Europa se agită în căldarea ei

Pitirin Sorokin a fost un sociolog rus, refugiat din Rusia Țaristă, unde, deși fusese arestat în cîteva rînduri de poliția secretă, a fost urmărit spre a fi lichidat și de noile autoriăți bolșevice. Nu a iubit nicio formă de totalitarism. În perioada interbelică, a ajuns unul dintre cei mai respectați sociologi din Statele Unite și profesor la Harvard. Creștin conservator, credea în valoarea altruismului în politică, drept o supremă formă în care se vor manifesta relațiile externe în viitor. A emis o contesată (pe atunci, ca multe din ideile sale) ”teorie a convergenței sistemelor”. Prezicea prăbușirea comunismului, cît și o perioadă de reînnoire pentru Rusia după căderea acestuia, printr-o ”capitalizare” a ei, o renaștere creștină și, în paralel, o îndreptare a Americii nu către himere hegemonice, ci către un tranzacționism extern și un altruism social intern – adică, cum s-ar traduce azi, ”make America great again”. Așa suna, pentru el, ”convergența sistemelor” între cel american și rusesc.

Într-una dintre lucrările sale, Rusia și Statele Unite (1944), Sorokin spunea despre cultura americană și cea rusă că au atît de multe în comun, încît ”aceste două națiuni, destinate să fie principalele centre de putere ale lumii, vor avea o bază sigură pentru prietenie”, prin aceea că ambele exemplifică unitatea în diversitate, culturile lor favorizează amploarea perspectivelor, cosmopolitismul și o stima de sine sănătoasă, temperată, în cazul american (dar care va fi însușit și de ruși), cu o toleranță și față de alte societăți. Lucurile s-au adeverit, pînă la ”toleranța” rusă – care încă nu prea funcționează. Dacă Trump va face pace, iar pace va dura, lucrurile nu vor sta astfel? Nu vor deveni rușii ”toleranți”, pentru că vor învăța avantajele tranzacționismului, într-o lume multipolară în care locul la masă le e asigurat, prin anvengrua țării și resursele ei? Și, mă întreb, unde e Europa, în această nouă epocă, deschisă de Trump și descrisă în fața unei săli perplexe de vicepreședintele său, Vance? Păi, Europa e unde și-a așternut singură – cu ”green deal”-ul, ”politica de gen”, admiterea imigranților, acordul tacit dat rușilor de a prelua Crimeea, în 2014. Europa e pe nicăieri. Plătește gravele greșeli ale trecutului și pe altele tinde să le continue în prezent. Ucraina este într-o anume măsură, prin Merkel și Sarkosi, o victimă a Europei. Ei au dat-o pe mîna lui Putin. O Europă care nu înțelege prioritățile și se miră acum că e ignorată. Păi, da. Politica ei a fost și este una minoră, desprinsă de realitate și de principiile pe care le proclamă. Asta a fost acuza adusă ei de Vance la Munchen și la care nimeni nu poate răspunde convingător, pentru că e adevărată. Cazul României, invocat de vicepreședintele american a fost doar o anecdotă, de care ne agățăm ca apucații și-l comentăm în neștire, departe de semnificația reală, care a vrut să arată că politica Europei a fost, în ultimul deceniu, una falimentară, în ceea ce privește respectarea principiilor democratice fundamentale și tradiționale. Ea a fost legată mai mult de protecția minorității, în dauna majorității, s-a rezumat la inventarea unor formule de adresare și manuale de educație sexuală, de restricții absurde în timpul pandemiei, dublate de corupție la vîrf, prin afaceri oneroase cu vaccinuri ale oficialilor europeni, nici azi elucidate. Ca să o spun românește, în plin Ignat, Europa s-a preocupat de fericirea porcului și de asomarea lui, cu eleganță. Despre ce. viziune asupra lumii vorbim?…. Trump are dreptate să nu ne invite la masa istoriei pe care o scrie, vrînd-nevrînd, cu criminalul Putin, în vreme ce Macron, fostul chelner de la Kremlin, caută acum să se umfle în pene, neadmițînd nici în ceasul al 12-lea că, dacă dorea ca Europa să mai conteze puțintel, ei bine, din Europa fac parte toate statele ei, nu doar cei puternici. Slăbiciunea Europei s-a născut și se perpetuează prin birocrația ei cvasi-inutilă de la Bruxelles și din lipsa de altruism a statelor mari care o compun, față de statele mici. În Uniunea Europeană, sîntem egali doar declarativ – încă ceva de americanii nu pot înțelege. De aici și incapacitatea europeană de reacție promptă și unitară. Încă o dovadă avem acum, cînd vine un tînăr american și o dă pe spate, printr-un singur discurs. În realitate, lucrurile stau exact cum a spus Vance. Nu există o armată euroepană, păzim ușile clinicilor de avort, ca tinerele să nu poată fi întoarse din drum, de ultime scrupule moral-creștine. Nici unitate reală între staele Europei nu e. Cît ne-a ținut Austria la ușa Schengen?…. Întorcîndu-mă la ceea ce se pregătește la nivel mondial, ce partener poate fi ea? ”Ce număr de telefon are Europa?”, cum se întreba retoric și ironic Kissinger, acum aproape patru decenii? Nici pînă acum, Europa nu și-a instalat telefonul. Atunci, ce pretenții să mai avem? Realist vorbind, nu putem decît să așteptăm. În ceea ce ne privește, Vance n-a vorbit, de fapt, de noi. ”Cazul românesc” a fost doar un exemplu, pentru a ataca trădarea de către Europa a valorilor clasice ale democrației creștine, alturismulului și orientării către nevoile cetățeanului, sacrificate pe altarul ”progresismului” și ”corectitudinii politice”. Europa se joacă cu găletuța, în nisip. America, Rusia și China desenează lumea de mîine. Au atîta minte încît să nu ne distrugă. Cui își vor mai vinde, atunci, produsele? ”Convergența sistemelor” a lui Sorokin, cu voia lui Dumnezeu, sper că va fi doctrina viitorului. Eu, unul, nu mă tem de nimic, pentru că nimeni nu mai vrea să mă înrobească. Dacă sînt rob, n-am bani. Dacă n-am bani, nu pot să cumpăr. Și nici dacă Rusia ar vrea să mă facă supusul ei, acum nu mai poate. Putin, noul Stalin, e cu Trump la masă, nu cu Churchil, care avea nevoie de sîngele soldaților ruși, pe frontul de vest și pentru asta ne-a vîndut pe un șervețel, sau cu Roosevelt, care avea nevoie de aceiași soldați ruși, pe frontul japonez. Lumea s-a calmat și se va reașeza pe o poziție tranzacționistă – ca întodeauna, nu și europenii, cărora li s-a pus o oglindă în față și acum, vrînd -nevrînd, își văd în ea lungul nasului. Micimea ei. Și se agită, în propria căldare.

