„Limba este Patria mea”
Nichita
Stănescu.
„Cu o rândunică nu se face
primăvară”!
Din
popor.
„Nu, dar o anunță”!
Ginta latină. Sunt Limba română,
soră bună cu Cultura, această Doamnă, Miss Universum, chiar dacă este în zdrențe și desculță este totuși Miss Universum, de-o frumusețe
neîntrecută, iar eu fac parte din familia ei, sunt și eu o
Miss cu toate că sunt schioapă și strâmbă, sucită și
răsucită și plină de răni și cicatrice. Da, așa arăt
azi, Miss România, dar nu întotdeauna am fost așa, am trăit și
vremuri de glorie când am fost pe podiumul Universum în leagănul mamei mele, a
Gintei latine. Așa de
exemplu, Societatea pentru studiul
limbilor romanice, întrunită la Montpellier, în sudul Franței, la
Mediterana, spre a decerna premiul celui de al doilea concurs internațional,
cu tema: Cea mai bună poezie având ca
obiect cântecul Gintei latine,
premia în ziua de miercuri, 22 Mai 1878, pe unul din cei mai buni fii ai
mei, pe poetul Vasile Alecsandri, cu medalie de aur și o
cupă de argint, premiul –concursul de poezie în onoarea „rasei latine” cu
poemul
„Odă ginții latine”
Latina gintă e regină 3)Latina gintă are
parte
Între-ale lumii ginți
mari; De-ale pământului
comori
Ea poartă’n frunte-o stea
divină Și mult
voios ea le împarte
Lucind prin timpii
seculari. Cu celelalte-a ei
surori.
Menirea ei tot înainte Dar e teribilă’n mânie
Măreț
îndreaptă pașii săi. Când brațul ei
liberator
Ea merge’n capul altor ginți Lovește’n cruda tiranie
Varsând lumină’n urma ei. Și luptă pentru al ei onor.
2)Latina gintă e regină, 4)În ziua cea de judecată,
Cu farmec dulce, răpitor; Când față’n cer
cu Domnul sfânt
Străinu’n cale’i se
închină Latina gintă-a fi
întrebată
Și
pe genunchi cade cu dor. Ce-a
făcut pe-acest pământ?
Frumoasă, vie zâmbitoare, Ea va răspunde sus și
tare:
Sub cer senin, în aer
cald, „O! Doamne, în lume
cât am stat,
Ea se mirează’n splendid
soare, În ochii săi plini de-admirare
Se scaldă’n mare de smarald.
Pe Tine te-am reprezentat.”
*
Ce fericită am fost! Să te admire, aprecieze și
elogieze o lume întreagă, de pe trei continente! Și ca să mi se acorde întreg
respectul cuvenit, Academia română sub conducerea lui Sextil Pușcariu(1877-1948)
în 1932 mi-a stabilit definitiv toaleta, ținuta. A dat regulele de
scriere, ortografia, în funcție de structura mea gramaticală, în funcție
de originea și
apartenența mea la Ginta latină, la familia limbilor romanice, cu â
din a, și î din i, cu apostrof,
pentru care acesta este „un muss”! – ceva obligatoriu, arătându’i locul lui, în
raport cu cratima, a liniuței de
legătură și a celorlalte semne de scriere și
punctuație ale
Limbii române, de scrierea cuvintelor, a verbelor după conjugarea lor, etc.
Așa minunată, în ținută
de regină tronam în toate școlile
românești și nu
numai în cele din țară ci și de e alte continente unde ele
se găseau și unde eu eram „la mine acasă” vorbită, iar poezia lui
Alecsandri era învățată și cântată de ori ce pui de
român sau ori care altul care voia să mă știe, să mă cunoască, să mă
vorbească!
Dar s’a ridicat, măre, balaurul roșu de la
răsărit, cu șapte capete, bolșevismul care
ca să’și facă
loc, trebuia să ucidă reginele și Satana l-a ajutat iar Divinul a tăcut!
Dar de ce? Doamne, iartă-ne! Ca să ne
arați
consecințele
răului când noi Te părăsim pe Tine? Căci așa a fost și așa este:
întâi Te părăsim noi pe Tine, după care
Tu, ne părăsești pe noi și răul se instalează neînchipuit!
