PUIU RĂDUCAN (coordonator)
„MAMA NOASTRĂ, LIMBA ROMÂNĂ”
(Ed. Mircea cel Bătrân, Băile Olănești, 2026, 365
p.)
Harnicul poligraf din Băile Olănești – căruia i se
potrivește perfect dictonul Nulla dies sine linea – permanent are câte ceva de
făcut: fie câte o deplasare la românii din Transcarpatia, Basarabia și Banatul
de dincolo de Dunăre și Timoc, fie la diferite festivaluri și lansări de carte
de la Râmnic, Sibiu, București, Craiova, Tg.-Jiu, Drobeta Turnu Severin etc.,
fie angajându-se la editarea unor cărți în propria-i tipografie... Este, după
cum îl caracteriza exact prietenul academician Mihai Cimpoi într-o convorbire telefonică ce am avut în
august trecut, un spirit pretutindenar, ubicuu, de rară solidaritate
confraternă.
Aflând, în urmă cu câteva săptămâni, că mă aflu
într-un sejur de recuperare la Hotelul „Parâng” din stațiune, a avut
amabilitatea de a mă vizita, împreună cu alți cunoscuți literați vâlceni, prof.
univ. dr. Ioan Lazăr din Râmnicu Vâlcea și profesorul dr. Nelu Barbu din
Băbeni, ambii critici și istorici literari, autori de lucrări bine documentate,
comentate și de noi. Am primit cu bucurie întâlnirea cu familia de artiști
Miron și Maria Cernătescu din Râmnicu Vâlcea, un specialist în nai (la care
fiica Dalila, acum profesoară la Conservatorul de Muzică din București, a
devenit un artist de marjă internațională, și o poetă-pictoriță de remarcabile
realizări artistice și literare)...
Printre cărțile dăruite de autori cu aceste itinerante
prilejuri, se află și lucrarea dlui Puiu Răducanu, MAMA NOASTRĂ, LIMBA ROMÂNĂ
(Ed. Mircea cel Bătrân, Băile Olănești, 2026, 365 p.), „unică prin cutezanță,
cuprindere temporală și spațială (epoci diferite, personalități de notorietate
și diverse domenii și areale culturale: istorici, filosofi, cărturari, oameni
politici și de litere, savanți), completitudine a volumului documentar,
varietate genolară (găsim aici definiții filosofice, fișe caracterologice,
omagii lirice, ziceri paremiologice, notații cronicărești, memorii, interviuri,
fragmente din monumentele istoriografice și literare ale umanității și din
studii interdisciplinare, lingvistice, arheologice, paleontologice,
antropologice).” Acestea sunt cuvintele acad. Mihai Cimpoi, care semnează prefața
„Limba, monograma ființei noastre”, precizând că „Limba noastră e legată
organic de ființa limbii, aceasta rostind-o esențial, precum a stabilit
Heidegger care a numit-o «casă a ființei» sau Eminescu care vedea în ea «un
sanctuar».”
Lucrarea a fost lansată de Ziua Limbii Române,
sărbătorită la 31 august 2026 la Chișinău (începând din 1990), prin Marea
Dictare Națională (reunind peste 3000 de participanți din Chișinău și întreaga
țară) și diferite evenimente culturale, precum spectacolul organizat de Primăria
municipiului Chișinău intitulat „Limba română, sufletul neamului”, ce a avut
loc în Piața Marii Adunări Naționale din capitala Republicii Moldova.
Cu același prilej al marii sărbători naționale, a
avut loc cea de-a XV-a ediție a Congresului Mondial al Eminescologilor (31
august – 1 septembrie 2026), desfășurat sub genericul „Mihai Eminescu și lumea
noastră postmodernă” (eveniment lansat în 2012 la inițiativa academicianului
Mihai Cimpoi).
