La Editura Arhip Art, Sibiu, în 2012, a apărut
cartea “Dincolo de cuvânt (confesiunea poetului, prozatorului)”, care conţine
mărturisirile a 36 de apostoli în ale scrisului, 36 de suflete revărsate în
cuvânt, 36 de moduri de a gândi, de a simţi, de a scrie, de a relaţiona cu
semenii şi cu timpul.
Citind antologia „Dincolo de cuvânt” îmi imaginez o
cafenea literară, unde la o lumină slabă, cu o cafea în faţă şi poate cu o
ţigară în mână, nişte oameni stau la un pahar de vorbă sau un parc unde oameni
calmi şi înţelepţi se plimbă pe alei sau
stau la umbra unor copaci bătrâni şi îşi fac destăinuri.
Cei interesaţi pot găsi în paginile ei fragmente ale
biografiei celor care au decis să îşi deschidă sufletul şi să se destăinuiască
prin cuvânt: descrieri ale locurilor natale, persoane care le-au îndrumat
destinul literar, împrejurări în care s-a declanşat scânteia inspiraţiei, definiţii
ale artei, aspecte ale relaţiei scriitorului cu societatea şi ale receptării
operei sale.
Deşi cartea este interesantă în ansamblul ei,
dorim să ne concentrăm atenţia asupra câtorva aspecte: definiţii ale artei
scrisului, relaţia poet/scriitor – societate, receptarea operei literare.
O întrebare firească se desprinde din paginile
cărţii. De ce scriu aceşti oameni într-o societate în care nu se poate trăi din
scris, în care scriitorul este “un paria” (V.
Becheanu), în care trebuie să cerşeşti sau să îţi iei pâinea de la gură
pentru a-ţi publica operele, în care cartea nu mai circulă, în care rişti să nu
fii citit?
Arta scrisului le aduce în primul rând
valorificarea talantului cu care i-a dăruit Dumnezeu: “Fiecare am primit din partea lui Dumnezeu un talant sau mai mulţi. Nu
trebuie nimic ţinut la păstrare pentru că vine momentul când vom fi întrebaţi
de rostul nostru pe acest pământ. Bucuria va fi mare pentru cei chemaţi întru
Bucuria Eternităţii.” (Radu Botiş, p. 39), “Marele Creator mi-a dăruit un
talant... şi multă vreme n-am ştiut cum să-l fac să strălucească în plină
lumină.” (Valetina Becart, p.413)
Scrisul
este o descătuşare de energii creatoare, de exteriorizare a unui prea plin
sufletesc: “Atunci când inima nu-şi mai găseşte linişte în cuşca trupului, când
sângele clocoteşte în vene, iar gândurile stau ca pe jar în minte, mă aşez pe
scaun, la birou şi-ncep să-mi deschid sufletul, lăsând cale liberă mâinii să
scrie după dictarea vocii interioare. În scris am găsit mijlocul cel mai rapid
de a mă descărca şi în acelaşi timp calea cea mai uşoară de a mă
<spovedi>.” (Florina Dinu, p.16), “Poezia ca şi pictura şi muzica este
produsul imaginaţiei şi al ideilor simbolice şi ingenioase, cât şi al trăirilor
intense.” (Floarea Cărbune, p. 64),
“Cu poezia te naşti, îţi curge prin vine şi trebuie s-o eliberezi puţin câte
puţin.”( Tatiana Scurtu – Munteanu, p.
114)
“Poezia este pentru mine cântecul de sirenă ce m-a
urmărit şi mă urmăreşte... zorii-scâldându-se ca pruncii – în lacrimi de
fericire. Poezia este cea care mă ajută să evadez din sclavia voinţei, iar
spiritu-mi poate hoinări liber pe nesfârşirile albastre, căutându-i drumul spre
adevăratele origini, spre o lume ştiută încă -
lepădându-şi pe ţărmul vieţii trupu-i cu iz nociv de lut.” (Valentina
Becart, p. 413)
“De veţi citi un rând sau două/Veţi fi auzit
cântecul din mine:/Din suflet picurat cu stropi de rouă/Cu iz de soare şi
tăciune.” (Ioan-Adrian Trifan, p. 81);
“s-a înfăţişat. evidentul, simplul. Fără a şti şi înainte de a şti de poezie ca
pictură glăsuitoare şi de pictură ca poezie mută, stăteam la taifas prin
tabloul meu cu poetul de mai apoi. ca ulterior să redevin tablou şi iar poet,
iar tablou...iar şi iar...trăitul/trăirea...căutarea...” (Ioan-Adrian Trifan,
p. 87)
“Am scris la un îndemn intrinsec, dintr-o pornire
lăuntrică. Poate dintr-un sentiment anume.” (Vasile Popovici, p. 386)
“Poezia
este un limbaj prin care se poate exprima doar o singură realitate – cea
nevăzută pe care Platon o numea <inteligibilă>, iar Psalmistul <curtea lui Dumnezeu>.
