La mulți ani binecuvântați, poetei Gabriela Ryelle Panait

 

Țarã frumoasã

Țarã frumoasã, sânge şi lacrimi,

Doruri ascunse, pâine şi patimi,

Visele noastre arme letale

Ce ne ucid, țipãt şi jale...

Țarã frumoasã, eşti condamnatã,

De-ai tãi copii azi eşti prãdatã,

Ca-ntr-un azil strânşi în durere,

De sub picioare neamul ne piere.

Țarã frumoasã, țarã pierdutã,

Pe mâini strãine azi eşti vândutã...

Ochi ce nu vãd, gura ce tace,

Palma ce furã, neamul ce zace,

Țarã frumoasã, cine te vinde?

Cine pe cruce mâna-ți întinde?

Cine-ți transformã cerul în apã

Din care alții azi se adapã?

Plânge Ardealul şi Bucovina

Cã ți se taie azi rãdãcina,

Plânge pãmântul, neamul şi dacii,

Sar din pãmânt... noi suntem laşii

Țarã frumoasã, râu şi tãrânã,

Pe-a ta câmpie nu eşti stãpânã!

Azi te rescriem tânãrã vie,

Îți facem rugã din poezie.

Ca un caval vântul adie,

Doina strãbate zare-aurie,

Toți condamnați la nepãsare

Ne-am risipit dorul în zare!

Într-un mormânt al neputinței

Am rãtãcit calea credinței.

Țarã frumoasã, sânge şi lacrimi,

Doruri ascunse, pâine şi patimi.

Domnița şi cerşetorul

Pe treptele ude de ploaia murdară

Se vede un om cu capul plecat,

El nu se fereşte de ploaia de-afară,

Nu simte cum haina pe piept s-a udat.

Trec domnii de sticlă purtând pelerine,

Se scutură-n grabă de noroiul ivit,

Trec doamne de ceară ca puse-n vitrine

Purtând ochelari cu un toc aurit

Şi în grabă-o trãsurã ce apare în stradă

Îl face pe cel ce-ngenunche pe scări

Să fugă în goană şi fără sã-l vadã

Caii sar şi -l lovesc, scoțând aburi pe nări.

Fața albă coboară din trãsurã şi iată

Îi ia mâna în palmã, lãcrimeazã uşor,

Vizitiul mirat o priveşte pe fatã:

,,Haide, urcã odatã, e doar un cerşetor!"

Dar sub gluga căzută doi ochi negri se-aratã

Şi privirile lor parcã-ncet îşi vorbesc,

Gura lui îi şopteşte o poveste uitată

Şi-n adâncul privirii înc-odat' se iubesc.

Cerşetor de iubire cu o inimã plină,

Într-o noapte flămândă, invitat la un ceai

Ai rãmas fermecat de atingerea-i finã

Şi de trupul ei cald ca o poartã spre rai.

Vizitiul repetã fraza durã şi pleacă,

Numai vântul frãmântã dâra lungă de fum,

Neputința e -o rană ce în suflet o seacă,

Cerşetorul doar ştie sã zâmbească acum.

Frunze cad pe poteci dezgolind felinare,

Mai dansează tãcerea în privirea de lut,

Ca o mare de plumb ce se năruie-n zare

În eternul prezent doar de noapte ştiut.

Gabriela Ryelle Panait

Gelozie

Pod de lacrimi legănat de o umbră nefirească

Ce agale tot păşeşte mai aproape de fereastră...

Ori e vântul, ori e luna legănându-se pe ape,

Ori o aripă de înger încercând dureri să-ngroape!

Doar privirea-i este arsă precum scrumul unui pom

Dintr-o tainică pădure-ncediată de un om,

Unde se-ntâlneau odată-ndrăgostiții pe furiş

Iar un altul îi pândea dintr-un colț de aluniş.

Ea cu părul desfăcut şi cu pielea măslinie,

Acceptase un boier ce-o ceruse de soție

Însă-n umbra nopții grele, un alt tânăr visător,

În pădurea înstelată, îi ştoptea încetişor

Vorbe dulci sub ascunzişul ramurilor înfrunzite ...

Ea îl săruta în taină şi-i zâmbea pe negândite,

Îi cerşea îmbrățişarea cu privirea -nfrigurată,

Îi spunea că -n astă lumea îi va da iubirea toată!

Timpul sapă ca o stâncă într-un mal înlăcrimat

Şi boierul într-o seară, sub un cer însângerat,

Îşi priveşte trist soția cum tiptil se furişează ...

El cu lacrimile stinse-n urma nopții o urmează.

Arde cerul plin cu stele pe poteca înverzită,

Arde inima nebună ca o aripă rănită,

Sângerând precum izvorul într-un tremur nefiresc!

Lângă marginea pădurii doi copii se întâlnesc.

Ea cu pielea măslinie şi cu părul desfăcut,

El cu ochii de cărbune şi cu pielea ca de lut,

Trupul ei ascuns în taină de o rochie-argintie ...

Se priveau îmbrățişați cu atâta gingăşie!

