Ion Cristoiu: ”Eternul ciocoism al ștabului român”

Ciocoismul demnitarilor, al îmbogățiților din dezastrul țării, al funcționarilor publici, într-un cuvânt al celor ce sunt sau uneori doar se pretind ștabi, se constituie într-o realitate postdecembristă indiscutabilă.

Sunt însă mârlănia, aroganța, batjocorirea omului simplu, dar cinstit, înțelegerea țării ca o moșie fără arendași, administrată direct de demnitar, disprețul față de lege și, mai ales, față de bun simț, noutăți absolute în politichia băștinașă din ultimii 25 de ani? Nici vorbă. Anii dintre cele două Războaie Mondiale, dar și cei anteriori, dinaintea Primului, plesnesc de fapte ciocoiești, scoase în prim-plan de presă, rămase însă acolo, în paginile colecțiilor, pentru că ele n-au făcut pe ștabii noștri nici mai buni, nici mai răi.

Revista „Țara noastră” a lui Octavian Goga tipărește în numărul 19, an V, din 11 mai 1934, notița „Câinele domnului director”:

„Citim în gazete următoarea întâmplare, care ni se pare că prețuiește cât o schiță humoristică:

«Un fapt puțin banal, dar viu comentat în întreg orașul s-a produs în timpul unei inspecții făcute de către unul dintre directorii regionalei Brașov, d. Sintescu, pe linia de Secuime.

În timpul călătoriei, la câțiva kilometri înainte de halta Malnaș, câinele dlui Sintescu care se afla în culoarul unui vagon de cl. I, a sărit prin ușă, luând-o pe cîmp. Stăpânul animalului, revoltat că personalul trenului n-a avut grijă să evite fuga câinelui, a dat ordin ca trenul să fie oprit în haltă, iar câțiva ceferiști să pornească în căutarea animalului ștrengar.

În haltă, locomotiva a fost desprinsă de trenul personal și a pornit pe linie îndărăt. La al doilea canton, câinele dlui Sintescu a fost prins de cantonier. Garnitura, până la întoarcerea locomotivei, și cele câteva sute de pasageri au trebuit să aștepte în haltă mai mult de o oră. Trenul care venea de la Tg-Mureș a fost nevoit de asemenea să staționeze în Madafalău aceeași interval de timp, pentru a evita o ciocnire”.

Șase luni mai târziu, o altă publicație, România, din 7 decembrie 1924 consemnează pe pagina întâi un fapt din același plan al nesimțirii de ștab, de data asta colorat tragic:

„Povestea celor doi soldați înghețați

Faptul relevat ieri în «știrile diverse» ale ziarelor, cu privire la cei doi soldați morți prin îngheț într-un vagon platformă, unde însoțeau automobilul d-lui general Prezan, vine să întărească, odată mai mult, strigătul nostru de alarmă, referitor la reaua stare în care se află oștirea.

Am fost să vedem pe bravii ostași care au primit moartea cu atâta devotament, numai pentru a nu părăsi consemnul dat de către acela care i-a urcat în vagon.

Vineți la față, înțepeniți ca niște lemne, cu mâinile încremenite pe capota automobilului, sărmanii ostași păzeau acolo consemnul, iar moartea rânjea prin crăpăturile hainelor lor ne(fiind) în stare să reziste frigului. Trudiți poate – cine știe? – chiar flămânzi, în iureșul vijeliei, i-a luat oboseala și au adormit. În somn i-a prins moartea.

În Capitală și în provincie am văzut soldați făcând pe salahorii, pe zidarii, pe doicile, pe bucătăresele, pe spălătoresele, etc., și am cerut la timp să înceteze acest abuz incalificabil.

Strigătul nostru a fost în pustiu. Rezultatele le vedem astăzi când, cu durere, suntem siliți să înregistrăm tragedia din stația B.M.: moartea unor soldați ai țării întrebuințați în serviciul privat. D-zeu să ierte pe Teodor Lepădatu și pe Vasile Oporehi, cele două victime ale neglijenței și abuzului autorităților superioare militar și să pedepsească pe cei care având în mână soarta unor ostași ai țării îi aruncă cu voință și știință în ghearele morții”.

E vorba de doi soldați morți de frig, pentru că primiseră ordin să păzească automobilul generalului Prezan, din 1920, trecut în rezervă și retras la conacul său din Schinetea (județul Vaslui), în timpul transportului cu trenul pe o platformă deschisă, în plină iarnă.

Amândouă faptele dau seamă de concepția de Ciocoi a politicienilor români că omul simplu, ajuns subordonatul unui ștab, e o slugă cu care poți face orice.

Autor: Ion Cristoiu

Sursa: Cristoiu Blog