Poezia este traducerea în limbaj omenesc a unei realităţi şi a unei experienţe
supraomeneşti. Tot ce are legătură cu Dumnezeu este poezie.” (Ana Irina Iorga, p. 207)
“Arta este un limbaj universal, înţeles de orice
om, indiferent pe ce parte a globului se află. Pictura, poezia, muzica, baletul
sunt expresii ale stărilor omeneşti, ale stărilor sufleteşti.” (Anastasia Gârneaţă, 329)
“Poezia pentru mine a fost o descătuşare de forţe,
sentimente, aspiraţii, speranţe, vise, asemeni lavei unui Vulcan care erupe.”
(Sorin Cerin, p. 164)
“Actul poetic – un act de mare curaj, acela de a
deschide văzului lumii poarta sufletului tău şi de a scoate la iveală cele mai
tainice frământări.” (Gheorghiţa Durlan,
p. 242)
Pentru alţi scriitori arta scrisului este o
modalitate de evadare din real, de refugiu din faţa problemelor vieţii, de a
trece mai uşor peste obstacole, de purificare şi fortificare sufletească:
“De aceea am început să scriu, evadând în cuvânt,
metaforă, sentiment...” (Emil Iliescu, p.96), “formă de cunoaştere, de
purificare şi de supravieţuire” (Elena Trifan, p. 139), “Poezia şi pictura m-au
ajutat să trec mai uşor peste obstacole.” (Victoria
Fătu Nalaţiu, p. 278), “ Scrisul a fost salvarea mea. În scris mi-am găsit
liniştea. […] Scrisul a devenit parte a vieţii mele, ceva indispensabil.” (Gheorghe Puiu Răducan, p. 322)
“Scrisul e mult mai important pentru suflet,
pentru liniştea ta interioară decât pentru glorie, mai ales acum, când valoarea
nu prea mai contează pentru a fi apreciat şi considerat celebru.[...] Eu cel
puţin scriu pentru echilibru, pentru echilibru interior, pentru delectarea
intelectuală, pentru a mă vindeca de spaime, pentru a scăpa de dileme. Şi mai
ales pentru a învinge stresul şi angoasele vremurilor atipice pe care le
trăim.” (Alexa Gavril Bâle, p. 393)
“Pentru mine poezia este un leac, şi atunci când o
citesc sau o ascult recitată sau cântată, dar mai ales când o scriu. Poezia,
scrierea, în general, l-a învăţat pe român şi i-a uşurat şi luminat viaţa
grea.” (Niculae Vrăsmaş, p. 254-256)
Există şi scriitori care consideră că simpla
exprimare a propriilor sentimente nu este suficientă, ci scriitorul trebuie să
devină o portavoce a întregii societăţi: “Scriitorul ar trebui să aibă ochi şi
deasupra urechilor şi un ochi în spate, ca să poată privi deodată în toate
părţile. El nu trebuie să neglijeze niciun aspect al existenţei noastre, nici
chiar politica. Să analizeze, să prezinte imparţial politica în operă, dar să
nu devină slugoiul niciunei orientări politice.” (Victor Becheanu, p. 58)
“Scrisul înseamnă educaţie, cultură, regăsirea
identităţii naţionale, puterea de netăgăduit a cuvântului, care era de la
Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.” (Menut Maximinian, p. 118)
Poetul este un “peisagist al vremurilor şi al
trăirilor” (Tatiana Scurtu – Munteanu,
p. 115)
Unele voci mai optimiste cred în puterea artei
scrisului de a modela conştiinţe, de a schimba lumea:
“Poezia ar trebui să fie arma de luptă, iar
scriitorul, cu spiritul său de dreptate, să devină judecătorul suprem, acel
Dumnezeu de piatră, păzind în piscul datoriei sale, la hotarul celor două lumi
– bogate şi sărace – aşa cum declara Tudor Arghezi în al său Testament.”