Marius Oprea

PS: Reiau o postare a mea din 2012, ca explicație la fotografia de la acest text. Titlul ei era ”Eu și Europa”.

”Se pare că am pierdut ritmul timpului în care trăiesc, probabil se întîmplă să simtă la fel toţi cei săriţi de 50 de ani. Privesc mai de pe margine şi încerc să înţeleg cît mai mult, fără să reuşesc întodeauna. Am înţeles însă, în aceste zile de vară, cînd mă plimbam cu fiul meu Alexandru pe uliţele unui sat din Ţara Haţegului, cum stau eu faţă cu Europa. Am întîlnit-o pe Europa ieri, în faţa unei curţi aglomerate cu tot felul de utilaje agricole dezmembrate. Printre ele trebăluia un bărbat cu un tricou roşu, pe care scria cu litere albe “mîndru că sînt ardelean”, căutînd probabil niscaiva piese de schimb pentru zisa Europă. Pot să spun că aceasta nu arată prea convingător, nu atît pentru că nu mi-o pot imagina cum funcţionează, cît mai ales pentru că nu ştiu la ce foloseşte. Într-o parte are o lamă de buldozer, în alta o grapă şi discuri, înlocuite la nevoie de cositori, semănătoare, fiare de plug, interşanjabile toate printr-un sistem a cărui complexitate de bucşe, cîrlige şi chedere, este întrecut numai de păienjenişul de curele de transmisie care străbat maşinăria atît pe dedesubt, cît şi pe deasupra, la vedere: se pare că nu au încăput toate înăuntru, în Europa. Sincer, nu reuşesc să-mi închipui ce se află sub tăblăria uşor fanată a Europei, ce mecanisme ascunse pune ea în mişcare şi în ce scop. Cele la vedere sînt simple, deşi nu le înţeleg eficienţa – nu mi-e clar, de pildă, de unde se conduce maşinăria, pentru că nu văd nicio cabină, volan, sau ceva care să indice un punct de coordonare al mişcărilor ei. E total autonomă şi atît de desăvîrşit democratică, încît se pare că se poate conduce singură, fără aportul vreunui cetăţean, care, în faţa complexităţii maşinăriei, nu poate face altceva decît să tacă şi să aştepte şi să vadă, după cum funcţionează de capul ei, la ce foloseşte. Acum deocamdată stă. Europa este atît de enigmatică!

Vă pot mărturisi că, oricît mi-am bătut capul, nu am ajuns să pricep cum funcţionează Europa şi la ce foloseşte ea. Mi-e teamă doar că voi înţelege într-o bună zi, dar atunci va fi poate prea tîrziu”.

Spun, cu modestie, că și eu am fost premonitoriu, ca Sorokin. Europa e defectă. Abia acum se vede. Și americanii, au spus-o clar, nu mai au chef să o repare încă o dată. Iar noi nu mai avem mecanici, ci identitate de gen. Totul s-a adeverit, ca și în cazul teoriei lui Pitirim Sorokin. Convergența sistemelor, multipolarisumul și tranzacționismul, realitatea istorică pe care o trăim, au găsit Europa în groapa de nisip, cu lopățica.

Marius Oprea

Dezvăluiri explozive

 

Istoricul Marius Oprea: ”Fenomenul” Georgescu este o amplă operațiune a GRU pentru gloria Rusiei. Rețeaua ”corbii tineri” și serviciile secrete rusești. Faptul că Georgescu NU este anchetat de Parchetul Militar e un indiciu că hălci din sistemul cu epoleți îi asigură spatele prezidențiabilului Rusiei

Așa-zisul ”fenomen” Georgescu și agenturile de rezerviști (și nu doar rezerviști) din jurul acestuia reprezintă o amplă operațiune a GRU pentru gloria Rusiei, acuză istoricul, cercetătorul și scriitorul Marius Oprea, pe Facebook.

În 1994, dezvăluie el, așa-numiții ”corbi” (termen prin care Securitatea se referea, în anii ‘70-‘80, la oamenii rușilor înșurubați în sistemul ceaușist) au devenit ”corbii tineri”, primind un nou comandant, via GRU: un general ajuns șef al Direcției Generale de Informații a Armatei, care avea să beneficieze de întreaga susținere a lui Ion Iliescu (vechi ”corb”). Bogdan Vacustra (foto jos) - fost ofițer DGIA, unul dintre apropiații și colaboratorii lui Georgescu - a fost subalternul comandantului rețelei GRU din România, acuză istoricul. La 7 ani după ce a părăsit structurile de stat, Vacustra a fondat, alături de Georgescu, Asociația ”Pămînt Strămoșesc”. Potrivit lui Oprea, o mare parte din rețeaua ”corbilor tineri” se află acum comasată în jurul lui Georgescu.

De asemenea, Marius Oprea avertizează că, atât timp cât Georgescu nu e anchetat de Parchetul Militar, e un indiciu că hălci din sistemul cu epoleți îi asigură spatele prezidențiabilului Rusiei în ”bătălia pentru România”. Oare de ce nu anchetează Parchetul Militar această speță?

”Dosarul Georgescu nu va avea nicio finalitate, atîta vreme cît e instrumentat de procurorul Iacob, nefericitul căutător al Elodiei. Nu din motive de competență profesională, ci jurisdicțională. Atîta vreme cît Georgescu nu e anchetat de Parchetul Militar, pentru mine acesta e un semn că el continuă să fie cîștigătorul în ”bătălia pentru România”. Să vă povestesc de ce.

În 1994, a avut loc o predare de ștafetă în rețeaua GRU din România. ”Corbii” au devenit ”Corbii tineri” și au primit un nou comandant. Un general, ajuns chiar șef al Direcției Generale de Informații a Armatei, care a trecut în rezervă, de cum Constantinescu a cîștigat alegerile și s-a apucat de afaceri cu medicamente. A fost reactivat, la ordin de la Moscova, de Ion Iliescu și pus chiar șef al Direcției de Înzestrare a Armatei (anecdotic vorbind, aceasta a fost și ocazia cu care, între altele, a alimentat cu AKM-uri de la Cugir ambele tabere din războiul civil din Congo – ”teatrul de operații” de pînă mai ieri al armatei ”legionarilor” lui Potra).

Mult, mult mai discret, a alimentat cu ”corbi tineri” structurile informative militate, dar și alte zone de interes. Nu știu cînd, dacă el s-a întîlnit cu Georgescu atunci, ori ulterior. Dar că foști subalterni ai săi i s-au alăturat acestuia și au ieșit chiar la vedere: e un semn al apropiatei victorii, în fața căreia nu mai stă nimic.