Da, bălaurul roșu a hotărît, își dorea subjugat poporul
meu român, latin și o făcea în numele „libertății”!!! Dar îi puțeau picioarele! „Soldat sovietic rus/Ce te-ai cocoțat așa de
sus/ Să eliberezi popoarele/ Ori că’ți put picioarele”?! Păstorel
Teodoreanu, 1945.
Iar bălaurul știa
prea bine, cum poate ucide un popor fără să tragă un singur glonte:
furându’i limba! Nu ucigându-o; asta n’o putea face dintr’odată ci
furându-i-o, cu vicleșug, fals, confuzie și
minciună. Și atunci, ca să mă scoată din leagănul latin al mamei mele și să mă
înghesuie în cel slav, al lui, m’a batjocorit schilodindu-mă și mutilându-mă prin arma minciunii și a confuziei, a semidocției și a
prostiei ridicată la nivel de „virtute”,
a nedreptății.
Furtul
limbii. Dar dacă în 1948, eu trebuind să dispar din viața
poporului român, lăsând locul limbii ruse, ca limbă maternă a românilor, pentru
că este limba lui Lenin și Stalin, mie mi se săpa mormântul prin
eliminări, confuzii și falsuri și lingăi, lipsiți de
spinare s’au găsit destui care să pună în aplicare genialele îndrumări.
Așa, de exemplu, trebuia scos â din a și
înlocuit cu î, din i pentru ca să nu se mai știe, că sunt de gintă latină:
„mâna,” care vine din latină, „manus” trebuia să devină „mîna” care ușor
ajunge, „mina, adică de la piesa anatomică a organismului uman, mâna, brațul, s’a
ajuns la galeria din pământ, „mină”! Dar și mai grav și
deliberat, s’a ajuns la... nu se mai scria România, cu a, ci Romînia, cu i,
ceea ce la majuscule, în loc de î rămânea i, în așa fel încât s’a ajuns ca
nimeni în Europa să nu mai știe ce țară e asta ROMINIA și pe
unde vine, exact ceea ce’și dorea Stalin, să nu se știe
căci ori cum aceasta urma să devină a 23 Republică Socialistă Sovietică, egal
dacă este România sau Romînia!
Așa, pentru că în învățământul
ăsta „nou” tovărășesc, din care Divinul a fost înlăturat, cum era
să rămână poezia Gintei latine, care mai ales în ultima strofă este mult prea
creștin
românească!? Și odată cu ea a fost eliminată și limba
latină din școala românească.
Dar poporul acesta „prost și
needucat” și-a păstrat limba, latina vulgară, în care s’a născut și badea
Gheorghe și lelea Mărie, nu mergeu la școală, dar vorbeau
românește! A zis și zice și azi:
Sântămărie, de la Santa Maria și Sângiorgiu de la Sfântu Gheorghe,
Sângiorgiu de Pădure, Sânilie, Sâmedru, Sf. Dumitru, Sînnicolau, el nu folosește „sfânt”, slav prin întroducerea lui „f”, ci
el zice și azi
Sântion și etc.
Aici intervine problema verbului a fi, persoana I-a sing. și
plural; eu sunt, noi suntem și nu sînt, sau sîntem, nici chiar sântem,
care ne duce la confuzia cu santa,sântu, sânt=sfânt, doar că și azi,
30 de ani de la „revoluție” unele ziare, chiar edituri, mai scriu în
întregime în regia slavă, cu toate „îndrumările” și acelea incomplete,
date de Academie, în 1993.
Ca Limbă română, mă doare și nu înțăleg, de ce și pe ce
motiv, domnii de la Dex sunt atât de împotriva lui ă, din cuvintele mele!
Iată de exemplu, Maramureș,
poporul și azi
îl pronunță Maramurăș, ca și întotdeauna, la fel Vișău și nu Vișeu! Mă
miră și mă
bucură, că Basarabia și-a păstrat corect numele capitalei, de Chișinău!
Cum de încă n’a devenit Chișineu? Dar lasă că dacă o să o alipim la
România, în primul rând asta va deveni.
Apoi mă mai deranjează enorm amestecul
domnilor de la Dex, în a impune denumiri: nu dau decât două exemple: zăr și său, două produse de activitate pastorală la stâna de oi de la
munte. Baciul, la prepararea cașului din lapte de oaie, obține un
lichid gălbui, acrișor pe care l-a numit și îl
numește, zăr , după cum tot el a numit grăsimea
de oaie, său. Cu ce drept vin domnii
de la Dex să numească produsul păcurarului și al baciului de stână, în loc
de zăr, zer, în loc de său, seu? Este produsul din activitatea lui pe care el
l-a numit așa, după limba și priceprea lui, atunci, cu ce
sunt mai în drept, domnii din birou să impună zer și seu,
în loc de zăr și său?! Sună mai intelectual, sună mai....? – fără ă?
