diversă și deschăs eterogenitatea este firească.

          dr.  CARMEN DĂRĂBUȘ