Am avut și această confirmare. ”Constantin Bogdan Vacusta a fost angajat al MApN, în structuri ale Direcției generale de informații a Apărării, în perioada 2002-2015”, este un răspuns oficial al Ministerului Apărării. Bogdan Vacusta a devenit, în structurile informative ale MApN, specialist în criptomonede. La șapte ani după ce a plecat din structurile active, a fondat alături de Călin Georgescu Asociația ”Pămînt Strămoșesc”. Într-o lucrare de specialitate, Vacusta arată că anul 2022 ”a fost anul care a marcat o creștere semnificativă a utilizării activelor virtuale pentru activități ilicite, cum ar fi evaziunea sancțiunilor. Majoritatea entităților care desfășoară aceste activități sunt legate de Rusia, Coreea de Nord și Iran, care fac obiectul sancțiunilor internaționale impuse de comunitatea internațională. Lucrarea prezintă elemente cheie despre utilizarea activelor virtuale în activități ilicite de către entitățile sancționate” și analizează extrem de tehnic ”criminalitatea cibernetică, spălarea banilor, finanțarea terorismului, operațiuni speciale conduse de adversari”. Imaginați-vă recrutarea acestui specialist de partea adversă și avem explicația bîjbîielii procurorului Iacob. Serviciile tac, lipsite de cap, sau și de voința de a mai face ceva în acest sens și sînt probabil parțial pro-georgiste: le place mesajul acestuia.

În căutarea finanțării campaniei electorale a lui Călin Georgescu nu mai e decît presa, dar și ea zgîrie, de fapt, pe deasupra aparențelor. Treaba este în fond a Parchetului Militar. Dar un Dan Voinea nu mai e activ, iar Elodia are uniformă militară. Și, cîtă vreme militarii români, activi în structurile de forță stau deoparte, înseamnă că ei au semnat Parteneriatul de Pace. Cu Rusia. Cu Georgescu.

PS: Nu scriam cele de mai sus, dacă eram în țară. L-am atenționat, la un moment dat, pe Hellvig, printr-un canal de comunicare la îndemînă, în legătură cu ”Corbii tineri” și cu proliferarea lor. Am oferit chiar amănunte. N-am primit niciun răspuns, în afară de faptul că acela a fost momentul din care au început la adresa mea atacuri furibunde, pe diferite canale – de la Hodor SRI și pînă la Roncea (George), cel din urmă ”trecut” și el pe la DGIA. Ba, din ordinul lui Iohannis, la rîndul lui sfătuit ”de bine”, mi-am pierdut și umilul serviciu, la IICCMER.

Am decis de atunci să nu mai încerc să schimb ceva, dar să privesc, să scriu și să descriu renașterea vechii Securități naționaliste, în timp ce dezgrop victimele celei staliniste. Acum, constat și trecerea ambelor Securități, via ”Corbilor tineri”, a antioccidentalismului și ”creștinismului dacic”, de partea lui Putin. De aceea, spun că ei vor fi cîștigătorii. Iar cînd Georgescu amenință că judecătorii de la Curtea Constituțională vor fi judecați ca trădători, nu știu de ce îmi vine să-l cred. Pentru că mă uit la televizor și văd cum ”autoritățile” se agață de niște jurnaliști de provincie, în care s-au pompat mai puțini bani decît face Vacusta într-o apăsare de tastă. În apatia civică și într-un vacuum în care AUR întreține cu inteligență un foc în jurul căruia se învîrt muștele politice și presa, 23 august s-a întors, după opt decenii”.

Sursa: https://podul.ro/.../dezvaluiri-explozive-istoricul...

PREZENTUL FĂRĂ PERDEA

Putin şi Xi Jinping au deschis Olimpiada războiului

Solicitarea lui Xi Jinpng către Putin, de a nu întreprinde nimic, în plan militar împotriva Ucrainei, pentru a nu strica organizarea Olimpiadei de iarnă de către China, a fost ascultată. Cei doi lideri s-au întîlnit la Beijing, la deschiderea Olimpiadei. S-au văzut, s-au plăcut, s-au înţeles, şi-au reînnoit jurămintele: din mariajul ruso-chinez s-a născut acum un mamut politico-militar, căruia nimic nu-i va mai putea sta, teoretic, nimic în cale. Şi care a decis: China finanţează practic invadarea Ucrainei de către Rusia, pe care poate să o doară-n cot, de-acum, de orice sancţiune, iar chinezii au mînă liberă, în Taiwan. Acestea vor fi primele semne vizibile de forţă, deja anunţată, ale unui nou colos mondial.

Ceva mai puternic decît Pactul de la Varşovia s-a născut la Beijing

Olimipiada de la Beijing, cum a fost şi cea de la Moscova din 1980 e mai degrabă un spectacol de imagine, pentru regimul comunist. Boicotul ”diplomatic” al SUA şi democraţiilor occudentale faţă de Olimpiadă, ca şi atunci, nu a funcţionat. Mai mult l-a iritat politic pe liderul chinez, care n-a mai avut nicio reţinere să-l ia în braţe pe Putin. Înainte de toate, ceea ce n-au înţeles occidentalii e că Olimpiada e destinată mai degrabă ”publicului” intern şi abia apoi admiratorilor sportului, din afara Chinei. E un spectacol pentru poporul chinez. Chinezilor trebuie să li se satisfacă un sentiment de mîndrie naţională, conştiinţa că sînt poporul cel mai puternic de pe pămînt. Ca şi ruşilor. Şi Xi Jinping, şi Putin ştiu şi au reuşit asta. ”Boicotul” SUA şi al occidentului a şi oferit ţinta ideologică perfectă. Ceea ce mă sperie este însă asemănarea dintre această Olimpiadă de la Beijing şi cea de la Munchen, din 1936. Atunci, democraţiile occidentale au fost surprinse în momente de naivitate, plătite atît de scump ulterior.

Alianţa ruso-chineză care s-a parafat la Beijing este, într-adevăr, una istorică. Ea transformă Rusia şi China, prin închiderea tuturor ”litigiilor” şi a concurenţei ideologice din trecut într-un bloc politico-militar, căruia NATO îi va ţine piept cu foarte mare greutate. Această alianţă, de fapt împotriva SUA e într-adevăr un parteneriat istoric ”fără limite”,  cum l-au anunţat cei doi, Putin şi Xi Jinpng. Trecutul e îngropat. China şi Rusia îşi propun, împreună, să cucerească lumea. Acordurile economice şi strategice anunţate, în privinţa resurselor şi tehnologiilor, fac din cele două superputeri o supraputere mondială. Ele sînt dublate de acorduri mult mai puţin transparente, de natură militară, care nu pot arăta decît un singur lucru: că Beijingul sprijină Moscova, în conflictul său cu Occidentul. Că ruşii nu mai sînt singuri, împotriva Statelor Unite şi a Europei.

