Umblu prin oraș cu propria-mi fotografie
în mînă. Opresc trecătorii și îi întreb:
l-ați văzut, vreodată, pe omul acesta?
Ei dau din cap că nu. Mă privesc în ochi și o
spun cu atîta convingere de îmi vine să cred că
m-am născut în ziua de odihnă a lui Dumnezeu.
Nici mama nu mă recunoaște, nici prietenii,
nici femeile care au dormit cu ea sub pernă,
nici fotograful care mi-a făcut-o,
mirat că aerul se colora împrejurul meu.
Pînă și cîinele mă latră ca pe un străin.
Copiii vor să-mi deseneze ochelari și mustăți,
poate așa își va aminti cineva de mine.
Doar groparul se arată interesat. Miroase cîștigul.
(Pentru el, toate fotografiile sînt bune
de pus în rama unui mormînt.)
Dar nu renunț. Umblu prin oraș cu propria-mi
fotografie în mînă. Nici eu nu mai sînt sigur dacă
l-am văzut vreodată pe omul ce îmi zîmbește din ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu