Poesis - Costel STANCU

 

lăsați poetul să doarmă cu capul pe masă

nu îl treziți va cere un pahar cu vin

pentru el și un os pentru câinele pe care

tocmai îl visa apoi o să vorbească

de nobila cerșetorie a scrisului de

cioburile strecurate sub cearșaf noapte de

noapte de clipa când și-a dat seama că

nefericitului i se poate lua până și nefericirea

zadarnic îl întrebați unde e poarta ce se

deschide cu cheița purtată la gât nu va ști

să spună va arăta mereu malul celălalt

acolo trebuie căutată după ce se ridică ceața

nu îl treziți beți-vă liniștiți băuturile iar

când plecați trageți obloanele și acoperiți

cârciuma cu pământ nu vă fie teamă pentru

viața lui câinele va ieși din vis și îl va salva

Poesis - Costel Stancu

 

Umblu prin oraș cu propria-mi fotografie

în mînă. Opresc trecătorii și îi întreb:

l-ați văzut, vreodată, pe omul acesta?

Ei dau din cap că nu. Mă privesc în ochi și o

spun cu atîta convingere de îmi vine să cred că

m-am născut în ziua de odihnă a lui Dumnezeu.

Nici mama nu mă recunoaște, nici prietenii,

nici femeile care au dormit cu ea sub pernă,

nici fotograful care mi-a făcut-o,

mirat că aerul se colora împrejurul meu.

Pînă și cîinele mă latră ca pe un străin.

Copiii vor să-mi deseneze ochelari și mustăți,

poate așa își va aminti cineva de mine.

Doar groparul se arată interesat. Miroase cîștigul.

(Pentru el, toate fotografiile sînt bune

de pus în rama unui mormînt.)

Dar nu renunț. Umblu prin oraș cu propria-mi

fotografie în mînă. Nici eu nu mai sînt sigur dacă

l-am văzut vreodată pe omul ce îmi zîmbește din ea.

Poem

 

* * *

Sfios ca o virgulă în biblioteca Vaticanului

am trecut prin lume. Dovezi prea multe nu sînt.

Cîteva poezii în care am încurcat arta iubiri cu

cea a războiului. Bicicleta abandonată pe marginea

drumului, în copilărie, cînd mă fugăreau cîinii.

Uneori, viața mea a semănat cu o parfumerie în flăcări.

Alteori, cu un pian de gheață în mijlocul deșertului.

Mereu m-am împăcat cu propria-mi moarte, niciodată

cu a celorlalți. Acum e timpul să plec de aici.

Pămîntul vrea să rămînă singur cu el însuși.

Costel STANCU

Poetul Costel Stancu: un arheolog liric care își oferă ”ochiul din palmă”

 

Pe Costel Stancu l-am cunoscut la ”Zilele Tribuna” de la Hotel Seven, la un recital de poezie marca ”Direcția 9”. Mi-a atras atenția liricitatea versurilor sale. Forța emoției lirice se simte de la prima lectură. Așa că atunci când am primit recenta sa antologie de poezii, intitulată sugestiv și caustic ”Ochiul din palmă” (Ed. Mirador, Arad, 2020) nu m-a surprins autenticitatea versurilor și muzicalitatea lor interioară. De la prima lectură îți sare în ochi originalitatatea și lirica expresiei poetice. Sinceritatea sa lirică nu poate fi pusă la nicio îndoială, poetul aruncă cu metafore reușite dintr-un eu interiorizat exploziv, cu influențe clare din Nichita Stănescu sau tristețile elegiace ale lui Vasile Voiculescu, precum și din îndrăznelile de sintaxă ale lui Cezar Ivănescu. Poeziile lui Costel Stancu mustesc de metafore surprinzătoare, ca dintr-un teasc din cel mai bun vin vin distilat la vârsta unei maturități asumate, dar nu îmbătrânite. Combustia lirică este produsul unei interiorizări fecunde și stilate, bine lucrate pentru că aproape nici nu se observă, așa de mult te fură interioritatea muzicală a ritmului poetic. Deși pe alocuri este ermetic în exprimare, totuși nu este indicibil și versul lasă liber cititorul să viseze. E un poet din Mehedinți, trăitor în Banat, ajuns la maturitatea creatoare, care sigur, după cum se poate observa din texte, a lecturat tot ce s-a publicat pe piața poeziei românești post-decembriste, asumându-și cu un curaj calofil noile tendințe ale liricii epocii milenariste. O face cu o acuratețe și originaritate debordantă într-un mod vitalist fără inhibiții futile. Deja din volumul de debut, poetul își asumă identitatea auto-suficientă: ”Costel Stancu intră liniștit în oraș convins că omul/ e ceva mai mult decât o găselință a lui dumnezeu” (Terapia căderii în gol, 1995). Poezia sintetizează ideea brâncușiană spre esența lirismului: ”Arunc pământ peste cel care scrie./Mi-e teamă,/coboară din cer o frânghie./Pasărea al cărei cântec acum îl ascult/e urna cu cenușă/a păsării de demult…” (30). Motivul păsării se repetă confundând poezia cu zborul, ceea ce este sublim. La Costel Stancu poezia nu este o cezură sau o ruptură a modernității de rădăcinile literare, ci o prelungire filigranată și asumată a unui nou discurs poetic îndrăzneț, dar nu obraznic. Asistăm la o disperare și o anxietate a deznădejdii care naște poezia din filonul unei singurătăți de care nu fuge: ”Scuturăm amândoi pomul din mijlocul grădinii:/în partea ta cad mere, într-a mea numai frunze./Suntem singuri, pândiți de ochiul interior, îi simțim diferit dulcea complicitate. ” (***). E un dialog permanent cu martorul transfigurării poetice, spre neuitarea sinelui: ”unul de coaja celuilalt/ne lepădăm. Orbi, suflete./Ori de câte ori/înlăuntrul meu/ se prăbușește un mal de nisip,/în tine seacă o mare.” Poetul joacă poemul în contradicții și contra-cuvinte specifice noului val liric. ”e dimineață. Mă ascund într-un pepene verde./Prevăzător, am rezemat o scară de cer./Adie vântul, pisica își trăiește a noua viață,/clopotul trenului răsună pe viaduct.” Ars poetica e clară și sugestivă pentru autorul care-și asumă temele și motivația: ”Scriu/Iubesc.Beau.Mor./Abia acum înțeleg că omul/e un ocnaș căruia Dumnezeu/îi aruncă cheile să se elibereze”.