Acolo, în sala festivă a Academiei de Științe a
Republicii Moldova, precum și la Centrul Internațional de Studii „Mihai
Eminescu” din Chișinău, au avut loc comunicări și lansări de carte, un moment
deosebit constituindu-l prezentarea cărții „MAMA NOASTRĂ, LIMBA ROMÂNĂ”,
realizată de bătătarnicul om de cultură vâlcean, Puiu Răducan (poet, prozator,
eseist), în calitate de coordonator, cum tot în calitate de „coordonator”
realizase, ani la rând, culegeri de studii literare de profil, lansate la
festivalurile „Mihai Eminescu” (Drobeta Turnu-Severin), „Lucian Blaga” (Sebeș-Alba)
și „Tudor Arghezi” (Tg.-Jiu și Tg. Cărbunești), în perioada 2022-2026.
O parte din studiile și eseurile volumului în cauză
urmărește „spectralul și spectacularul fir al continuității geto-dacice,
romanice și moderne a românilor”, definindu-se „pecetea identitară, arheitatea
lor (vorbind în termeni eminescieni și nicasieni), unitatea lor stilistică „ce
ne pătrunde și ne subjugă” (vorba lui Blaga)”. Același acad. Mihai Cimpoi
observă că „este surprinsă, într-o schiță documentar-fenomenologică ceea ce s-a
întâmplat, sub aspect destinal, cu românii (rumunii, volohii, „dacii moderni”,
muntenii vlahi sau goralii) ce-au cunoscut teroarea istoriei, condamnându-i la
deznaționalizare, privare de identitate, «mancurtizare», deportări («pohod na
Sibiri»), perioade de blocare a căilor de acces la afirmarea pe plan valoric
european și universal.” Cu specificarea că „lupta pentru adevărul științific
despre ființa lor s-a dat mai cu seamă în domeniul limbii recunoscută oficial –
ca mamă, ca patrie -, așa cum au recunoscut și și-au formulat ca program, ca
manifest estetic, aproape de noi, cei din postmodernitate, Nichita Stănescu,
Alexie Mateevici, Grigore Vieru, Nicolae Dabija”.
În consecință – apreciază acad. Mihai Cimpoi –
„lucrul acesta, devenit adevăr axiomatic, este pecetluit în florilegiul de
texte, adunat și comentat de neobositul strângător de mărturii documentare,
poet și eseist ce vibrează la valori, la tot ce avem lai sfânt, Puiu Răducan.”
(Limba, monograma ființei noastre, pp. 5-6).
Vorba „coordonatorului”, - cu origini familiale în
preajma Bugiuleștilor de Vâlcea (sat al comunei Tetoiu), unde s-au găsit, prin
cercetări făcute de acad. arheolog C. Nicolăescu-Plopșor prin anii 60, validate
recent, în 2025, și în revista „Nature Communications”, „rămășițe umane vechi
de peste două milioane de ani” -, care în textul ce secondează prefața, scrie:
„Noi aici am fost de când lumea și suntem vechi, atât de vechi precum «limba
ce-o vorbim» este.”
Sunt adunate în această lucrare „date certe și
explicațiile clare ale marilor personalități ale lumii din străvechi timpuri
până-n zilele noastre (peste 54) și ale țării, la fel din străvechi timpuri
până-n aproapele actual (peste 80), despre existența noastră și despre limba
ce-o vorbim.” De unde concluzia de netăgăduit că „Poporul român Nu a venit de
nicăieri, aici a fost și, la fel ca limba noastră, tot din acele străfunduri
istorice se scurge”...
Marea indignare a „coordonatorului” vine din spiritul refractar al unora cărora
tradiția veche istorică a poporului român le repugnă, ei militând pentru o
„globalizare” alienantă a tuturor deznaționalizărilor : „Nu degeaba prof. univ.
dr. Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, spune că dovezile despre
poporul român sunt eradicate sistematic!” (Descoperirile epocale de la Tetoiu,
pp. 9-13). Este timpul să observăm că scriptorul Puiu Răducan, mândru că
provine din epicentrul unor asemenea tradiții de străvechime românească, a
editat și un roman, mai exact o docuficțiune, Castelul din Bălți, în care
îmbină ficțiunea cu documentarea de teren (Cartea Românească Educațional, 2024,
174 p.).