(Victor Becheanu, p. 57), “Forţa Poeziei poate influenţa pozitiv acţiunile
oamenilor. Această Forţă a demonstrat prin cazuri clare că a putut schimba
lumea şi cursul unor evenimente în Trecut şi Prezent, şi le va schimba şi în
Viitor.” (Cristian Harnău, p. 406), “Scrisul pătrunde în suflet şi poate
transforma conştiinţe. [...] Arta, în general, trezeşte naţiunile.” (Floarea
Cărbune, p. 71)
Scriitorul este un ales al lui Dumnezeu, un
misionar la Cuvântului acestuia spre modelarea sufletului şi a gândului: “Părerea mea este că un scriitor creştin este
un apostol, un trimis, menit să aducă semenilor săi Vestea cea Bună, la fel ca
ucenicii primelor veacuri, adică să-i împărtăşească din Lumina Cuvântului bun
al lui Iisus Hristos, îndemnându-i pe oameni la reflecţie şi conversiune
lăuntrică şi, îndeobşete, punându-le în faţă o oglindă în care să se poată
vedea aşa cum sunt.” (Cezarina Adamescu, p. 91)
Cuvântul, materia primă din care se alcătuieşte
poezia, este şi el în atenţia scriitorilor.
Aceştia îl privesc din perspectiva esenţei lui
divine, creatoare, purificatoare şi
tămăduitoare:
“<La început a fost cuvântul>...după
aceea a urmat cuvântul…acum rosteşti
cuvântul...urmează cuvântul...ultimul va fi cuvântul divin...Între cele două
cuvinte divine de început şi de sfârşit,
ne aflăm noi, cei ce i ne supunem.” (Gheorghiţa Durlan, p.242)
“Cel ce veghează asupra noastră nu m-a lăsat
singur. Mi-a trimis în <dar> Cuvântul, acest miracol care poate vindeca
răni...” (Gh. Puiu Răducan, p. 321)
“Nimic nu putea fi spus/decât prin cuvânt/un fir
de iarbă nu răsărea/fără să şopteşti două cuvinte/iar pentru naşterea unui
copac/trebuia spus un şir lung de cuvinte. “ (Alexa Gavril Bâle, p. 399)
“Cuvântul – acest miracol – a făcut posibilă
aducerea la lumină a trăirilor, sentimentelor şi a făcut posibilă comunicarea
lor.” (Valentina Becart, p. 413)
“Cuvântul luminează, sfinţeşte, curăţeşte.”
(Cezarina Adamescu, p. 90), “Personal cred în efectul tămăduitor al cuvântului,
în puterea lui taumaturgică.” (Cezarina Adamescu, p. 92)
În textele lui Ioan-Adrian Trifan cuvintele sunt
pline de viaţă, dinamice, aleargă prin lume, dansează în horă, devorează
hârtia, cât şi fiinţa poetului pe care o prind în mirajul lor creator “cuvinte
ce nu-ţi dau pace/...şi te-agită/cuvinte vorace/clipă de clipă” (p. 77-80)
Poetul crede de asemenea în nemurirea cuvintelor:
“cuvintele nu vor muri niciodată, cuvântul nu are cum să moară. muţi de-ar fi
oamenii şi tot l-ar rosti. analfabeţi şi tot l-ar scrie. afoni şi tot l-ar
cânta. orbi şi tot l-ar vedea. şchiopi şi tot l-ar merge. ciungi şi tot l-ar
şerpui prin apă. uituci şi tot l-ar depăna.” (Ioan-Adrian Trifan, p. 87)
Gheorghiţa Durlan (p. 242, 245) evidenţiază esenţa
duală a fiinţei umane care are o parte făcută din carne şi din oase şi alta din
cuvinte, cât şi dualitatea funcţiilor cuvântului: “Cuvântul zideşte,/Cuvântul dărâmă,/Odată
uneşte,/ Odată dezbină.”
Gândurile scriitorilor se îndreaptă cu respect şi
recunoştinţă către cei ce le-au îndrumat paşii pe tărâmul literelor, către
scriitorii care le-au fost modele, către limba şi cultura română fără de care
existenţa acestui popor şi a scrierilor lor nu ar fi posibile:
„Iar dacă vreo catastrofă ne-ar smulge pământul de sub
tălpi, am dăinui prin limbă. Am trăi şi am locui în Limba Română, cum zice
poetul, în Limba Latină, cu tot ce comportă acest termen ca frumuseţe şi duh,
ca durabilitate şi ca nemurire.” (Ioan Barbu, p.18)
„Limba română nu se poate păstra şi nu poate evolua decât
în ţara ei de baştină, România. Iar cei care îşi pierd limba îşi pierd, aş
zice, şi sufletul înlocuindu-l cu altul de împrumut. La fel, cei care pierd
contactul cu cultura română cultă şi populară, cu izvorul de inspiraţie al
ţărânei ce i-a iscat.” (Ioan Barbu, p. 21)
În confesiunile lor scriitorii au abordat şi spinoasa
problemă a receptării operei de artă care îmbracă aspecte dintre cele mai
diverse.