De ce-o fi mai important acest e, decât ă?
Mai nou, (de câteva decenii) am venit cu o altă „inovație”: de
întotdeauna am pronunțat „oșan” și
„maramureșan” și nu „oșean” și
„maramureșean” ! Cel în cauză, oșanul respectiv maramurășanul
nici azi nu’și zice oșean, ci
doar oșan, sau
moroșan! E
altceva câd spun boineștean,
de la Boinești, sau negreștean, de la Negrești, pe care nu’l pot pronunța decât
așa, nu
ca și în
cazul cămărzan, târsolțan, lechințan, certezan, bistrițan. Este cunoscut că în timpul administrației
austro-ungare, în Ardeal, funcționarul ungur de la primărie, modifica
denumirile românești în funcție de legea Appony, 1907, de
maghiarizare a minorităților din imperiu, dar și după
cum putea el pronunța sau nu unele cuvinte românești. Așa spre
exemplu a ajuns, satul lui Coșbuc, Hordău, Hordou, iar stălajea, stelaje,
și
probabil că tot așa, păretele a juns perete, înțălegerea,
înțelegere
și etc.
Dar și mai de neînțăles
este, de ce vin regățenii să impună ardelenilor, denumiri, regățenești,
populare, științific, false. Un exemplu, care însă nu e singular:
tulpina porumbului, ardelenii o numesc „bâlie” ce etimologie are, nu cunoaștem,
iar partea plantei pe care se formează boabele, se numește
cucuruz, învelit=acoperit, înfășurat(natural) în pănuși=pănușei.
Boabele de porumb sunt împlântate în cocean. Dacă bâlie s’ar putea să
fie doar un regionalism, cocean este o noține generală, = mijlocul unor
fructe sau legume, tulei de porumb
defăcut de boabe, știulete, ciocalău(Dicț.)
Deci, cocean, nu este tot una cu tulei, sau bâlie, dar în manualele de agricultură, tulpina plantelor de porumb, este numită regățenește
„cocean” și este dată ca nutreț animalelor. Elevul ardelean
intră în confuzie, cu coceanul și bâlia! Dacă la regățan
„cocean” este tulpina porumbului, n’are
decât să fie, este regionalismul său, dar atunci să nu vină să’l impună ca noțiune
corectă, celorlalți, în plus că și științific,
botanic este greșit, deși știuletele=coceanul
porumbului este tot o parte de tulpină ca și cel de la varză.
Apostroful.Dureros;
dacă în 1948, multe s’au făcut cu baioneta sovietică în coastele românului, în
1993, înafară de cei doi academicieni, ceilalți, toți au acceptat să rămână în regia sovieto-slavă, a ortografiei Limbii
româe, în așa fel încât azi, 2019, abia dacă mai știe cineva, că Limba română a avut, are apostrof, că, cratima
nu’i egală cu apostroful. De ce’i atât de importantă această „codiță” în scriere? Pentru că lipsa ei - și nu numai ea
- este un fals, care mă elimină Limba română, din familia mea, a
Gintei latine!!!
Să mă explic: această „codiță” apostroful, arată, că din vorbire, spre o pronunție mai ușoară, s’a eliminat o vocală. Spre a arăta aceasta în
scris, eludarea unei vocale, se folosește apostroful.
Un
exemplu, simplu: copilul se a dus la școală. (dar
cine vorbește așa?) Copilul s’a
dus la școală.(dar nu se va scrie sa dus pt. că sa, este altă parte de vorbire,
este pronume posesiv, iar aici este implicat se, pronume reflexiv) atunci
spre a scrie corect se va despărți s de a, pronumele,de
verb, iar pt. ca să se arate că de acolo lipsește o vocală,
se va pune apostrof:
Copilul s’a dus la școală(corect!) Doar că nu așa se scrie
din 1948 încoace, de la regia slavizată a limbii române, spre confuzie, fals și batjocură, ci: copilul s-a dus la școală. ( În
loc de apostrof, cratima= fals, greșit, sovietizat,
slavizat).
