Gelozie

Pod de lacrimi legănat de o umbră nefirească

Ce agale tot păşeşte mai aproape de fereastră...

Ori e vântul, ori e luna legănându-se pe ape,

Ori o aripă de înger încercând dureri să-ngroape!

Doar privirea-i este arsă precum scrumul unui pom

Dintr-o tainică pădure-ncediată de un om,

Unde se-ntâlneau odată-ndrăgostiții pe furiş

Iar un altul îi pândea dintr-un colț de aluniş.

Ea cu părul desfăcut şi cu pielea măslinie,

Acceptase un boier ce-o ceruse de soție

Însă-n umbra nopții grele, un alt tânăr visător,

În pădurea înstelată, îi ştoptea încetişor

Vorbe dulci sub ascunzişul ramurilor înfrunzite ...

Ea îl săruta în taină şi-i zâmbea pe negândite,

Îi cerşea îmbrățişarea cu privirea -nfrigurată,

Îi spunea că -n astă lumea îi va da iubirea toată!

Timpul sapă ca o stâncă într-un mal înlăcrimat

Şi boierul într-o seară, sub un cer însângerat,

Îşi priveşte trist soția cum tiptil se furişează ...

El cu lacrimile stinse-n urma nopții o urmează.

Arde cerul plin cu stele pe poteca înverzită,

Arde inima nebună ca o aripă rănită,

Sângerând precum izvorul într-un tremur nefiresc!

Lângă marginea pădurii doi copii se întâlnesc.

Ea cu pielea măslinie şi cu părul desfăcut,

El cu ochii de cărbune şi cu pielea ca de lut,

Trupul ei ascuns în taină de o rochie-argintie ...

Se priveau îmbrățişați cu atâta gingăşie!

Dar o adiere caldă coborî prin frunze reci,

Îi atinse pentr-o clipă şi privind cum pe poteci

Se întinde ca o lavă zid de foc înfierbântat,

Tresăriră dintr-o dată neştiind ce s-a-ntâmplat !

Focul iute se întinde ca o plapumă -aurie

Ce îneacă orizontul şi înghite o câmpie,

Ca un cerc aprins îi strânge, ei se simt înconjurați,

Până-n clipa dimineții, vor muri îmbrățişați!

Pod de lacrimi la fereastra unde un boier priveşte,

Palmele îi sunt pătate de rugina din ferestre

Unde luna îi pictează mâinile însângerate...

El priveşte -n depărtare, umbrele par neschimbate

Însă ştie că-i doar gândul ce-l răneşte uneori,

Doar fantasmele aprinse, vor pieri până în zori!

Cioturi arse se zăresc fumegând în depărtare

Şi se -ntreabă lacrimând, cui să-i ceară-acum iertare?

Cioturi arse, scrumul ud, norul gros ce-mbracă zarea,

Toate îi aduc aminte de-acei ochi senini ca marea

Şi privind în depărtare o zăreşte uneori

Cum se-apropie în taină dar dispare până-n zori ...

 

Gabriela Ryelle PANAIT