Acest conflict latent şi agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei au reuşit să unifice Occidentul şi Statele Unite, într-un corp comun, politic, diplomatic şi chiar militar, cu excepţii insignifiante (dacă ne gîndim, cît de mult ar conta în ecuaţie reacţii ”prudente” anti-NATO din Bulgaria şi Croaţia). Ceea ce s-a petrecut a depăşit însă uşor şi repede coeziunea din cancelariile occidentale: ruşii şi chinezii şi-au declarat prietenia şi susţinerea. Au parafat-o în acorduri, care pot aduce războiul la porţile viitorului. Atît în Orient, cît şi în partea noastră de Europă. Ceea ce începuse mai degrabă ca un joc de şah, pentru ca Putin să dea satisfacţie orgoliilor ruseşti şi să mai pună mîna pe o bucăţică de Ucraină, adică Donbass-ul separatist, a devenit acum un joc de amploare mondială. Un turneu internaţional de şah şi mah-jong, în acelaşi timp, unde occidentul, divizat pentru că aşa e în democraţie, trebuie să facă faţă unui colos, unui singur trup, cu două chipuri: Putin şi Xi Jinpng.

Pe de o parte, China are o problemă istorică, de orgoliu: micuţa insulă Taiwan, la a cărei ocupare speră demult. Pe de alta, Rusia vrea să-şi refacă, pe cît posibil, fostul imperiu răsăritean, cel puţin să-şi împingă cît mai spre vest inamicul istoric: Statele Unite şi NATO. Spate în spate, ambele acum cu faţa către inamic, una cu resurse imense, alta cu tehnologii şi mînă de lucru aidoma, par de neînvins. Abia acum, democraţiile occidentale au o problemă. Ucraina şi Taiwanul, aflate pe agenda politico-militară a alianţei ruso-chineze, depăşesc miza lor, în sine. Aici e vorba deja de dominaţia asupra lumii: pot, China şi Rusia împreună, să facă orice? Teoretic, pot. Mai ales, dacă, intimidate de perspectivă, anumite puteri occidentale, interesate mai mult de propriul statut, decît de ”starea lumii”, negociază separat, chiar şi economic, cu cele două puteri.

Putem vorbi, de acum încolo, de o nouă scindare a lumii, în două mari blocuri – al Răsăritului şi al Apusului. ”Alianţa strategică profundă” dintre China şi Rusia, anunţată astăzi, face din ziua de 4 februarie nu doar debutul Olimpiadei de Iarnă de la Beijing, ci, dacă lucrurile vor evolua într-un sens negativ, şi începutul unei ere care n-are nimic din spiritul olimpic, în ea. O epocă a confruntărilor, a şantajului economic şi chiar a confruntărilor militare.

Occidentalii, prea puţin familiarizaţi cu componenta ”naţionalistă” a comunismului, n-au luat în calcul orgoliul nemăsurat, creat de deceniile întregi de educaţie comunistă, asupra popoarelor din China şi fosta URSS. Atît în China, cît şi în Rusia mentalitatea de mari puteri şi nostalgia acestei puteri, pierdute pe ruinele Războiului Rece sînt sentimente populare, extrem de puternice. Ele substituie orice ”aspiraţii democratice”, practic şterse din ”genomurile” acestor popoare. Pe valul acestor sentimente dominante în propriile ţări, în momentul de faţă, în care ambii lideri, Putin şi Xi Jinping, condamnă ”influenţa globală malignă a Statelor Unite”, cei doi lideri plasează umanitatea într-o cotitură a ei.

Nici în China, nici în Rusia, nu mai e vorba de o resurecţie a comunismului, chiar dacă occidentalii o vor prezenta astfel, pentru că ideologia contează mult mai puţin, în prezent. Ci e vorba de revenirea, în echilibrul puterilor lumii, pe acelaşi plan, opus democraţiilor occidentale, a unui ”Pact Estic”, care nu mai e de la Varşovia, ci unul poate chiar mai puternic – axa Moscova – Beijing. Pe placul şi în aplauzele, atenţie, sincere, ale majorităţii ruşilor şi chinezilor. În prima zi a unei Olimpiade, simbol al păcii. Ceea ce îmi aduce aminte de cea mai populară lozincă, un fel de ”bună ziua” care încheia fiecare document, în anii stalinismului, cei mai crînceni ani ai Războiului Rece: ”Luptăm pentru pace!” Pînă nu mai rămîne piatră pe piatră...

Ne găsim din nou la index-ul istoriei

Declaraţia comună a celor doi lideri nu lasă umbră de îndoială că noua alianţă este ”superioară” oricăreia din timpul Războiului Rece. Suma schimburilor economice dintre două puteri este ameţitoare, iar ”prietenia dintre cele două state nu are limite, nu există zone "interzise de cooperare”, au declarat cei doi lideri. Rusia şi China vor colabora inclusiv în domeniile spaţial, al schimbărilor climatice, al inteligenţei artificiale, dar şi al controlului internetului.

N-are sens să vorbesc aici nici cît de mult gaz şi petrol se vor pompa, din viitorul apropiat în China, şi ce va primi Rusia, în schimb, de acolo. Cîtă vreme cam tot ce e marfă şi tehnologie în Europa şi SUA e ”made in China”, cîtă vreme firme-gigant ale lumii occidentale au locaţia producţiei în China, e de la sine înţeles că niciun embargo tehnologic nu mai are, de acum, nicio influenţă asupra Rusiei. Nicio sancţiune nu-şi mai găseşte rostul – balanţa schimburilor cu China face ca asemenea măsuri să semene cu o frecţie la picior de lemn.

A avut loc o mutare strategică, şi ea schimbă, de azi încolo, faţa lumii. La noi, la Bucureşti, continuă o ceartă mititică, pe certificatul verde şi ”divorţul cu năbădăi” între Reghe şi Prodanca, iar poporul trăieşte într-o feerie conspiraţionistă, pe cu totul alte subiecte: în proporţie de peste 60 %, românii cred că pandemia a fost provocată de ”liderii mondiali” şi o jumătate din aceştia sînt convinşi că, odată cu vaccinul, în trup ni se introduc ”cip-uri”. În vreme ce, împrejur, lumea se reconfigurează.

Stau să-mi imaginez ce sentimente naşte rostirea numelui capitalei noastre, pentru cei doi lideri. La Putin, e evident. Pentru Xi Jinpng, Bucureştiul e capitala în care, atunci cînd era doar vicepremier, n-a fost primit de nimeni, fiind lăsat singur, să aştepte pe aeroportul Otopeni, în octombrie 2009, pînă cînd MAE şi-a adus aminte de el şi a trimis un oficial mărunt, să-l întîmpine şi să-l plimbe pe la Muzeul Satului: căzuse guvernul Boc, prin moţiune de cenzură, cu cîteva zile înainte. Dar, ce-i păsat oficialului chinez de asta? Încălcarea oricăror uzanţe diplomatice, care la noi are dimensiunea unui scandal monden, are însă, pentru orgoliul oriental o altă dimensiune. O ruşine şi umilinţă care nu se şterg, pe care Xi Jinpng le-a simţit deplin în capitala României şi care mă înfioară, acum.