Poetul, prin poezie eliberează lumea de încremenirea prozei în mundan. ”Ochiul din palmă” este un manifest al lirismului și un act de curaj într-o lume care fuge tot mai mult de poezie și confundă proza cu lirica. Poetul este un neo-romantic al cuvintelor ce pot transforma și schimba lumea spre esențele pure ale frumosului. Poezia este adevăr într-o lume ignobilă: ”După ce ne iubim, deschizi ferestrele/să intre aerul proaspăt al deșertăciunii”. Costel Stancu este o surpriză lirică frumoasă și neașteptată. Este un poet în adevăratul sens al definiței, care nu a trădat universul liric al poeziei românești și-l duce mai departe ca un stindard. Metaforele sale nu sunt spectaculoase, dar integrate în răsturnări de vers neașteptate și introvertite reușește să creeze un limbaj liric flexibil și extraordinar de modern fără să trădeze lirismul. Poetul pare un ”ultim mohican„ al lirismului, deși prin versurile sale fraternizează generos cu o generație care nu abdică de la principiile poeziei. Altcumva poezia ar dispărea. Costel Stancu este o voce distinctă a noului val liric, ușor ignorat de critica literară, la fel ca ceilalți colegi de suferință lirică, care nu se lasă înfrânți de teze ideologice introduse într-un univers în care pot pătrunde doar muzele, nu corifeii propagandei la modă. ”Arunc pământ peste cel care scrie. Mi-e teamă,/coboară din cer o frânghie. Pasărea al cărei cântec acum îl ascult/e urna cu cenușă/a păsării de demult” (30.). Această anamneză lirică e o chemare la izvorul poeziei care hrănește rădăcinile adânci ale literaturii originale. Costel Stancu creează o arheologie lirică pentru neuitare într-o contemporaneitate care uită prea des ce este frumosul și incadenscența care eliberează sufletul înspre libertate. El vede ceea ce lumea nu mai vrea să vadă. Și ne oferă cunoașterea direct din palmele sale deschise. ”Ce fericit/e cel ce nu se are pe sine,/ci doar o muzică ascunsă-n ureche!”. Poezia este o formă a muzicii rostită prin cuvinte. Poetul știe și se frânge pentru semeni, chiar dacă ei nu știu asta. Modernitatea poeziei lui Costel Stancu provine tocmai din interiorizarea muzicală și a ritmului curajos să joace cuvintele în metafore originale. Da, poezia este ”ochiul lui Dumnezeu” care le vede pe toate.

Ionuț Țene

COSTEL STANCU. ÎNGHIȚITORUL DE CREIOANE

 

„Neaplaudat de nimeni, înghițitorul de creioane

își făcea numărul. Era tot mai trist, mai flămând.

Dar cine ar fi crezut asta? Rămăsese singur,

cel din oglindă s-a sufocat demult, la o repetiție.

El continua să spere. I s-a propus, în schimbul a mulți bani, să înghită și altceva. A râs, apoi a plâns:

În arta lui nu face compromisuri!

L-am vizitat cu câteva zile înainte de a muri.

Își ascuțea creioanele

cu o delicatețe întâlnită doar la animale

când își ling puii abia fătați. Știam

că le iubea și le ura în aceeași măsură.

Mi-a mărturisit că într-o noapte s-a visat

strâns de gât de acestea. Îi era teamă să le mai lase

să umble libere prin casă, le închidea

într-un dulap, scoțându-le de acolo numai când

avea o reprezentație ori i se făcea dor să le

mângâie.

Adică din ce în ce mai rar. Într-o zi au să se răzbune,

mi-a spus împăcat, e dreptul lor să-și caute alt înghițitor,

mai norocos, să le ducă prin lume, departe.

A lăcrimat discret,

ca lemnul pe care îl cioplise de atâtea ori”,

 poemul „Înghițitorul de creioane”, din volumul cu același nume, ÎNGHIȚITORUL DE CREIOANE, apărut la Editura Tim, Reșița, 2009, pag. 88, ISBN 978-973-696-136-6, autor COSTEL STANCU, volum primit în cadrul întâlnirilor literare, organizate de Cenaclul literar „Nichita Stănescu”, aparținător Centrului Cultural al M.A.I.

Am participat, în mai multe rânduri, la ședințele de Cenaclu literar organizate de Centrul Cultural – Botoșani, Piatra Neamț, Siret, Deva, Baia Mare, Miercurea Ciuc, Sighetul Marmației, Tulcea – sunt doar câteva locații unde am fost prezent. Felicitări tuturor celor care au participat la aceste activități, care, din păcate, datorită stării pandemiologice în care ne aflăm de doi ani, nu au mai putut continua. Așteptăm vremuri și timpuri mai bune, pentru a ne putea reîntâlni cu bucurie și emoție. Dor de voi, dragi prieteni – Costel Stancu, Marius Mihai Coșerariu, Cezar Haiura, Ionel Simota, Daciana Cozmina Lazăr, Lidia Obeadă, Andrei Zaharia – și mulți alții pe care am avut privilegiul de a vă cunoaște în acest context.

„Când scrii, treci din albul pietrificat al hârtiei

în ființa ei curgătoare. E ca și cum ai părăsi

această lume curat, aidoma unei

păsări cu gușa goală.

Cauți Cuvântul. Sferă ale cărei margini,

deși șterse, cuprind totul. Te transformi,

pe nesimțite, într-un războinic resemnat

care își frânge săgețile de genunchi și

începe să rostogolească, spre cer, o

firimitură de pâine. Îngerul căzut

își înghite scara și te îndeamnă

să îl urmezi. Dar tu nu te încrezi decât

în transparența nisipului din clepsidră

în înțelepciunea ochiului de a se

lăsa înșelat. Te-ai săturat să trăiești

cu tine însuți când fiară ce alăptează,

pe furiș, puiul prăzii sale. Scrii și te rogi.

