Singur sub pământ
Ci eu singur sub
pământ.
Ci eu singur,
singur, singur sub pământ departe.
Căci pământul i-a expectorat pe toţi.
Pe toţi i-a
scuipat între flori,
în batista
înflorată a primăverii.
Pe toţi i-a dat
afară.
Acum ei sunt pete
de sânge în batista unei frumoase
domnişoare
tebeciste.
Pleosc! i-a
scuipat pământul în iarbă.
Şi tocmai acum e
ziua învierii.
Tocmai acum e
ziua celei de a doua veniri a Mântuitorului.
E Ziua Judecăţii.
Oh, ce bucurie
mare!
Pe toţi i-a scos
pământul afară
din plămânii lui,
din lăzile lui
frigorifice
unde, Doamne,
atât de bine s-au păstrat.
Aceasta e Ziua
Judecăţii,
ziua în care
creşte carnea pe fiecare os,
carnea se depune
pe oase ca praful pe mobilă.
Aceasta e ziua
când carnea e luminoasă ca Luna.
E o carne sigură.
Căci tot omul
ţipă de bucurie şi zice:
"Haide, hai
în carnea mea, unde-i cald şi bine!"
Ci eu singur sub
pământ.
Şi pe fiecare
osişor creşte carnea.
Încât se umple
pământul de oameni
şi apele de peşti
şi cerul de
păsări
şi cuştile de
câini
şi bucătăria de
vară a mamei se umple de muşte
(căci şi pe osul
de muscă creşte carnea de muscă)
oh, ce bucurie
mare!
Iar cei care au
fost arşi în foc de nu mai au oase
se bucură şi ei
căci, după câte
văd eu de sub pământ,
în iarbă se
aprind focuri mici cât flacăra unui chibrit
ori mari cât o
casă care arde,
iar flăcările,
pleosc, numai ce scuipă oase
şi pe oase numai
ce creşte carnea,
iar dacă undeva,
în lume, apare o idee,
numai ce vezi că
în jurul ei creşte un cap,
numai ce vezi
ideea că se tolăneşte la umbra unei frunţi
care înainte nici
nu era.
Oh, ce bucurie
mare!
Ci eu singur sub
pământ.
Pocneşte pânza
praporilor în vântul serii.
Eu singur sub
pământ ca un copil cu nasul lipit de geam.
Eu cu nasul ca un
melc lipit de geam.
Iar ceea ce văd,
văd prin iarbă.
Şi stau în
laptele dulce şi negru al pământului
şi-s singura
broscuţă şi şarpe şi peşte şi împărat
din neagra
împărăţie.
Ci eu singur,
singur, singur sub pământ departe.
Iar ei joacă
hora,
roată-roată în
jurul lui Christos
care stă ca un
miel în mijlocul lor.
Şi ce văd eu,
prin iarbă văd:
femeile cu
picioare subţiri ca şi creioanele
şi cu sexul ca şi
guma de şters, udă şi roz ca radiera,
şi bărbaţii
tropotind cu cizme de piele şi cu potcoave şi
fiecare cu două
călimări pline cu cerneală între picioare.
Asta am apucat să
văd,
căci ei cu
Christos în mijlocul lor se înalţă la cer.
Iar eu singur,
singur, singur pentru vecie,
şi cu cerul tras
ca o cortină neagră deasupra,
cerul tras ca un
fermoar de la şliţ peste ochi,
singur în laptele
dulce al întunericului,
singur sub
pământ.
Oh, ce bucurie
mare!
Aceasta e Ziua
Celei De a Doua Veniri.
Şi deodată,
pleosc,
întunericul
scuipă un înger,
un înger mic mic,
un înger sfrijit,
un înger
diabetic,
un înger albinos,
ultimul îngeraş
recuperator.
Care mă înhaţă de
o ureche
şi mă duce în
lumină şi eu plâng
şi plâng prin aer
cu urechea între
degetele îngeraşului,
plâng,
că întunericul
rămâne singur.
(din cartea Alcool, Charmides, 2010)
Autoportret la tinereţe