După aceste puneri în pagină ale ecourilor
preistorice, autorul așază materia cărții sub genericul „Mari scriitori români
de ieri și de azi, despre limba română și poporul român”, convocând pagini
edificatoare de istorie culturală, de la Diaconul Coresi, Dosoftei și marii
cronicari moldoveni (Grigore Ureche, Miron Costin), la reprezentanți ai Școlii
Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu),
primilor noștri poeți (Văcăreștii, Costache Conachi) și scriitori
prepașoptiști, pașoptiști, postpașoptiști și premoderni (generația „Curierului
Românesc” din 1827 și a „Daciei literare”, de la 1840, Gheorghe Asachi, Anton
Pann, Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Cârlova, Grigore
Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo etc.). O mare parte din texte
aparțin scriitorilor din epoca marilor clasici (Titu Maiorescu, Eminescu,
Creangă, I. L. Caragiale...) și, evident, scriitorilor din epoca interbelică
(Arghezi, Blaga, Rebreanu, Sadoveanu, până la, inclusiv, scriitori din
generațiile postbelice (șaizeciști, șaptezeciști, optzeciști etc.).
Un grupaj aparte de texte îl reprezintă acela
dedicat unor savanți, scriitori, oameni de știință, filosofi, de la Pitagora,
Platon, Capadocianul Strabon, Carolus Lundius, Clement Alexandrinul și Dionisie
Periegetul, la Abdolonyme Ubucini, Martin Opiz, Emmanuel de Martone, A.
Kifisim, Marija Gimbutas, Marco Merllini, Ioan Aurel Pop, Mihai Vinereanu,
Vasile Bahnaru, Eugen Simion, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Nae Ionescu, Vasile
Pârvan, A. D. Xenopol...
Unele texte privesc pe „Românii din Peninsula
Balcanică” (Mihai Eminescu, 1878), altele pe „Volohii din Transcarpatia-Dacia,
Ucraina” (Ioan Botoș, președintele Societății Transcarpatia-Dacia, Ucraina),
altele pe românii de la ultima frontieră „valahă” din Alpii elvețieni (Ionuț
Țene) sau pe „deportații din Siberia” (acad. Nicolae Dabija).
Pe lângă aceste texte documentate, regăsim – în
secțiunea „Limba noastră cea română, limba ce-o vorbim, cântată de poeți” - și
omagii de plenară simțire românească, inclusiv poezii datorate unor autori
români (M. Eminescu, Alexe Mateevici, Ion Mărginean, Gheorghe Sion, Maria
Cioica, George Coșbuc, Adrian Păunescu, Cecilia Dragomir, Dan Șalapa, Valeria
Bilț, Mioara Ohâi ș.a.).
O observație generală: textele nu sunt orânduite
cronologic, ci după o firească înșiruire de factură compozită, ceea ce ar putea
trezi anumite suspiciuni în rândul unor lectori pentru care principiul
cronologic nu este de ignorat în asemenea cazuri. Însă intenția autorului a
fost, în primul rând, aceea de a ne oferi un dosar de mărturii istorice
documentare și creații literare, privitoare la străvechimea poporului român,
dăinuirea lui într-un areal aproximativ cu cel locuit azi, precum și referiri
prestigioase la limba română, la unitatea și compoziția ei fundamental latină
etc.
Cam ceea ce ne aduce aminte de „Fontes Historiae
Daco-Romanae” și „Documenta Romaniae Historica” (DRH), cele mai importante
corpusuri de documente și izvoare istorice publicate de Academia Română,
consemnând mărturii din antichitate greco-latină și bizantină, până în
timpurile moderne...
Sub acest aspect, MAMA NOASTRĂ, LIMBA ROMÂNĂ este o
culegere consistentă de texte, cu atât mai binevenită în contextul cultural actual
cu cât ideea „europenizării” unionale a impus țărilor componente limitări în
exprimarea tradițional-istorică a elementelor identitare și a suveranității, în
numele unei „globalizări” excesive, cu rol de tăvălug ideologic în ștergerea
tuturor specificităților naționale întru uniformizarea a tot ceea ce recomandă
relieful istorico-geografic și cultural-spiritual al unui indelebil teritoriu
de viață comună și aspirații imprescriptibile...
Prof. Dr. ZENOVIE CÂRLUGEA
Tg.-Jiu, 10 octombrie 2026