Pentru a te pune la încercare, Dumnezeu

balansează podul dintre aici și dincolo.

Ce aproape e totul! Trebuie doar să pășești…”,

 poemul „Trecerea”, pag. 9, din prezentul volum – de fapt, întâiul poem. Toți suntem trecători prin această lume și din aceasta.

Costel Stancu – poet modern, cu o poezie modernă, de tip proză, nu a trecut degeaba, iar acest lucru este dovedit. Dovadă sunt volumele de versuri în nume personal, dar și cele colective, în care și-a lăsat amprenta inimii, prin trecerea timpului.

Debutează cu volumul TERAPIA CĂDERII ÎN GOL, în anul 1995, volum apărut la Editura Hestia, din Timișoara. În același an, la aceeași editura apare și volumul DOMINIC SAU DESPRE IMITAȚIA UMBREI, pentru ca doi ani mai târziu, în 1997, să-i apară volumul MĂȘTILE SOLITUDINII tot în Timișoara, dar la Editura Marineasa. Următorul an, 1998, altă apariție editorială, alte emoții. Vorbim despre apariția volumului GOLURILE DIN PÂINE, Editura Marineasa, Timișoara, urmat doi ani mai târziu de volumul FLUTURELE CU O SINGURĂ ARIPĂ. Această apariție editorială din anul 2000, la Editura Timpul, din Reșița, este predecesoarea volumului antologic ARTA IMAGINAȚIEI, apărut la Editura Vinea, București, 2001, coordonat de Costel Stancu. Urmează volumele CÂNTARUL DE APĂ, (2002), VÂNĂTOAREA PROMISĂ (2003) și IEȘIREA DIN PEȘTERĂ (2005), toate, apărute la Editura Marineasa, Timișoara… Acestea sunt doar câteva dintre volume, pentru că munca literară continuă în același spirit – rafinament, modernitate, valoare, stil, eleganță. Ne leagă o prietenie sinceră. Am colaborat la proiecte literare, ba chiar l-am prins în întâiul meu proiect antologic – ANTOLOGIE DE POEZIE ȘI PROZĂ. OPREȘTE-MĂ, LA TINE, MARAMUREȘ! OPREȘTE-MĂ, ÎN TINE, ANOTIMP!, în anul începutului de pandemie – 2020, gândindu-ne că vom organiza și o tabără de literatură, cu același nume. Nu a fost să fie tabăra, din cauza pandemiei mondiale, în schimb, a rămas antologia și gândul că va fi bine, pentru a ne continua visele și proiectele literare. Doamne ajută, zicem, rugăciune către Dreptul Dumnezeu, să fie bine, pace și liniște în lume.

Poezii, precum „Vârtej”, „Întâlnire”, „Execuția zilnică”, „Renașterea” sau „Prima zi”, fac parte din lirica obiectivă, plină de mesaj, concentrată și complexă a autorului, iar prin vocea poetului, prin eu liric, se autodefinește întregul volum de versuri.

Găsesc un limbaj actual și actualizat. Însuși prefațatorul de volum, Gheorghe Secheșan, afirmă: „Costel Stancu este una dintre vocile poetice cele mai surprinzătoare, mai temeinice și mai autentice ale momentului. Surprinzătoare – pentru că întreaga strategie poetică se bazează pe niște mici 《dileme》 (existențiale, sentimentale, intime, ale tuturor) și care s-ar putea defini printr-o metodă matematică pe care niciodată nu am reușit să o înțeleg, și anume aceea a 《reducerii la absurd》”, pag. 5, din „Poetul autentic”.

„Mă aduni ori mă risipești, suflete?

Uneori, am sentimentul că sunt

un fruct sortit a nu-și mai găsi loc

în pomul dintâi.

Viața? Corabie pe care o târăsc după mine

pe uscat. O pasăre neagră, imensă, cuibărește

în vârful catargului, îngreunându-mi mersul.

În urma mea rămân dâre adânci

ca amintirile unei călătorii în cer.

Visez că ajung pe malul unei ape,

o sărut, cercurile ei se lărgesc,

mă cuprind…”,

poemul „Vedere”, pag. 16.

În cazul de față, vorbim fără doar și poate, despre o instanță poetică – valoroasă. Această poetizare transformă materia primă – cuvântul, versul – într-un fapt individualizat, unul concretizat în poem, ba chiar și o personalizare literară, lingvistică, poetică. Este, clar, cazul autorului Costel Stancu, membru al U.S.R., filiala Timișoara, din 2008, membru al Cenaclului Literar „Semenicul”, din Reșița, al Cenaclului Literar „Nichita Stănescu”, al Centrului Cultural al M.A.I., o voce literară puternică și apreciată.

Ideea poetică, este ridicată la rang de artă – autentică. Aranjarea poemelor, dă impresia unei scări, impresia unor trepte care te tot urcă, te tot urcă… pe care urci mereu, poem după poem. De exemplu, după o „Zi pierdută”, (pag. 18) din „Întâmplare”, (pag.20), apare legendar, proverbial „Peștișorul de aur”, (pag. 19), care-ți ajută „Inițierea”, (pag. 22), trezindu-te la adevăr, la viață întru cuvânt și mărturisire. Tu, poet sau cititor, indiferent condiția sau starea în care te afli, ridici „Rugă”, pag. 23, către „Întâiul Cuvânt”, pentru a ta „Călătorie”, pag. 24:

„În liniștea de început a firii,

când se adună sfinții cu satirii

să hotărască,-n van, a lumii soartă,

cu apă vie, dar și apă moartă,

alerg spre tine, Doamne, să mă mântui

cum pasărea curată-i doar în cântu-i

iar mielul înainte de tăiere.

Nu mă lăsa, Mărite, dă-mi putere!

Căci, uite, scapă luna din strânsoare

și se apropie prea mult de soare,

crește ispita – șarpe-n ochi de apă.