Ambii lideri, atît Putin, cît şi Xi Jinping, sînt atît de ”binevoitori” faţă de România, care treptat şi-a închis toate porţile comunicării, de fapt le-a trîntit în nas, atît la Moscova, cît şi la Beijing, deşi nimeni n-avea prea mare treabă cu noi pe acolo, încît situaţia geo-strategică în care ne aflăm, în momentul de faţă, mă face să mă întreb, ce mai pot face o mie de soldaţi americani şi cîteva sute de francezi, în România. Ne aflăm, din nou, a cîta oară, la index-ul istoriei, în momentele ei de cotitură.

Autor : Marius Oprea 

Marius Oprea: „A murit Sandu Diaconescu. Nașul meu”

 

Cînd am fost arestat de Securitate la Sarmisegetuza, în vara anului 1988, am fost dus la postul de miliție. În timpul anchetei, am auzit o ceartă afară: am recunoscut vocea arheologului Alexandru Diaconescu, insistînd să mă vadă și să-mi dea un pachet cu haine: fusesem săltat de pe șantier, numai în niște pantaloni scurți. Era insistent și nervos, iar securiștii nu l-au putut calma, decît cu greu și cu amenințări. Curajul lui mi-a dat și mie curaj, în acele împrejurări care-mi păreau fără speranță. Atunci mi-am spus că, dacă mă voi căsători vreodată, o să o fac în biserica de la Densuș și el îmi va fi naș. Deși îl cunoșteam doar de doi ani – două veri de săpături la Sarmi, mai bine spus. Peste ani, m-am ținut de cuvînt. Alexandru și Liana Diaconescu m-au cununat cu Ioana, zece ani mai tîrziu, în biserica de la Densuș. Dar n-a făcut doar atît, pentru mine, ca și pentru generații întregi de tineri. Am învățat de la el multă arheologie, am trăit clipe rare și minunate. Am descoperit multe împreună, valorile prieteniei calde și ale generozității, precum (între altele) și statuia lui Liber Pater de la Apulum, piesă care e ”logo”-ul Muzeului Unirii din Alba Iulia. Acum, în această toamnă, chiar în aceste zile, ar fi trebuit să săpăm împreună un tumul, la Hațeg, dar Dumnezeu a hotărît altfel, pentru el. L-am iubit mult și îmi va lipsi mult, la fel cum le va lipsi fiicei sale Oltea și soției, Anca. Să odihnească în pace, după o viață plină și frumoasă, dar curmată prea devreme.

Am căutat ore întregi, pînă în zorii acestei zile cenușii, o fotografie împreună cu el – nu am găsit încă, albumele vechi le-am rătăcit, în dese mutări. Am găsit în schimb că fotografia statuii lui Liber Pater, găsită împreună, e mult mai potrivită să stea în capul acestor rînduri, despre Alexandru Diaconescu, despre ce a însemnat pentru mine și mulți alții. E minunată, așa cum a fost și cum îmi va rămîne în gînduri, pînă la capăt, Nașul, acest om atît de bun. La revedere, Sandule!

Cu dragoste,

Marius Oprea

Klaus Iohannis, dictatorul liberal – de Marius Oprea

 

Ţara, guvernarea, cursul leului, rata infectărilor Covid, preţul la gaz, viaţa noastră de oameni simpli, nu mai contează. Cîţu să rămînă la guvern, Cîţu să iasă preşedinte la liberali. De parcă Florin Vasile Cîţu ar fi Mesia, Iohannis – Dumnezeu, iar noi, un popor de necredincioşi, care trebuie neapărat mîntuit, scrie Marius Oprea într-un editorial postat pe Mediafax.ro

Nu mai avem parlament, nu mai avem guvern; justiţie nu mai avem demult – totul e la mîna, în voinţa preşedintelui. A mai rămas, deocamdată, presa. Klaus Iohannis exersează asupra românilor o nouă formă de guvernare, dictatura liberală. Pentru că noi sîntem proşti, ca nişte români ce sîntem. El singur ştie ce e bine pentru noi. Şi a decis să ne facă, de unul singur, acest bine.

De la ”ciuma roşie”, la ”ciuma de aur” useristă

La partid, la liberali, ca şi la coaliţie, după ”Evanghelia” lui Iohannis, obedienţa nu e obligatorie, dar ajunge ca ”munca voluntară”, în timpul lui Ceauşescu. N-ai fost ascultător, nu eşti cu săru’mîna şi nu te înclini la icoana şefului, ieşi din jocul politic, într-o succesiune de secvenţe.

Vai de cine nu ascultă de Iohannis! E ”dat cu dinţii de calorifer”, pînă i se acreşte de toate. E ceea ce s-a întîmplat cu Orban şi apoi cu USR-PLUS, după ce primul o fi zis ceva, pe undeva şi a ajuns la urechile şefului, iar ceilalţi l-au sfidat, arătîndu-se neascultători. Primul e bălăcărit, pus la colţ, tratat ca un paria în partidul al cărui preşedinte este încă. Barna, Cioloş şi ai lor sînt pîrîţi pe la curţile europene, în Statele Unite, Israel şi pe la toate organizaţiile ”corectitudinii politice” de fratele geamăn al fostului consilier prezidenţial, trimis ambasador în SUA de Iohannis, într-o scrisoare decupată din înfierările anilor stalinismului.

O făcătură politică – pericolul antisemitismului în România

Cît despre PSD, e aidoma lui Ciolacu. Se poartă (şi vorbesc) ca nişte milogi la uşa Cotroceniului şi ca nişte pechinezi în Parlament – latră, dar numai după siguranţa gardului. Se îmbăţoşează şi se dau mari, după vorbe. Dar nu fac de fapt nimic. Guvernul Cîţu supravieţuieşte, bine mersi, deşi ar putea fi şters de pe harta politică, în cîteva zile, dacă PSD-ul nu ar fi primit ”ordin de zi pe unitate” de la Ciolacu, secondat de Grindeanu, să stea în bancă şi să nu mişte în front. Florin Vasile Cîţu supravieţuieşte încă, la şapte zile de la debutul crizei în care el însuşi s-a aruncat.
Pentru că aşa vrea Iohannis şi atunci toţi se supun. De la primul la utimul parlamentar liberal, de la Ciolacu şi pînă la portarul de la PSD.