Mama
l-a dus pe copil la școală.(corect,
l=pronume personal, pers III sing. a=
verb, la corect, prepoziție.
Este
egală cratima din scrierea sovietizată, copilul s-a dus, cu cratima din mama
l-a dus? Este același lucru? Nu, nu este, dar trebuie să fie și cu durere spun, că este, din 1948 încoace, ca și din 1993, încoace, când Academia a hotărît să se ocupe de Limba
română, de ortografie. A făcut însă tot o treabă numai pe jumătate, tipic
comunistă, cu motivația: „e prea greu
pentru elevi să le dăm toate deodată”! Fals! Pedagogia și metodica spun: „este mai ușor a învăța ceva greu dar corect, decât a corecta o greșală”! Dureros că în 1993, doar doi academicieni a avut Academia română,
care au susținut reîntoarcerea la gramatica, regulele și ortografia votată în 1932! Profesor Marius Sala(1932-2018),
istoric-lingvist și Ion Cotean(1920-1997), București, lingvst, care cu toată aparteneța sa la partidul
comunist, din 1945, a susținut ortografia Limbii române, din „școala burgheză”.
*
Sistemul
de învățământ.
Aveam
un sistem de învățământ, după Spiru Haret(1851-1912) unul din cele
mai bune din Europa. Spiru Haret, primul român cu doctorat luat la
Sorbona-Paris, matematician, astronom și pedagog, membru al Academiem
române, a fost cel care a organizat învățământul româesc, la începutul
secolului XX, după modelul francez, care punea accent pe îngijirea sufletului, prin legătura lui cu
Divinul, prin instrucție și educație, pe îngrijirea trupului prin educație fizică. Această educație se
făcea în „școala burgheză” de așa manieră încât un fiu de țăran,
de la coarnele plugului, ajungea
intelectual de înaltă clasă și cultură, îmbtățișând
cele mai diverse domenii de activitate, de la, om de știință, de
litere sau de artă, la sacerdoți de
înaltă valoare morală, culturală și teologică, la nivel de
cardinal, până la nivelul Academiei și a recunoașterii
pe plan internțional.
Școala românească se baza pe
învățământul
elementar, de IV clase, I-IV; învățământul mediu: Liceul teoretic și
liceele de profil: comercial, de arte și meserii, pedagogic etc. și învățământul
universitar. Liceul teoretic era structurat pe două trepte: cursul inferior,
numit și
gimnaziu, care cuprindea clasele I-IV, corespunzător azi, claselor V-VIII și
cursul superior, liceul propriu zis, format din clasele V-VIII încheiate prin
bacalaureat. Între cursul inferior și superior exista examenul de admitere, ceea ce azi se
numește, „de
treaptă”.
Valoarea întregului învățământ
se baza pe disciplinele de studiu și numărul de ore ce li se
acorda. Acestea erau trecute în catalogul
elevilor. Se începea cu religia, grija pentru suflet, după care venea
Patria, cu Limba română și latina, cu limbile străine, franceză sau
germană, istoria și geografia – în clasele a IV și a
VIII de liceu se învăța temeinic Istoria și
Geografia Patriei, în rest, a Europei și Universală, urma
matematica,(astronomia) fizica și chimia, „dexteritățile”,
muzica, desenul, sportul, în gimnaziu și gospodăria unde se învăța cum
se calcă o cămașă se organizează pivnița, se
face marmelada, etc. Din clasa a VII și a
VIII, liceul se diviza în secția umanistă și secția
reală=științifică.
Mie, Limbii române, ca limba maternă, mi se
acorda ca și matematicii, cel mai mare număr de ore pe săptămână,
cinci, dacă se făcea școală și sâmbăta. În gimnaziu se
studia gramatica cu legile ei și ortografia, atâta cât „să le iasă
elevilor pe nas”! Și ne ieșea și ce
bine ne-a prins, până la peste 80 de ani nu s’a uitat! Dar în cursul superior,
venea deliciul sufletului, oferta limbii, literatura! Ce satisfacție! Literatura națională și
universală! Unde sunt azi toate acestea?
Comunismul a distrus această formă de învățământ prin prima „reformă” Decret nr. 176 din 3 August 1948, pentru că
prea era românesc și mai ales creștin și câtuși de puțin comunist-bolșevic-rusesc-sovietic.