Mereu e câte-o piele s-o încapă…”.

Prefațatorul de carte punctează sensibilitatea autentică a poetului. Vorbim despre un poet autentic: „Costel Stancu nu se joacă de-a poezia, ci o trăiește, literalmente. Imaginea poetului care își gândește universul poematic, care visează la poezia sa cu ochii deschiși, i se potrivește de minune acestui autor ce scrie… chiar și atunci când merge la serviciu”, pag. 6.

Viziunea poetului este limpede, clară și concretă. Totul se desfășoară într-o logică impusă de creator/autor prin cuvântul scris. Imaginarul și imaginea poetică nu este constrânsă absolut deloc. Ideea poetică și a construcției poemului este una autentică și autorizată liric, vibrantă și transmițătoare de emoție puternică. Uneori ai rosti sau ai fi tentat a rosti cuvântul pasiune – și nu ai fi pe un drum greșit. Trăirea întru credință, lumină și cuvânt este trimiterea inimii de poet, iar acest „tri-logos”, dă starea emoțională în sine. Vocea poetului, prin însuși poemul său, este o mărturisire a profunzimii, a sensibilității lirice.

Acest volum, beneficiază și de o POSTFAȚĂ – POEZIA ȘI JOCUL CU MOARTEA, pag. 79-85, întocmită de scriitorul Gheorghe Jurma – o recenzie a activității literare a poetului Costel Stancu, unde, chiar de la început punctează: „Costel Stancu debuta la cenaclul 《Semenicul》, pe când era încă elev, cu poezii în care înnoda șinele de cale ferată. O insurgență dadaist-supra-realistă răzbătea din primele lui producții, precum bunăoară în poezii premiate de Cenaclu în noiembrie 1987 și publicate în 1988 în revistă”, pag. 79. (…) „Între teamă și acceptare, între naștere și moarte există o fără de capăt călătorie inițiatică”, pag. 80. Oare moartea sau motivul tematic al morții să fie obsesiv? Dar, prea des este invocată… e adevărat că niciunul nu vom scăpa de Ea. Din acest „pahar al morții”, într-un timp sau altul, fiecare vom gusta. Nici nu mă gândesc la o frică de Ea. Autorul, prin versul său, o alungă și o numește în același timp.

„Trezește-te, suflet al meu! Nu simți

cum unul din căderea celuilalt renaștem?

– două izvoare gemene: apă vie și apă moartă,

amestecate în același urcior!

Îngăduie-mi să îl sparg, Doamne!”,

 în poemul „Cum?”, pag. 60.

 „E liniște. Doar moartea

chibițează pe margine,

dornică să intre și ea. O ignori.

De câte ori i-ai cedat locul, s-a dovedit

un adversar previzibil. Transparent”, din „Cercul”, pag. 61.

Prin poemul „Lunga călătorie”, pag. 63, ni se prezintă un joc, unul al pământeanului real cu irealul:

„De multă vreme duc în spate un mort

pe care pământul nu vrea să-l primească.

Încet-încet devin una cu el, nu-i mai simt

povara.

Parcă, la rându-mi, aș fi purtat pe umeri de altcineva.

Și tot așa. Formăm împreună un șir de trepte

spre nicăieri. Omul

e jucăria preferată a morții, îmi spui. Se

răzbună

pe ea ori de câte ori pierde lupta cu îngerii.

O îngroapă, o dezgroapă continuu, se teme

de sufletul ei. Eu tac. Ascult. Întind moneda:

cu o față plătesc trecerea, cu cealaltă drumul

înapoi.

Nu mi-e dat să am odihnă până când,

la capătul scării, nu va clipi, îngăduitor,

ochiul lui Dumnezeu”.

Suntem beneficiarii unui spectacol, care începe rostirea unui „Psalm”, pag. 64, și evidentul joc al trecerii, la moarte, prin Cuvântul Dumnezeu. Fără frica morții, precum „Fără scăpare”, pag. 66,

„Doamne, tot la tine ajung!

Asemenea ocnașului care

a greșit drumul și s-a întors,

prin tunelul săpat cu unghiile,

ani și ani,

în aceeași celulă.

Fii bun cu mine, ocnașul!

Chiar dacă voi mai încerca,

de nenumărate ori,

să evadez”,

temă care se continuă și în „Împăcare”, pag. 68, în „Întoarcerea”, pag. 70, sau chiar „Moartea”, pag. 74.

Ferm și conștient că nu va putea scăpa, gândul la frumos, privind spre lumina Cuvântului este încrezător în sine. Să fie întru slavă și dumnezeire! Felicitări pentru această apariție editorială! Dorindu-vă sănătate și putere de a continua în veacuri acest vis literar, doresc și volumului cititori pe măsură. Doamne ajută… Iar dacă dumneata prieten-autor, ai dorit ca finalul volumului să-i aparțină poeziei „Ultima scrisoare”, pag. 78, am să te las pe dumneata să le spui cititorilor acestei recenzii, să le mărturisești, întru trilogia cuvânt-lumină-mărturisire, tainele acesteia:

„N-ai cum să ocolești sfârșitul

ori să-l amâni. Nu-i niciun chip.

După ce trece, -treagă, ora

se-ntoarce-n bobul de nisip.

Te zbați în gol. Ai otrăvit fântâna

ce-așteaptă setea noului născut.

Zadarnic mai împiedici caii

după ce aripi le-au crescut!

Du-te-nspre prag. Întinde mâna

– răscumpără ce-i nou cu ce e vechi.

Viața și moartea-s două zaruri

ce nu au numere perechi”.

                                                                                VASILE BELE

COSTEL STANCU

 

COSTEL STANCU

ÎNGHIȚITORUL DE CREIOANE

(recenzie de carte, autor Vasile BELE)

 

,,Neaplaudat de nimeni, înghițitorul de creioane

își făcea numărul. Era tot mai trist, mai flămând.

Dar cine ar fi crezut asta? Rămăsese singur,

cel din oglindă s-a sufocat demult, la o repetiție.