Şi unii, şi alţii se supun, de frică. La liberali, nimeni nu vrea să păţească ce a păţit Orban. La PSD, nimeni nu vrea să păţească ce a păţit Dragnea. De fapt, ce democraţie? Ce Constituţie?
Republica lui Iohannis a fost ”implementată” în România, într-un mod care îi dă coşmaruri lui Ion Iliescu şi-l înverzeşte de invidie pe Băsescu. Acum, aceasta funcţionează cu motoarele turate la maxim, cu un singur scop: să-l scoată pe Orban de tot din scenă şi să-l pună pe Cîţu în locul lui, în fruntea liberalilor. Şi toţi s-au înhămat la acest ”proiect”.

Singurii care nu joacă în scenariu sînt useriştii şi cei de la AUR, dar aceştia au fost izolaţi în Parlament, în dispreţul Constituţiei, cu moţiunea de cenzură în braţe. Nu contează. Sînt înfrăţite în această voinţă prezidenţială, PSD-ul şi PNL-ul, care au blocat Camera şi Senatul;

(Articolul integral poate fi citit pe mediafax.ro)

Istoricul Marius Oprea, anchetă: ”2.426 de foști acoperiți ai Securității au privatizat comunismul. Acum au pensii speciale”

În 1989, Securitatea stătea în vîrful unui adevărat imperiu economico-financiar. Acesta era creat după propriile ei reguli, care impuneau ”comision” tuturor producătorilor români cu ”plan la export”. Exportarea produselor în ţările lumii se putea face numai prin ”întreprinderile specializate” ale Securităţii, care controla întreg comerţul exterior. Ceea ce se găseşte în arhivele bine păzite ale ICE Dunărea ar putea arunca o lumină asupra ”acoperiţilor”, care după 1989 au ”privatizat” comunismul.

Dau publicităţii un singur document, deocamdată: ultima pagină dintr-un contract între ICE Dunărea şi Uzina de Tractoare din Braşov (unul similar se încheiase şi cu Uzina de Autocamioane), prin care Securitatea percepea nu mai puţin de 50% comision pentru exportul de tractoate în Siria, în 1987. ”Comisioanele” Securităţii au adus industria pe butuci şi la Braşov au generat revolta muncitorilor, care şi-au văzut salariile diminuate în medie exact cu cuantumul ”taxelor” percepute de Securitate.

În 2001, dar şi în 2002, prin patru ordonanţe de urgenţă ale Guvernului Năstase, tot atîtea servicii secrete din România (Serviciul Român de
Informaţii, Serviciul de Protecţie şi Pază, Serviciul de Informaţii Externe şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale) au primit dreptul să-şi înfiinţeze „firme sub acoperire”, să joace pe piaţă prin proprii agenţi economici. Prin aceste ”firme sub acoperire” a fost reînviată practic fosta ICE Dunărea. Pretextul a fost ”lupta antiteroristă” de după atentatele din 11 septembrie 2011 din Statele Unite. Osama bin Laden menţionase anterior şi România printre sursele sale de finanţare şi am scris după atentate două articole (”Braţul de acoperire al lui Bin Laden în România”), despre mafia arabă protejată politic de PDSR şi ”logistic” de generali din servicii secrete, implicaţi în acte de contrabandă cu arme, ţigări, alcool, carburanţi etc., ca singura care putea furniza banii pentru teroristul islamic.

Cele scrise de mine au fost contestate oficial atunci de către SRI şi chiar de către Corina Creţu (purtătoare de cuvînt a preşedintelui Iliescu), care mi-a dedicat o conferinţă de presă, cerînd să fiu deferit justiţiei, pentru ”divulgarea de secrete de stat”.

Dar, puţin mai tîrziu, pentru a ”combate terorismul” şi a controla posibilele lui surse de finanţare în România, guvernul Năstase a decis, cu
discreţie, ca SIE să poată „să desfăşoare în condiţiile legii activităţi cu caracter economic”, că SRI are voie să-şi facă firme sub acoperire, iar SPP poate să presteze servicii de pază şi protecţie contra cost (OUG 154/21 noiembrie 2001, OUG 72/13 iunie 2002, OUG 103/29 august 2002); pînă şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale a primit dreptul de a „presta servicii” (contra cost) în regim privat, prin OUG 7/30 ianuarie 2002. Fosta ICE Dunărea, imperiul economic al Securităţii, a revenit ”pe piaţă”, de astă dată în cadrul serviciilor secrete din România. Precum şi practica ei, a comisioanelor şi controlului impus asupra ”partenerilor” de afaceri.

Nu ştiu cît la sută din profiturile ”firmelor acoperite” intră acum la ”servicii” şi cît în buzunarele diverşilor ofiţeri-acţionari. Nimeni nu ştie. Pun pariu că nici şefii acestor servicii nu ştiu, dar un lucru e cert – la bugetul de stat nu intră nimic. De la crearea lor încoace, nimeni n-a ştiut să spună cîte ”firme sub acoperire” s-au înregistrat şi ce rezultate au avut în ”lupta antiteroristă” sau măcar anticorupţie. E sigur numai că tentaculele ”serviciilor” s-au întins şi asupra ”economiei de piaţă” din România. Comisiile parlamentare de control nu au investigat niciodată activităţile ”firmelor sub acoperire”, care nu au făcut obiectul vreunui audit sau control al Curţii de Conturi, nimeni nu a măsurat profitul sau eficienţa lor în combaterea terorismului sau a corupţiei. Dimpotrivă. Mai multe scandaluri de presă au arătat că ele însele sînt sursă de corupţie, trafic de influenţă, afaceri derulate la limita legii, pe bază de ”comision”, cum proceda şi ICE Dunărea, întreprinderea de comerţ exterior a Securităţii. A fost într-un fel în ”logica” serviciilor secrete să-şi ”reorienteze” activităţile aducătoare de fonduri, altele decît cele bugetare, după 11 septembrie.

Cu un an şi jumătate înainte, după scandalul ”Ţigareta II”, preşedintele Emil Constantinescu a dat dispoziţie ca orice aşa-zise ”operaţiuni
speciale” (cu precădere ele erau activităţi de contrabandă cu arme şi cu ţigări) să fie stopate şi mi-a dat sarcina ca, în cadrul Consiliului Naţional de Acţiune Împotriva Corupţiei şi Crimei Organizate, unde mă ocupam de redactarea raportului acestuia, să investighez unele din aceste acţiuni aflate la limita legii. Am descoperit şi raportat atunci preşedintelui numeroase ilegalităţi, săvîrşite de cadre superioare din servicii; ca o mică paranteză, fără a mai insista asupra subiectului, mărturisesc doar că, în ordine cronologică, am găsit că, de fapt, ”Ţigareta II” era ”Ţigareta XII”.

Mai mulţi generali SRI şi SIE au fost trecuţi în rezervă.

Odată cu ordonanţele menţionate ale guvernului Năstase, ”operaţiunile speciale” au fost reluate, sub o nouă formă şi cu o altă anvergură, lucru care mă face să cred că acum, de fapt, un segment important al economiei de piaţă din România este controlat sau cel puţin influenţat de serviciile secrete, care şi-au creat un adevărat imperiu economico-financiar.