Dar o adiere caldă coborî prin frunze reci,

Îi atinse pentr-o clipă şi privind cum pe poteci

Se întinde ca o lavă zid de foc înfierbântat,

Tresăriră dintr-o dată neştiind ce s-a-ntâmplat !

Focul iute se întinde ca o plapumă -aurie

Ce îneacă orizontul şi înghite o câmpie,

Ca un cerc aprins îi strânge, ei se simt înconjurați,

Până-n clipa dimineții, vor muri îmbrățişați!

Pod de lacrimi la fereastra unde un boier priveşte,

Palmele îi sunt pătate de rugina din ferestre

Unde luna îi pictează mâinile însângerate...

El priveşte -n depărtare, umbrele par neschimbate

Însă ştie că-i doar gândul ce-l răneşte uneori,

Doar fantasmele aprinse, vor pieri până în zori!

Cioturi arse se zăresc fumegând în depărtare

Şi se -ntreabă lacrimând, cui să-i ceară-acum iertare?

Cioturi arse, scrumul ud, norul gros ce-mbracă zarea,

Toate îi aduc aminte de-acei ochi senini ca marea

Şi privind în depărtare o zăreşte uneori

Cum se-apropie în taină dar dispare până-n zori ...

 

Gabriela Ryelle PANAIT

 

Poesis - Gabriela Ryelle Panait

 

Într-un colț de rai

Vreau gura ta cu gust de primăvară,

Cafeaua să o bem sub crengi de nuc,

Îndrăgostită iar ca prima oară

Prin ale mele gânduri să te duc,

Să te cuprind prin praful înserării...

Alei de trandafiri să ne privească,

Să plângă prin oglinda depărtării

Destinul crud , ce-a vrut să ne oprească...

Să cerem într-un glas singurătate

Iar cerul , ca o pasăre măiastră,

Să îşi întindă aripi înstelate

Adăpostind un ceas iubirea noastră .

Va curge peste noi în stropi de rouă

Vom străluci ca frunzele în zori...

Iubirea, în petale să ne plouă

Iar noi să ne simțim nemuritori!

Statui îmbratişate în grădină,

Un pat de frunze toamna să -mpletească,

Iubirea noastră, fără nici o vină ,

În ochii mei timidă să -nflorească.

Nebuni şi goi, sub brațele tăcerii,

Cu trupurile arse de dorință,

Iubindu-ne sub lacrimile serii,

Vom fi până în zori doar o ființă!

Poesis - Gabriela Ryelle Panait

 

Pentru cei care tac

Nu vom şti dacã mâine-i mai bine,

Nu vom şti dacã suntem pierduți,

Aruncați printre gânduri strãine

Din minciuni suntem parcã fãcuți,

Din minciunã vânduți.

Azi luptãm pentr-o clipã de viațã

Cu un strigãt bolnav... mai ciudati,

Suntem sclavi arvuniți ca la piațã

Pe un preț de nimic cumpãrați,

Pentru cine luptați?

Nu vom şti câtã sete e-n trupuri

Care ard pentru-acelaşi destin,

Azi românii se strâng iarãşi grupuri,

Înc-un ceas sã mai ardem puțin

De durere şi chin!

Şi privind strada plinã de focuri

Precum torțe plutind pe pãmânt

Presãrându-şi sinistrele jocuri

Sã ne luãm înc-odatã avânt,

Ca o lavã curgând!

Pentru zilele care urmeazã,

Pentru cerul sub care trãim,

Pentru mama care ofteazã,

Pentru ape sã mai ardem puțin

În atâta venin!

Pentru cel ce nu are o pâine,

Pentru omul trudit dar sãrac

Ce-a luptat ani de ani ca un câine...

Pentru lacrimi ce-n palmã mai zac,

Pentru cei care tac...

Nu vom şti dacã mâine-i mai bine,

An de an ne simțim tot mai goi

Aşteptând ca din noi cine vine

Sã ne-aducã țarã iar înapoi,

Azi luptãm pentru voi

Poesis - Gabriela Ryelle Panait

 Iubeşte-mã

Iubeşte-mă...s-a desfrunzit pădurea!

Ca un haiduc în ramuri taie vântul....

Soarele-n cer şi-a ascuțit securea

Şi depărtarea şi-a schimbat veşmântul.

Priveşte-mă, e zarea ca o stâncă

Şi casa, un străin mi se arată...

E curtea o prăpastie adâncă

În care cad de fiecare dată!

Iubeşte-mă cu ger şi cu furtună,

Cu mâini ascunse-n geamuri aburite,

Cum se-nfioară apa din fântână

Sub strălucirea stelelor ivite!

Iubeşte-mă cu dor de primăvară,

Când freamătă nisipul o scânteie,

Iubeşte-mă ca lumea să dispară,

Iubeşte-mă cum simte o femeie!

Pe-ntinsul depărtărilor tăioase,

Copacii trişti şi-arată neputința...

Vântul supinã-n umbre dureroase,

Iubeşte-mă...şi curmă-i suferița!