El continua să spere. I s-a propus, în schimbul a mulți bani, să înghită și altceva. A râs, apoi a plâns:

În arta lui nu face compromisuri!

L-am vizitat cu câteva zile înainte de a muri.

Își ascuțea creioanele

cu o delicatețe întâlnită doar la animale

când își ling puii abia fătați. Știam

că le iubea și le ura în aceeași măsură.

Mi-a mărturisit că într-o noapte s-a visat

strâns de gât de acestea. Îi era teamă să le mai lase

să umble libere prin casă, le închidea

într-un dulap, scoțându-le de acolo numai când

avea o reprezentație ori i se făcea dor să le

mângâie.

Adică din ce în ce mai rar. Într-o zi au să se răzbune,

mi-a spus împăcat, e dreptul lor să-și caute alt înghițitor,

mai norocos, să le ducă prin lume, departe.

A lăcrimat discret,

ca lemnul pe care îl cioplise de atâtea ori",

poemul ÎNGHIȚITORUL DE CREIOANE, din volumul cu același nume, ÎNGHIȚITORUL DE CREIOANE, apărut la Editura Tim, Reșița, 2009, pag. 88, ISBN 978-973-696-136-6, primit cu ,,dedicație și iscălitură", de la autor, de la COSTEL STANCU, în cadrul întâlnirilor literare, organizate de Cenaclul literar ,,Nichita Stănescu", aparținător Centrului Cultural al M.A.I.

Nu este singurul volum primit. Costel Stancu, este un poet harnic și conștiincios. Am participat, în mai multe rânduri, la ședințele de Cenaclu literar organizate de Centrul Cultural - Botoșani, Piatra Neamț, Siret, Deva, Baia Mare, Miercurea Ciuc, Sighetul Marmației, Tulcea - doar câteva locații unde am fost prezent, dar ele au fost mult mai multe.

Felicitări tuturor celor care au participat la aceste activități, care, din păcate, datorită stării pandemiologice în care ne aflăm de doi ani, nu au mai putut continua. Clar, așteptăm vremuri și timpuri mai bune, pentru a ne putea reîntâlni cu bucurie și emoție. Dor de voi, dragi prieteni - Costel Stancu, Marius Mihai Coșerariu, Cezar Gaura, Iustin, Ionel Simota, Lidia Obeadă, Andrei Zaharia, Gheorghe - și mulți alții pe care am avut privilegiul de a vă cunoaște în acest context. Îmi lipsiți...

,,Când scrii, treci din albul pietrificat al hârtiei

în ființa ei curgătoare. E ca și cum ai părăsi

această lume curat, aidoma unei

păsări cu gușa goală.

Cauți Cuvântul. Sferă ale cărei margini,

deși șterse, cuprind totul. Te transformi,

pe nesimțite, într-un războinic resemnat

care își frânge săgețile de genunchi și

începe să rostogolească, spre cer, o

firimitură de pâine. Îngerul căzut

își înghite scara și te îndeamnă

să îl urmezi. Dar tu nu te încrezi decât

în transparența nisipului din clepsidră

în înțelepciunea ochiului de a se

lăsa înșelat. Te-ai săturat să trăiești

cu tine însuți când fiară ce alăptează,

pe furiș, puiul prăzii sale. Scrii și te rogi.

Pentru a te pune la încercare, Dumnezeu

balansează podul dintre aici și dincolo.

Ce aproape e totul! Trebuie doar să pășești...",

poemul , Trecerea", pag. 9, din prezentul volum - de fapt, întâiul poem. Toți suntem trecători prin această lume și din aceasta. Dar nu aceasta este problema... important este ce lăsăm în urmă. Cele bune și cele rele. Faptele. Lucrurile importante... deci, să ne înțelegem, nu vreau să judec, pe nimeni. Clar. Vorbesc în nume personal.

Costel Stancu - poet modern, cu o poezie modernă, de tip proză - (apropo de Trecere!) - nu a trecut degeaba, iar acest lucru este dovedit. Dovadă sunt volumele de versuri în nume personal, dar și cele colective, în care și-a lăsat amprenta inimii, prin trecerea timpului. Rosteam, supra, despre poetul Costel Stancu, (privindu-i activitatea, citindu-i din volume, cunoscându-l personal), că este un poet harnic. Din toate punctele de vedere, inclusiv despre o hărnicie literară, vorbesc.

Debutează cu volumul TERAPIA CĂDERII ÎN GOL, în anul 1995, volum apărut la Editura Hestia, din Timișoara. În același an, la aceeași editura apare și volumul DOMINIC SAU DESPRE IMITAȚIA UMBREI, pentru ca doi ani mai târziu, în 1997, să-i apară volumul MĂȘTILE SOLITUDINII tot în Timișoara, dar la Editura Marineasa. Următorul an, 1998, altă apariție editorială, alte emoții. Vorbim despre apariția volumului GOLURILE DIN PÂINE, Editura Marineasa, Timișoara, urmat doi ani mai târziu de volumul FLUTURELE CU O SINGURĂ ARIPĂ. Această apariție editorială din anul 2000, la Editura Timpul, din Reșița, este predecesoarea volumului antologic ARTA IMAGINAȚIEI, apărut la Editura Vinea, București, 2001, coordonat de Costel Stancu. Urmează volumele CÂNTARUL DE APĂ, (2002), VÂNĂTOAREA PROMISĂ (2003) și IEȘIREA DIN PEȘTERĂ (2005), toate, apărute la Editura Marineasa, Timișoara... Acestea sunt doar câteva dintre volume, pentru că munca literară  continuă în același spirit - rafinament, modernitate, valoare, stil, eleganță.

Ne leagă o prietenie sinceră. Am colaborat la proiecte literare, ba chiar l-am prins în întâiul meu proiect antologic - ANTOLOGIE DE POEZIE ȘI PROZĂ. OPRESTE-MĂ, LA TINE, MARAMUREȘ! OPREȘTE-MĂ, ÎN TINE, ANOTIMP!, în anul începutului de pandemie - 2020, gândindu-ne că vom organiza și o tabără de literatură, cu același nume. Nu a fost să fie tabăra, din cauza pandemiei mondiale, în schimb, a rămas antologia și gândul că va fi bine, pentru a ne continua visele și proiectele literare. Doamne ajută, zicem, rugăciune către Dreptul Dumnezeu, să fie bine, pace și liniște în lume.