Strămoşii imperiului economico-financiar al serviciilor În comerţul exterior şi segmente adiacente, Securitatea avusese plasaţi 2.426 de ofiţeri acoperiţi, din totalul ei de 15.312 cadre, cîte număra în decembrie 1989. Foştii securişti sînt beneficiari ai pensiilor speciale, care sînt plătite prin Ministerul Afacerilor Interne. Nici cuantumul acestora, nici numărul lor exact nu a fost vreodată dat publicităţii, întrucît ei au ieşit la pensie după 1990 din nou-createle ”servicii de informaţii” şi aceste date, ca şi ”dosarele de cadre” privind activitatea lor sînt clasificare pînă astăzi ca ”secrete de stat”.

Practicile oneroase specifice comportamentelor foştilor securişti, care transformaseră Securitatea într-o fabrică de dolari pentru regimul Ceauşescu, pe baza comisioanelor care au împovărat economia şi implicit nivelul de trai al românilor s-au perpetuat după 1989, nu numai în cadrul serviciilor secrete, dar şi în ministere de profil (Externe, Comerţ Exterior, Economie), unde au ajuns mulţi dintre securiştii care au lucrat înainte de Revoluţie în operaţiunea ”bani pentru Ceauşescu”. De astă dată, făcînd bani pentru ei şi pentru protectorii lor politici.

Probabil că, pentru a nu fi socotite simple teorii, cele spuse mai sus au nevoie de exemple concrete. Pot să le dau. În centrala Ministerului Comerţului Exterior, în primăvara anului 1990 directorul Talpaş, secondat de adjunctul său Minculete din cadrul Direcţiei Asia şi Extremul Orient erau din fosta Securitate: primul colonel, al doilea maior. La fel, în Direcţia Africa din Ministerul Comerţului Exterior, directorul Grigore şi adjunctul său Bălan erau şi ei din Securitate. În Direcţia Europa lucrau fostul locotenent-colonel Culău, pe post de consiler, ofiţerii Nica, Mihoc, Berinde şi Fota.

La Direcţia Chimiei era şef ofiţerul de securitate Negoescu. Pînă şi Direcţia de Organizare şi Control a ministerului era condusă tot de un cadru al fostului DSS, directorul Negulescu. Toate conducerile întreprinderilor de comerţ exterior ale ministerului (Fructexport, Agroexport, Metalimportexport sau Terra) au fost conduse şi după 1989 de foşti ofiţeri de securitate, din cadrul fostei ICE Dunărea, din fostul Serviciu

Independent pentru Comerţ Exterior al Securităţii sau de foste cadre ale Direcţiei de Informaţii Externe, spioni sub acoperire de ataşaţi comerciali, retraşi de la posturi după 1989.

Unii ofiţeri au părăsit comerţul exterior în 1990, cum e cazul fostului ministru adjunct Bădiţă, care avea cel mai înalt grad – general de Securitate. El a preferat diplomaţia, plecînd consilier economic şef al Ambasadei României la Teheran. Nu era singur. Pînă în august 1993, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Comerţului şi Ministerul Turismului numiseră 17 foşti ofiţeri de Securitate la posturi în străinătate, alţi 11 au intrat în centrala Ministerului Comerţului Exterior, întărind rîndurile celor deja prezenţi. Foşti securişti îi protejau din funcţii cheie: Petre Ciobanu, director în Ministerul Afacerilor Externe, fusese ofiţer DIE; Radu Herghelegiu de la Departamentul pentru Reformă al Guvernului şi Rareş Petru, directorul EximBank erau şi ei foşti securişti.

Toţi aceştia sînt numai ”vîrful aisbergului” prin care Securitatea a ”privatizat comunismul”, strămoşii imperiului economico-financiar al serviciilor secrete din prezent, care, într-o simbioză şi continuitate perfecte, cu ajutorul ordonanţelor Guvernului Năstase, au devenit astfel moştenitorii Securităţii, preluînd ”din mers” şi dezvoltînd patrimoniul ei economic. La acesta au adăugat ”plusvaloare”, în condiţiile economiei de piaţă. Şi al poziţiei lor privilegiate, în sistemul de putere din România, care le-a acordat, cum spuneam, inclusiv ”pensii speciale”.

După intrarea ţării noastre în NATO, comerţul cu arme a devenit strict controlat. Contrabanda cu carburant din vremea embargoului impus fostei Iugoslavii devenise şi el, la începutul anilor 2000, doar o frumoasă amintire, iar filierele arabe de contrabandă cu ţigări suferiseră lovituri devastatoare, în timpul administraţiei Constantinescu. Aşa că, după ordonanţele guvernului Năstase, am toate motivele să cred că ”serviciile” s-au reorientat spre inflitrarea şi controlul asupra comerţului cu medicamente şi echipamente medicale, al doilea ca sursă de profit la nivel mondial după comerţul cu arme.

Scandalul mediatic legat de Hexi Pharma, singura firmă românească producătoare de dezinfectanţi şi biocide, încheiat tragic pentru
patronul ei, este şi el un argument. Acesta este contexul, ”oceanul” din care a ieşit la suprafaţă, de curînd, cel mai mic peştişor din apele tulburi ale ”generaţiei a doua” de moştenitori ai Securităţii, copiii ”tehnocraţilor” de după 1989 şi nepoţii ”strămoşilor” de la ICE Dunărea: Andrei Mihai Dracea. Despre care, dacă îmi dă Dumnezeu sănătate, scriu mîine.

Autor: Marius Oprea

Sursa: Mediafax.ro

”Domnișoara comisar”

Mărturisesc că scriu aceste rînduri fără plăcere și cu inima grea. Dar este datoria mea să o fac, văzînd ce se întămpă acum la Instiututul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, pe care l-am creat în 2005.

M-aș fi abținut de la orice opinie, pentru a nu fi socotit drept vindicativ, în situația în care am fost îndepărtat, ca efect al Ordonanței 1/2020, de la Institut. Și n-aș fi scris aceste rînduri, dacă în plină pandemie de coronavirus președinta Alexandra Toader nu l-ar fi amenințat pe Gheorghe Petrov, șeful echipei de arheologi de la IICCMER, cu plîngere penală.

De cînd conduce Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, domnișoara Alexandra Toader a ieșit foarte rar din biroul său. De acolo, emite notificări, somații și dispoziții. Bunul meu prieten Gheorghe Petrov m-a sunat după Paște, dar nu doar să îmi spună ”Hristos a Înviat”, ci să-mi ceară și un sfat: a primit o somație, fiind amenințat de președinta IICCMER că va fi dat pe mîna procurorilor. E straniu ca șeful unei instituții să amenințe un angajat cu așa ceva. Există și alte modalități de a rezolva problemele în interiorul ei, în afara plîngerilor penale. De pildă, să o conduci.

