Cu
poetul Mihai Horga nu numai că mă „întâlnesc” foarte des în mediul virtual
(colaborează la unele dintre revistele cu care de ani și ani sunt în raporturi excelente), dar mai și pălăvrăgim din când în când la telefon. Toate astea mă
îndreptățesc să cred și – iată – să afirm că, în decursul timpului, am izbutit
întrucâtva să-l cunosc ca pe un admirabil interlocutor, iar poezia domniei-sale
să mi se înfățișeze ca o distinctă și fidelă ancorare în divina împărăție a versului clasic la capitolul rimă, mai puțin la metrica acestuia.
De ce
spun întrucâtva? Deoarece în situații delicate precum cunoașterea aproximativă a aproapelui, nu trebuie să uităm nici
îndemnul socratian de a ne cunoaște temeinic pe noi înșine și
nici fatalele limite ale cunoașterii
umane, evidențiate de Palton prin
expresia „pe cât îi stă omului în putință” din subtila definiție dată filosofiei...
Acuma,
tot ce se poate ca septuagenarul Mihai Horga să-și fi botezat noua carte dintr-un irepresibil imbold spre
autoironie, parte componentă din consistentele sale resurse de ironie fină,
întru lecuirea moral-spirituală a societății noastre (și nu numai) prin pastile lirice. Căci iată ce ne spune
el, „îndrăgostitul etern”, în desfătătorul pamflet Iubire târzie: „Iubito, de ne-om da o sărutare/ Ne vom ciocni
lucrările dentare/ Cum clinchet dă la o aniversare/ Cristalul prețioaselor pahare!”.
Însă, deși recunoaște
în strofa următoare că este „nins de ani” și că în „filmul vieții” nu mai are sonor, autorul nici vorbă să fie trist sau
pesimist, motiv pentru care poezia sa, în speță Arta poetică, ba debordează de mulțumire pentru lucrul bine făcut („În ritm, rimă și măsură/ Respectate cu strictețe/ Lecturând simți cum te fură/ Un balsam de frumusețe”), ba de nostalgie după tatăl „dus” prea devreme și căruia, din acest motiv, n-a apucat să-i spună cât îl
iubește (poezia Tata), ba de dragoste grijulie față de România („Țară de lacrimi brăzdată/ Țară uscată de dor/ Țară mult prea lăudată/ Țară, mai ai viitor?”), ba de pioasă venerație față
de poetul neamului (acrostihul Eminescu,
Eminescu – ultima scrisoare) și față
de domnitorul Roman Mușat,
ctitorul orașului Roman în anul
1392, ba de-o picturală încântare vizavi de sublimul naturii, bunăoară așa ca-n pastelul Toamna
(„Toamna- pictor iscusit,/ Toate frunzele-a vopsit/ Roșu, galben, purpuriu,/ De culori un potpuriu...”), ba de
teamă pentru viitorul omenirii (Semnal) și, drept urmare, de nevoia avertizării semenilor în
versuri grave (Adevărul, Minciuna, Greșeala, Păcatul) sau
jucăuș-epigramistice (Paradox, Ghinion, Modă, Căldură mare, Corecție, Sfat, Dixit).
Sigur că
o atare generoasă problematică trebuia să aibă parte de un registru poetic pe
măsură (pastel, gazel, pamflet, haiku, epigramă, monorimă, progresivă înșiruire de exclamații pentru ilustrarea ciclului vieții), dar mai ales de reușitul buchet al rondelurilor: Rondelul cocorului, Rondelul
castanului, Rondelul salcâmului, Rondelul teiului etc. Spun „mai ales”,
pentru că prin rondeluri Mihai Horga împinge Crepusculul spre zenitul măiestriei sale artistice: „La poarta poeziei bate/ Poetul ca un
menestrel,/ Sedus de un frumos rondel/ Cu versuri bine conturate” (Rondelul rondelului).
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
24 iunie 2018