Poezii, precum ,,Vârtej", ,,Întâlnire", ,,Execuția zilnică", ,,Renașterea" sau ,,Prima zi", fac parte din lirica obiectivă, plină de mesaj, concentrată și complexă a autorului, iar prin vocea poetului, prin eu liric, se autodefinește întregul volum de versuri.

Găsesc un limbaj actual și actualizat. Însuși prefațatorul de volum, Gheorghe Secheșan, afirmă: ,,Costel Stancu este una dintre vocile poetice cele mai  surprinzătoare, mai temeinice și mai autentice ale momentului. Surprinzătoare - pentru că întreaga strategie poetică se bazează pe niște mici 《dileme》 (existențiale, sentimentale, intime, ale tururor) și care s-ar putea defini printr-o metodă matematică pe care niciodată nu am reușit să o înțeleg, și anume aceea a 《reducerii la absurd》", pag. 5, din Poetul autentic.

,,Mă aduni ori mă risipești, suflete?

Uneori, am sentimentul că sunt

un fruct sortit a nu-și mai găsi loc

în pomul dintâi.

Viața? Corabie pe care o târăsc după mine

pe uscat. O pasăre neagră, imensă, cuibărește în vârful catargului, îngreunându-mi mersul.

În urma mea rămân dâre adânci

ca amintirile unei călătorii în cer.

Visez că ajung pe malul unei ape,

o sărut, cercurile ei se lărgesc,

mă cuprind...", poemul ,,Vedere", pag. 16.

În cazul de față, vorbim fără doar și poate, despre o instanță poetică - valoroasă. Această poetizare transformă materia primă - cuvântul, versul - într-un fapt individualizat, unul concretizat în poem, ba chiar și o personalizare literară, lingvistică, poetică.

Este, clar, cazul autorului Costel Stancu, membru al U.S.R., filiala Timișoara, din 2008, membru al Cenaclului Literar ,,Semenicul", din Reșița, al Cenaclului Literar ,,Nichita Stănescu", al Centrului Cultural al M.A.I.,o voce literară puternică și apreciată.

Ideea poetică, este ridicată la rang de artă - autentică. Aranjarea poemelor, dă impresia unei scări, impresia unor trepte care te tot urcă, te tot urcă... pe care urci mereu, poem după poem.

De exemplu, după o ,,Zi pierdută", (pag. 18) din ,,Întâmplare", (pag.20), apare legendar, proverbial ,,Peștișorul de aur", (pag. 19), care-ți ajută ,,Inițierea", (pag. 22), trezindu-te la adevăr, la viață întru cuvânt și mărturisire. Tu, poet sau cititor, indiferent condiția sau starea în care te afli, ridici ,,Rugă", pag. 23, către ,,Întâiul Cuvânt", pentru a ta ,,Călătorie", pag. 24:

,,În liniștea de început a firii,

când se adună sfinții cu satirii să hotărască,-n van, a lumii soartă,

cu apă vie, dar și apă moartă,

alerg spre tine, Doamne, să mă mântui

cum pasărea curată-i doar în cântu-i

iar mielul înainte de tăiere.

Nu mă lăsa, Mărite, dă-mi putere!

Căci, uite, scapă luna din strânsoare

și se apropie prea mult de soare,

crește ispita - șarpe-n ochi de apă.

Mereu e câte- o piele s-o încapă...".

Fără să realizez, pe moment, că și prefațatorul de carte punctează sensibilitatea autentică a poetului, am făcut-o și eu. Da! Vorbim despre un poet autentic. Iată părea prefațatorului ,,Autentică - întrucât Costel Stancu nu se joacă de-a poezia, ci o trăiește, literalmente. Imaginea poetului care își gândește universul poematic, care visează la poezia sa cu ochii deschiși, i se potrivește de minune acestui autor ce scrie... Chiar și atunci când merge la serviciu", pag. 6.

Perfect legitimat în gândire. Viziunea poetului Este limpede, clară și concretă. Totul se desfășoară într-o  logică impusă de creator/autor prin cuvântul scris. Imaginarul și imaginea poetică nu este constrânsă absolut deloc. Ideea poetică și a construcției poemului este una autentică și autorizată liric, vibrantă și transmițătoare de emoție puternică.

Uneori ai rosti sau ai fi tentat a rosti cuvântul pasiune - și nu ai fi pe un drum greșit. Trăirea întru credință, lumină și cuvânt este trimiterea inimii de poet, iar acest ,,tri-logos", dă starea emoțională în sine. Vocea poetului, prin însuși poemul său, este o mărturisire a profunzimii, a sensibilității lirice.

Acest volum, beneficiază și de o POSTFAȚĂ - POEZIA ȘI JOCUL CU MOARTEA, pag. 79-85, întocmită de scriitorul Gheorghe Jurma - o recenzie a activității literare a poetului Costel Stancu, unde, chiar de la început punctează: ,,Costel Stancu debuta la cenaclul 《Semenicul》, pe când era încă elev, cu poezii în care în modă șinele de cale ferată. O insurgență dadaist-supra-realistă răzbătea din primele lui producții, precum bunăoară în poezii premiate de Cenaclu în noiembrie 1987 și publicate în 1988 în revistă", pag. 79. (...) ,,Între teamă și acceptare, între naștere și moarte există o fără de capăt călătorie inițiatică", pag. 80.

Oare moartea sau motivul tematic al morții să fie obsesiv? Zic! Dar, prea des este invocată... e adevărat că niciunul nu vom scăpa de Ea. Din acest ,,pahar al morții", într-un timp sau altul, fiecare vom gusta. Nici nu mă gândesc la o frică de Ea. Autorul, prin versul său, o alungă și o numește în același timp.

,,Trezește-te, suflet al meu! Nu simți

cum unul din căderea celuilalt renaștem?