Dar, de cînd s-a instalat în biroul din care au condus Institutul, pînă nu demult, teologul Radu Preda și, înaintea lui, chiar ”maestrul” și promotorul domnișoarei Toader, actualul consilier prezidențial Andrei Muraru, ea nu a stat de vorbă, față în față, în legătură cu proiecte de cercetare sau planuri de perspectivă, cu niciun angajat. A făcut doar o ședință foarte scurtă la început, cu toți, mai mult spre a-i vedea laolaltă și apoi s-a închis în birou, de unde corespondează cu angajații, ca mod de lucru ante și în plină pandemie, prin dispoziții trimise pe e-mail. Tot prin e-mail le-a solicitat cercetătorilor rapoarte de activitate și proiecte de cercetare, pe care le-a primit, dar de la finele lunii februarie încoace nu le-a răspuns. Acest stil de lucru poate fi o deformație profesională, o contaminare cu subiectul cercetării, mă gîndesc la subiectul tezei de master a domnișoarei președinte Toader, care este Stalin şi „revoluţia de sus”.

Dar, să revin la pățania lui Gheorghe Petrov. Șeful echipei de arheologi este somat să predea de urgență mașina pe care a primit-o în folosință cu ani buni în urmă de la IICCMER, pentru deplasările sale în teren, în vederea depistării locurilor în care au fost aruncate, după execuții sumare, victimele Securității. Un alt semn, pe lîngă evacuarea deja consumată a biroului meu în Joia Paștilor, că între proiectele de cercetare de la Institut nu mai au loc cele de investigații arheologice, pentru găsirea victimelor comunismului. Dar, dacă eu eram amenințat că mi se aruncă în stradă lucrurile (de fapt, bunuri de patrimoniu ale unui viitor muzeu al comunismului), Petrov este amemnințat că îl paște pușcăria, pentru ”deținerea fără drept” a unui bun al IICCMER. Bunul în cauză fiind mașina, cu ajutorul căruia își făcea meseria, în lungile și solitarele lui deplasări prin țară, pentru descoperirea ”poporului pierdut”, osemintele victimelor represiunii comuniste.

Degeaba a răspuns Gheorghe Petrov valului de notificări, somații și amenințări, arătînd că mașina nu avea asigurare (primită între timp), că nu pornește, avînd nevoie de o baterie nouă, că la vîrsta lui (i-ar putea fi lesne tată domnișoarei Toader), nu poate face un asemenea drum, în vreme de pandemie și a solicitat o amînare, pînă după starea de urgență. Pe care, ca și mine în cazul evacuării biroului, nu a primit-o. Vehiculul trebuie adus ”de urgență” în fața Insitutului. În caz contrar, președinta IICCMER va depune o plîngere penală pentru ”posesie fără drept” a unui ”bun public”.

Institutul mai are încă două mașini (cu șofer) în administrare, în vreme ce angajații lucrează de acasă. Birourile sînt goale, dar în fața lui trebuie să mai stea și o a treia. Ca un semn al victoriei în fața trecutului. E o frenezie distructivă a ceea ce s-a făcut înainte bun aici, care nu-i poate aparține președintei IICCMER, ci e mai degrabă a ”mentorului” despre care s-a spus că o dirijează din umbră. Domnișoara Toader nu dă dovadă doar de un management care ridică multe semne de întrebare, ci de o poftă de răzbunare fără sens și care nici ea nu-i poate aparține – pentru că nici eu, nici Petrov nu am cunoscut-o înainte de a fi numită ca președinte la IICCMER. Nu poate fi ”de capul ei” ușurința cu care încalcă prevederile ordonanțelor militare, invocînd urgențe imaginare: fie pentru a mă obliga ”pe proprie răspundere” să-mi golesc biroul, sub ochii unui nou administrator zelos (care mă atenționa să nu-mi șterg textele în lucru din calculator după copiere, pentru că lucrările mele în manuscris ”aparțin statului”), fie pentru a-l supune pe Gheorghe Petrov, tot ”pe propria răspundere” unui drum lung, de patru sute de kilometri, cu o mașină defectă și pînă mai ieri fără asigurare, de la Turda la București.

Zelul cu care domnișoara Alexandra Toader poartă această ”luptă de clasă” cu cercetătorii ”burghezi anticomuniști” e o confirmare a ”supranumelui” care i-a fost acordat de către unii angajați ai Institutului, în urma stilului absolut propriu de conducere, cum spuneam, prin note și dispoziții scrise, la care nu admite replică: ”domnișoara comisar”.

Marius Oprea

Istoricul Marius Oprea: „Dacian Cioloş a fost adus în trupele de securitate din Cluj de Virgil Ardelean, şeful miliţiei locale”

 Istoricul Marius Oprea spune că Dacian Cioloş, fost militar în trupele de securitate din Cluj, a fost adus în dispozitivul în care păzea strada Doinei Cornea de şeful miliţiei locale, Virgil Ardelean, ajuns după revoluţie şef al „doi şi-un sfert”, serviciu secret al Ministerului de Interne.

„Şeful miliţiei din Cluj la acel moment era Virgil Ardelean, în momentul în care doamna Doina Cornea a fost maltratată la miliţie (...) Domnul Virgil Ardelean era la vremea respectivă şeful miliţiei din Cluj, iar Alexandru Pereş, colonelul de Securitate care apare în dosarul doamnei Doina Cornea a anchetat-o pe aceasta în februarie 1984 şi a decis microfonarea intregii locuinţe. (...) În dosarul doamnei Doina Cornea sunt 83 de ofiţeri superiori din Securitate între care 12 generali (...) Domnul Ardelean nu figurează în acest dosar, dar dânsul era şeful Miliţiei în municipiul Cluj la vremea respectivă, în anii 80. Probabil că el a fost cel care l-a adus pe Cioloş, pe finul său în dispozitiv, pentru că ştiţi că era totul pe bază de pile şi relaţii şi şi-a protejat nepotul aducându-l în oraş, să nu facă armata cine ştie pe unde”, a spus istoricul Marius Oprea, fost şef al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, miercuri seară, la Antena 3.

Dacian Cioloş a declarat luni, pentru MEDIAFAX, că a fost repartizat, ca militar în termen, la Securitate şi printre obiectivele supravegheate a fost şi o intersecţie despre care a aflat ulterior că era de fapt strada care ducea spre casa Doinei Cornea.

Călin Popescu Tăriceanu a declarat, la Braşov, că Dacian Cioloş a fost militar în trupele de Securitate şi paznic la poarta dizidentei anticomuniste Doinea Cornea, iar la un an de la moartea acesteia şi-a lansat alianţa politică tocmai la Cluj Napoca.