În 1948, Ștefan Voitec, ministrul
Educației naționale,
a fost chemat la Moscova pentru a discuta „reforma” învățământului
românesc. Se spune că ministrul învățământului sovietic, de la ora
aceea i-ar fi spus lui Voitec: „noi
trebuie să luăm exemplu, de la sistemul vostru de învățământ”! Se
pare că acel ministru sovietic încă nu era în temă cu: „elefanul sovietic cel
mai mare elefant din lume” sau cu „piticul sovietic, cel mai mare pitic din
lume”, cu genialele idei ale generalissimului, așa încât, Voitec, foarte
mirat, abia a închis ușa în urma lui
și acel
minisru sovietic s’a prăbușit adânc! Dar învățământul
românesc a fost „reformat” de trei ori încât s’a ajuns ca liceul să fie un mare
zero, de zece clase, cu absolvenți „mucoși” de
16 ani! Până când s’au revoltat epavele de intelectuali ce mai rămăseseră
nedecimați de
Gheorghiu-Dej și Ana Pauker, care avea pe biroul ei, „telefonul roșu”
legătura directă cu Stalin și de către Nikolski, Teohari Georgescu și
Alexandru Drăghici, toți români verzi, cu părul pe limbă, evrei.
„Epavele” au mai salvat ce se mai putea
salva din învățământul românesc, în așa fel încât, aproape până la
sfârșitul
„erei comuniste” învățământul românesc încă mai avea ceva miez! Elevii
români, câștigau olimpiade și la nivel
internațional.
Ce-a devenit învățământul
românesc, după „revoluție”? Puiul de român, umblă la școală,
dar nu știe
vorbi românește! Badea și lelea nu umblau, dar au dus peste secole,
curată limba românească. Azi nu mai avem nici „bade” și nici
„lele,” în schimb, „nene” și „tanti” produse ale școlii
neosocialiste românești, postdecembrie, 1989, care nu mai știu
nici ei vorbi românește, atunci de unde și cum
vor ști miniștrii?!?
*
Valoarea poporului român și a școlii sale românești, de altă dată, a
apreciat-o Donald Tusk, președintele
Consiliului European, în discursul său rostit în românește, la
ceremonia de lansare a României la președinția
rotativă a Consiliului European, din 10
Ianuarie, 2019, de la Ateneul Român.
Donald Tusk este istoric polonez și
lieder politic format în preajma lui Lech Walesa în focul luptei mișcării „Solidarnosc” la Gdansk,
anii 1980 și următorii.
„Sunt
convins că aceste 6 luni veți interpreta cu energie și înțelepciune
o adevărată Rapsodie română. Sunt sigur că președinția dumneavoastră va fi la fel de energică,
de românească și de europeană ca și
muzica lui Enescu.(...)mă facinează intelectualii și
sportivii români: Mircea Eliade,pe care l-am citat deja, Emil Cioran, dadaistul
Tristan Tzara, Eugen Ionescu sunt toți eroi ai imaginației
mele. La fel ca sportivii de seama Nadiei Comăneci și a
Simonei Halep, care încântă publicul din întreaga lume.”
La aceasta noi mai putem adăuga
încă ceva deosebit: în 1980, un ziarist român l-a întrebat pe Dalli: „de ce România are o cultură minoră”?
Maestrul era uluit: „O țară care i-a dat pe Eminescu, pe Enescu,
Brâncuși,
Eugen Ionescu, Mircea Eliade, pe Emil Cioran nu are o cultură minoră. Ce oferă
astăzi Franța, Germania,chiar Spania în domeniul
culturii? Nu, România nu are o cultură minoră,” a
răspuns Dalli. La care noi mai putem completa lista cu: Iorga, Vuia, Coandă, Teclu, Babeș, Racoviță, Borza, Pavelescu, Pallade, iar azi, Raluca-Ada
Popa și alții tot atât de importanți dar
mai puțin
cunoscuți de
nespecialiști.
*
Ca o lună mai târziu, Frans Timmermans, prim
vicepreședinte
la Comisia Europeană, să spună cu totul altceva, printre altele, foarte
dureros, despre România actuală, într’un
interviu din Februarie 2019 : „ Resursa
umană ajunsă în fruntea țării e de o calitate atât de jalnică, încât
reprezentanții ei, după ce că sunt hoți, sunt atât de proști
încât își
închipuie că pot păcăli pe toată lumea, deși ei nu sunt capabili să comunice nici
măcar în limba maternă.”