- două izvoare gemene: apă vie și apă moartă,

amestecate în același urcior!

Îngăduie-mi să îl sparg, Doamne!", în poemul ,,Cum?", pag. 60.

,,E liniște. Doar moartea

chibițează pe margine,

dornică să intre și ea. O ignori.

De câte ori i-ai cedat locul, s-a dovedit

un adversar previzibil. Transparent", din ,,Cercul", pag. 61. Prin poemul ,,Lunga călătorie", pag. 63, ni se prezintă un joc, unul al pământeanului real cu irealul. De ce? Da! Așa este!

,,De multă vreme duc în spate un mort

pe care pământul nu vrea să-l primească.

Încet-încet devin una cu el, nu-i mai simt

povara.

Parcă, la rându-mi, aș fi purtat pe umeri de altcineva.

Și tot așa. Formăm împreună un șir de trepte

spre nicăieri. Omul

e jucăria preferată a morții, îmi spui. Se

răzbună

pe ea ori de câte ori pierde lupta cu îngerii.

O îngroapă, o dezgroapă continuu, se teme

de sufletul ei. Eu tac. Ascult. Întind moneda:

cu o față plătesc trecerea, cu cealaltă drumul

înapoi.

Nu mi-e dat să am odihnă până când,

la capătul scării, nu va clipi, îngăduitor,

ochiul lui Dumnezeu". Suntem beneficiarii unui spectacol, care începe rostirea unui ,,Psalm", pag. 64, și evidentul joc al trecerii, la moarte, prin Cuvântul Dumnezeu. Fără frică morții, precum ,,Fără scăpare", pag. 66,

,,Doamne, tot la tine ajung!

Asemenea ocnașului care

a greșit drumul și s-a întors,

prin tunelul săpat cu unghiile,

ani și ani,

în aceeași celulă.

Fii bun cu mine, ocnașul!

Chiar dacă voi mai încerca,

de nenumărate ori,

să evadez",

temă care se continuă și în ,,Împăcare", pag. 68, în ,,Întoarcerea", pag. 70, sau chiar ,,Moartea", pag. 74.

Ferm și conștient că nu va putea scăpa, gândul la frumos, privind spre lumina Cuvântului este încrezător în sine. Să fie întru slavă și dumnezeire! Felicitări pentru această apariție editorială! Dorindu-vă sănătate și putere de a continua în veacuri acest vis literar, doresc și volumului cititori pe măsură. Doamne ajută...

Iar dacă dumneata prieten-autor, ai dorit ca finalul volumului să-i aparțină poeziei ,,Ultima scrisoare", pag. 78, am să te las pe dumneata să le spui cititorilor acestei recenzii, să le mărturisești, întru trilogia cuvânt-lumină-mărturisire, tainele acesteia:

,,N-ai cum să ocolești sfârșitul

ori să-l amâni. Nu-i niciun chip.

După ce trece, -treagă, ora

se-ntoarce-n bobul de nisip.

Te zbați în gol. Ai otrăvit fântâna

ce-așteaptă setea noului născut.

Zadarnic mai împiedici caii

după ce aripi le-au crescut!

Du-te-nspre prag. Întinde mâna

- răscumpără ce-i nou cu ce e vechi.

Viața și moartea-s două zaruri

ce nu au numere perechi".

Chiuzbaia,  aprilie 2021
 
 

 

Cenaclul „Nichita Stănescu” al Ministerului Afacerilor Interne a fost invitat la Baia Mare de poetul jandarm Vasile Bele

La sfârşitul lunii septembrie, la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare s-a desfăşurat un eveniment cultural deosebit, atât datorită oaspeţilor, cât şi importanţei date acestora, prin opera lor literară, de către nişte gazde primitoare.

Vineri, 23 septembrie 2016, la BJPD, în prezenţa dr. Teodor Ardelean, un amfitrion de nota zece, şi a ofiţerului de poliţie Lidia Obeadă, scriitoare, membră U.S.R., a avut loc lansarea a patru volume de poezii: Ionel Simota – „Capitol cu îngeri dintr-un volum colectiv”, Editura Magic-Print 2016; Constantin Romulus Preda – „Martirul Garoafei”, Editura Autograf MJM, 2015; Costel Stancu – „Risipitorul de hîrtie” – Editura TIM Reşiţa, 2015 şi Vasile Bele – „Numai 50 de poeme dintr-un manuscris” – Editura Armonii Culturale, Vrancea, 2016.

Prezenţi, în afară de cei patru autori, au mai fost poeţii Iulian Melinte, poliţist de frontieră, şi Cezar Haiura, pompier în cadrul ISU Bucovina – Suceava.

Membrii Cenaclului „Nichita Stănescu” al Centrului Cultural al MAI au venit la invitaţia prietenului şi jandarmului Vasile Bele din Chiuzbaia, poet, fondator al revistei „Din vatra satului” şi... staroste la sfârşit de săptămână. În prezenţa multor profesori universitari, şefi de instituţii, scriitori şi iubitori ai literaturii, doamna Lidia Obeadă a spus, cu emoţie: „Mă bucur să o revăd pe colega şi prietena Florica Bud, iar după ce am vizitat Biblioteca Judeţeană, domnule director Teodor Ardelean, sunt impresionată de colecţia de carte pe care o aveţi, precum şi de profesionalismul celor care lucrează aici. [...] Mi-e sufletul plin de bucurie pentru că am întâlnit oameni minunaţi [...] la Mănăstirea Rohia, în Ţara Lăpuşului, precum şi pentru faptul că m-am întâlnit, acasă, la Chelinţa, cu scriitorul Vasile Morar”.

O prezenţă necesară cred că a fost actorul Gheorghe Filip, care a încântat auditorul prin măiestria cu care a recitat poeziile celor prezenţi. A început recitalul cu poetul Ionel Simota. Fiindcă mă ţin de cuvânt, şi cu acordul Domniei Sale, am trimis un poem pentru a fi parodiat de maestrul Lucian Perţa în rubrica „Parodis” a cotidianului „Informaţia zilei de Maramureş” din 29 septembrie 2016, pagina 4. Redăm mai jos poemul şi parodia:

Poezie de Ionel Simota:

Lecţie cu fluturi

Voi prinde fluturi albi

Pe coapsele verii,

Îi voi închide în sărut,

În înserarea mea

Din fânul proaspăt cosit

Am să-i mut...