Pentru unii pare
a fi suficientă mulţumirea sufletească generată de publicarea unei cărţi: “Dar
satisfacţia sufletească de a scrie o carte care să vadă lumina tiparului, de a
ţine această carte în mână, de a vedea poza ta pusă pe copertă, şi mai cu
seamă, de a primi mulţumiri de la oameni care nu te cunosc pentru ceea ce ai
scris, este IMENSĂ şi nu poate fi compensată financiar.” (Delia Stăniloiu, p. 303.)
“Pe vremuri cea mai emoţionantă clipă era momentul
când intram în tipografie şi simţeam mirosul tuşului ce acoperea cartea pe care
scria numele meu. Mângâiam foile umede cu migală, în timp ce inima era gata să
îmi sară din piept. Credeam că am învins, că mi-am găsit locul într-o lume de
parveniţi.” (Lucreţia Ionescu, p. 349)
Alţii se bucură deja de recunoaştere prin intermediul premiilor pe care
le-au obţinut.
Spunerea adevărului deranjează însă şi scriitorul devine
ţinta atacurilor şi a ameninţărilor:
„Şi când îţi pui sufletul în palmă şi îl oferi ca pe o
revelaţie altora, te poţi aştepta şi la o alinare, dar şi să îţi fie zdrobit.”
(Gheorghiţa Durlan, p. 242)
„După câteva foiletoane sau pamflete publicate în presa
locală, am primit telefoane de ameninţare, exact la miezul nopţii; pe telefonul
fix, aceeaşi voce piţigăiată mă ameninţa – <merge la meta, rupe ghitu la
tine.>” (Victor Becheanu, p. 55)
Nemulţumirea provocată de receptarea defectuoasă a
operelor literare în societatea românească actuală dobândeşte uneori accente
pamfletare: „Oare poeţii îşi mai permit o condiţie? Mai pot ei condiţiona ceva
într-o societate infectă? E ca şi cum ai combina diamantul unui suflet cu
mocirla mercantilă a mafiotului.” (Sorin Cerin, p. 166), „La ora actuală totul
este politizat sau mai degrabă spus, există nişte mafii ordinare prin care
adevăratele talente din România sunt aruncate la gardul infamiei şi nonvalorii.
Mi-e scârbă de ceea ce se petrece azi în acest ţinut care a devenit emblema
ruşinii, a fărădelegii, dar mai ales a minciunii.” (Sorin Cerin, p. 167)
În ceea ce priveşte criteriile de ieşire din anonimat şi
de stabilire a valorii operei literare au fost amintite „invidia şi dragostea”,
(Ion Vanghele, p. 203), „reînvăţarea respectării tradiţiilor, a valorilor şi
prin participarea la concursuri internaţionale.” (Victoria Fătu Nalaţiu, p.
278), „Ieşirea din anonimat necesită o reală înflorire a culturii, ceea ce
presupune, în primul rând, o serioasă dezvoltare economică.” (Niculae Vrăsmaş,
p. 256)
Timpul va mai putea rămâne însă cel mai bun judecător al
operei lor în condiţiile în care uneori, aşa cum remarcau unii dintre
scriitori, din motive financiare cartea bună nu mai poate fi tipărită sau este
tipărită şi ajunge pe masa unui număr redus de cititori de multe ori rude şi
prieteni cărora le este oferită?
„Paradoxal însă, multe din poeziile actuale sunt
adevărate capodopere ce vor supravieţui, dar vor intra şi ele într-un fel de
anonimat din cauza greutăţilor de cunoaştere în exterior, mai ales financiare
şi de traducere. (Niculae Vrăsmaş, p. 256)
„În zilele noastre adevăratul scriitor este un paria şi
dacă nu găseşte un binevoitor care să-i sponsorizeze apariţia operei, rămâne un
necunoscut bătut de soartă.” (V. Becheanu, p. 58)
Citind cartea nu se poate să nu remarci şi
sensibilitatea, grija şi respectul deosebite pentru cuvântul scris de care a
dat dovadă coordonatoarea acesteia, doamna Valentina Becart, cât şi ţinuta grafică
ireproşabilă a acestei antologii.
Să sperăm totuşi ca această carte va reuşi să depăşească
graniţele cercului de scriitori aflaţi între paginile ei şi va oferi o lectură
plăcută tuturor celor dornici de cunoaştere, tuturor creatorilor şi iubitorilor
de literatură, iar odată cu trecerea timpului îşi va păstra valoarea de
document al fiinţării noastre pe acest pământ şi va aduce lămuriri pentru
viitoare istorii literare.
Prof.dr. Elena Trifan
nbn.JPG)