Dureros, că până și
străinii observă că miniștrii români nu știu vorbi românește, că
România are ziariști cera scriu mai bine în engleză decât în limba
maternă!
Cum să nu fie așa, când
am scos și
scoatem din programa școlară, orele de limba română, de istoria și geografia Patriei,
înlocuindu-le cu tot felul de „modernisme” ca educație
sexuală și
exagerat informatica și etc., lăsând ceva ore de gramatică, doar în
liceu și asta doar la clasele
de filologie!!! În rest e laptop și tabletă și
butoane încât elevii cu greu mai scriu cu mâna! Ce ne așteaptă
viitorul? Poate „savanți” analfabeți, brici la apăsat pe butoane!
De unde vor mai avea aceștia să învețe Limba română, când pe tablete
lipsesc deja, diacriticele, schilodind total Limba română?!?
De unde vom mai avea Cultura elogiată de
Dalli, când stimabilul Patapievici, cel ce „n’a mâncat nici usturoi și nici
gura nu’i pute” și „român verde, ca stejarul” ne dă lecții de
cultură, prin conferințe la Ateneu, (în seara de miercuri, 27
Februarie, 2019)? El, care în „Politice” 1996, spunea despre Limba română că nu
e bună decât de spus înjurături și pentru ca să „intrăm în Europa”(în
Uniunea Europeană) să ne debarasăm de „cadavrul nostru din debara, Mihai
Eminescu”! Și am făcut-o lăsând în manualele școlare
doar poeziile „Lacul” și
„Freamăt de codru”! !!
*
Noi nu suntem academicieni, nici
profesori universitari, nici doctori și nici
măcar filologi, dar suntem români, de pe alte meleaguri și ca
urmare pentru noi, cu adevărat, că Limba
ne este Patria! În consecință, ne doare când
constatăm că de un jumătate de secol această Miss și
regină, Limba română umblă schiloadă și șchioapă
prin lume. De ce? Pentru că în 1993, când stimabila Academie s’a apucat de...
Limba română, n’a avut decât doi academicieni, numai doi!... iar azi nu mai are nici unul!....
***
În atenția
Domnului Profesor, dr. Ioan Aurel-POP, Președintele
Academiei române.
1)Învățământul românesc.
Să ne adresăm Președintelui
Academiei române, Domnului Profesor, dr.
Ioan-Aurel POP, care prin autoritatea și
competența
Domniei Sale, să ceară Academiei, în numele nostru, grija pentru sufletul
românului, printr’o educație creștină și o
instrucție
corespunzătoare. În ciuda tuturor digitalelor, a butoanelor și a
tabletelor, cartea rămâne carte iar omul ființă psiho-biologică și nu
mecanico-tehnică, de aceea, să facă din nou, din învățământul
românesc unul din cele mai bune din Europa, să se ocupe atent de Limba română
să’mi redea demnitatea repunându-mă din
nou în drepturile mele de regină, în
rândul limbilor romanice. Nu este greu a se face aceasta,nici după o sută de
ani, nu numai doar după saptezeci de ani! Dar să se facă! Sntem convinși, că
odată, tot se va face o „curățenie generală”, chiar și după
o sută de ani, căci e și va fi necesară, ca și azi,
dar când ne facem că nu o băgăm în seamă!
2) Domnul Președinte,
în calitate de istoric, este rugat să corecteze numele lui SAS,(1354-1358)
din istoria noastră.
Dragoș de Bedeu, descălecătorul,
cneaz de Maramurăș, a vut doi fii pe Sas, rămas voievod în Moldova
și pe
Gyula, cneaz în Maramureș, Giulești.
Sas, n’a fost nici neamț=sas, -
populația
germană din Ardeal - și nici fiul săsoaicei, ci a fost numit de tatăl
său,
„Vulturul”. Cum Dragoș era vasalul regelui Ungariei, Ludovic cel
Mare, sau Ludovic de Anjou( 1326-1382, rege al Ungariei 1342-1382), și-a numit fiul în limba
maghiară, limba suzeranului său, în care
„vultur” se traduce „sas” și se pronunță „șoaș”! Cum
în ungurește „s” se citește „ș”, „a”
românesc se citește „oa”, pentru unguri a rămas scris, pe limba
lor, sas, dar pronunțat șoaș! Românii au preluat această
scriere, dar citit pe românește apare sas, adică locuitor al Transilvaniei de etnie germană, punându’și mereu
întrebarea: „de ce sas? De ce fiul unui cneaz român, maramureșan era
„sas”=neamț? – alte o sumedenie de întrebări cu răspunsuri care mai de
care mai fanteziste și false pe care ni le punem și azi,
fără să găsim dezlegarea, răspunsul corect, care în fond este foarte simplu
!!!....