Acolo, cu ei, mă voi îmbrăţişa...

Le voi învăţa respiraţia,

Bătăile sufletului

Le voi învăţa,

Conturul aripilor,

De care am să m-agăţ,

Zborul, desfăcut lăuntric,

Prin care ajungem la Dumnezeu,

Am să-l învăţ...

Nu voi dormi niciodată

De teama să nu mi se mai facă dor,

Voi învăţa să fiu fluture

Sau altceva, mult mai uşor...

Parodia de Lucian Perţa:

Lecţia cu fluturi

Niciodată fluturi să nu prinzi

Şi nici să nu gândeşti măcar,

Pe coapsa verii să-i întinzi

În insectar.

Frânturi din zborul lor

Cuvântul lumina-ţi-or

Pe ramură de dor

Poeme înşira-vor.

Desculţ printre cuvinte treci,

De dorul lor te-agaţă,

Spre Dumnezeu să faci poteci,

Tot de la ei învaţă...

Şi noaptea-n tihnă vei putea

Să dormi sub bolta amplă,

Deasupră-ţi fluturi vor zbura,

Crezându-te o lampă!...

A urmat poetul Costel Stancu din Reşiţa, care ne-a propus versuri din cel de-al 12-lea volum de versuri al său. Acesta a spus: „Sunt extrem de impresionat de ospitalitatea maramureşenilor. Vă mulţumesc şi eu pentru primirea pe care ne-aţi făcut-o. Pentru mine, maramureşenii sunt cei mai ospitalieri români pe care i-am cunoscut.”

O carte primită cu mare interes şi apreciată a fost „Martirul Garoafei” a lui Constantin Romulus Preda, căruia în 2013 i s-a decernat premiul de debut la Festivalul Internaţional „Mihai Eminescu”, fiind remarcat de Justo Jorge Padrón. Parodiat în ziua de 6 octombrie, acelaşi ziar, aceeaşi complicitate:

Poezie de Constantin Romulus Preda:

te iubesc de la şoaptă la imn

iubesc din vorbă-n vorbă

din istorie în preistorie

într-un fel ciudat

antic sau renascentist

te iubesc din poezii în acatiste

din tablouri în cuvinte

de la ahile la elena

de la dorinţă la insultă

de la gleznă la omoplat

şi invers

te iubesc din margine în margine

din umbră în umbră

până la eclipsă

până la prăbuşire

te iubesc de la punct la virgulă

din lacrimă în urlet

din dumnezeu în fariseu

din coapsă în sân

te iubesc din auzite

din haiku în jumătate de vers

din femeie în semn de întrebare

din tine în inimă

din mine în pumnal

te iubesc de la şoaptă la imn

de la nebun la regină

de la muşcătură la decolteu

din nou

de la venin la vin

de la barabas la cruce

de la cruce la răscruce

te iubesc de la triumvirat la blitzkrieg

de la armistiţiu la dictat

de la pulpă sub abdomen

de la stern la peren

te iubesc din doi în doi

din noi în zei

din mine în tine

Parodia lui Lucian Perţa:

te iubesc de la şoaptă la imn

te iubesc din fragedă pruncie,

din vremea când mă jucam cu nisipul

şi încă nu scriam poezie

şi în nici un fel nu îi ştiam chipul;

te iubesc plenar până la stele,

de la pământ la cer şi înapoi

şi de insişti, chiar dincolo de ele,

numai să fie armonie între noi,

între mine şi tine

şi invers

te iubesc până la ruşine,

te iubesc de pe loc şi din mers,

până la refuz

şi până la saturaţie,

te iubesc şi când te acuz

că mai ai şi cu alţii relaţie,

te iubesc de la A la Z,

pătimaş şi detaşat,

înfocat şi discret,

pe segmente şi dintr-odat`,

te iubesc de la imn la şoaptă,

de la odă la strigătură,

te iubesc în linie dreaptă

şi în toate liniile de curbură

şi din nou

de la punct la puncte-puncte,

de la ţipăt la ecou,

de la pod până la punte

şi de laş pân` la erou;

te iubesc de la munte la mare,

de la deal la vale,

de la moale la tare

şi de la creştet la poale,

te iubesc în realitate şi în vis,

te iubesc ca un profan şi ca un artist;

te iubesc, că doar prin tine eu mi-s,

draga mea uniformă de poliţist !

Al patrulea poet prezent a fost maramureşeanul Vasile Bele, cu volumul „Numai 50 de poeme dintr-un manuscris”, care în loc de prefaţă are un interviu luat de profesorul, poetul şi jurnalistul Gelu Dragoş. Vasile Bele crede într-o lume mai bună şi crede că mesajul cărţii va fi înţeles aşa cum l-a gândit. Poeziile lui ne arată un om sincer, cu o dorinţă ardentă pentru o lume românească adevărată, cu oameni iubitori de familie, de semeni, de ţară şi glie.

Domnul director Teodor Ardelean, atât în cuvântul de bun venit cât şi la încheierea manifestării, a adresat grupului de poliţişti rugămintea de a reveni în Maramureş şi a dăruit cărţi şi reviste (multe!) oamenilor de seamă aflați în apărarea legii şi a cuvântului scris bine româneşte, de pe tot cuprinsul patriei: cartea „Călătoriile Îngerului prin Nord” de Gheorghe Pârja, revista „Familia română” şi diverse volume ale unor autori maramureşeni consacraţi.

Ne-am bucura ca astfel de întâlniri, de la care avem de învăţat și unii, şi alţii, să se mai întâmple, şi asta cât mai des posibil. Cenaclul „Nichita Stănescu” a dat tonul. Aşteptăm şi alţi oaspeţi!

                                                                  Gelu Dragoş