3) Domnul Președinte, este rugat să
intervină, ca Academia să examineze
numele geografic al muntelui Țibleș din
lanțul munților
vulcanici ai Carpaților Orientali: Oaș-Gutâi-Țibleș. Avem
de-a face și aici, cu limba maghiară, germană. Unele documente arată că romanilor li s’a părut atât de
frumos acest munte, azi în Țara Lăpușului, încât l-au închinat zeiței
Cybele, Cibelis în latină, zeița Naturii, care domnea peste munți,
protectoarea vegetației și a fecundității. Pe
toate hărțile austro-germane, maghiare, este scris Cibelis, inclusiv
pe hărțile
horthyste, din 1940-1944, dar la fel după cum cu vultur=șoaș și în germană, ca și în maghiară, latina se
citește după
specificul lor: „c” se citește „ț”. Așa,
străinii au pronunțat în loc de „Cibelis” „Cibleș”, Țibleș.
Românii, după 1918, în loc să fie mai atenți la continuitatea și însăși ființa lor,
să citească mai atent hărțile, au preluat fonetica străină și așa am
ajuns la Țibleș, ca și cu numele râului de la Borșa/Maramureș,
Cisla, a devenit Țâșla, numele de familie, Ciplea,
a devenit Țiplea, sau Cepelea, a devenit Țepelea și etc.
Campanula ciblesii.Prod. Iuliu Prodan(1875-1959),
unul din botaniștii de seamă ai României, profesor la Academia
de Înalte Studii Agronomice din Cluj, a studiat, mai ales după 1918, flora și vegetația țării.
Astfel, a descoperit în Munții Cibleșului un endemism, o plantă ce trăiește
numai acolo, o campanulă, un clopoțel albastru cu corola de
1-1,1/2 cm, ce crește pe munte în locurile înierbate și
stâncoase și înflorește în Iulie-August, pe Cibleșu, pe
care a numit-o Campanula ciblesii.Prod.
și nu „țibleși”. Cibleș, important pentru dovezile de continuitate...!
4)
În cadrul aceluiași respect datorat Limbii române, am ruga
deasemenea, Academia să intervină în cazul
localității Trăsnea, din
Sălaj. În 1940, satul se numea „Trăsnea” oare nu cumva de la verbul „ a
trăsni”? De unde, de când și de ce, azi se numește
„Treznea”? Ne „tăznește” sau ne „treznește”? Întâi că este trăsnet și nu trăznet, doi că este trăsnet și nu tresnet; atunci? Și totuși
satul, azi se numește „Treznea”. Vreun funcționar
ungur de la primărie n’a putut pronunța „ă” și din
trăsnet a devenit treznet? Doar că intelectualii satului sunt mulțumiți cu
asta!
*
Ca atare, la ce ne folosesc toate
serbările, festivalurile, simpozioanele și altele de acest fel, dedicate
Limbii române, dacă tot schiloadă și șchioapă
o lăsăm să umble prin țară și prin lume, nepusă în drepturile ei naturale, de peste 70
de ani? O curățenie generală, radicală, se impune și va
trebui făcută odată, fie și peste o sută de ani,
dar care se va face! Noi nu vom mai fi, dar vom fi contribuit la ea și asta
ne va face fericiți!
În
CONCLUZIE, apelăm la toți scriitorii, la toate revistele și
editurile să facă front comun și pentru repectul datorat Limbii române,
să adreseze Academiei rugămintea de-a relua în atenție
Limba română și Învățământul românesc spre salvarea Națiunii,
din „Grădina Maicii Domnului,” căci
limba este Țara=Patria! Așa să ne ajute Dumnezeu!
***
TBT,
Teresia Bolchiș Tătaru (Dna Apostrof, Cecilia Costin).
Augsburg/Germania/Martie, 2019.
) și doriți să participați la WORLD BOOK DAY 2026, vă faceți două poze după modelul de mai jos, cu o carte semnată de Dvs.
