APEL

                                              

                                 „Limba este  Patria mea”

                                                         Nichita Stănescu.

                       „Cu o rândunică nu se face primăvară”!

                                                                         Din popor.

                                                              „Nu, dar o anunță”!

     Ginta latină. Sunt Limba română, soră bună cu Cultura, această  Doamnă, Miss Universum, chiar dacă este în zdrențe și desculță este  totuși  Miss Universum, de-o frumusețe neîntrecută, iar eu fac parte din familia ei, sunt și eu o Miss cu toate că sunt schioapă și strâmbă, sucită și răsucită și plină de răni și cicatrice. Da, așa arăt azi, Miss România, dar nu întotdeauna am fost așa, am trăit și vremuri de glorie când am fost pe podiumul Universum în leagănul mamei mele, a Gintei latine.  Așa de exemplu, Societatea pentru studiul limbilor romanice, întrunită la Montpellier, în sudul Franței, la Mediterana, spre a decerna premiul celui de al doilea concurs internațional, cu tema: Cea mai bună poezie având ca obiect cântecul Gintei latine,  premia în ziua de miercuri, 22 Mai 1878, pe unul din cei mai buni fii ai mei, pe poetul Vasile Alecsandri, cu medalie de aur și o cupă de argint, premiul –concursul de poezie în onoarea „rasei latine” cu poemul

 „Odă ginții latine”

Latina gintă e regină                        3)Latina gintă are parte

Între-ale lumii ginți mari;                 De-ale pământului comori

Ea poartă’n frunte-o stea divină     Și mult voios ea le împarte

Lucind prin timpii seculari.              Cu celelalte-a ei surori.

Menirea ei tot înainte                        Dar e teribilă’n mânie

Măreț îndreaptă pașii săi.                Când brațul ei liberator

Ea merge’n capul altor ginți           Lovește’n cruda tiranie

Varsând lumină’n urma ei.             Și luptă pentru al ei onor.

2)Latina gintă e regină,                  4)În ziua cea de judecată,

Cu farmec dulce, răpitor;                Când față’n cer cu Domnul sfânt

Străinu’n cale’i se închină              Latina gintă-a fi întrebată

Și pe genunchi cade cu dor.            Ce-a făcut pe-acest pământ?

Frumoasă, vie zâmbitoare,              Ea va răspunde sus și tare: 

Sub cer senin, în aer cald,               „O! Doamne, în lume cât am stat,

Ea se mirează’n splendid soare,     În ochii săi plini de-admirare

Se scaldă’n mare de smarald.        Pe Tine te-am reprezentat.”

                                                   *

     Ce fericită am fost!  Să te admire, aprecieze și elogieze o lume întreagă, de pe trei continente!  Și ca să mi se acorde întreg respectul cuvenit, Academia română sub conducerea lui Sextil Pușcariu(1877-1948) în 1932 mi-a stabilit definitiv toaleta, ținuta. A dat regulele de scriere, ortografia, în funcție de structura mea gramaticală, în funcție de  originea și apartenența mea la Ginta latină, la familia limbilor romanice, cu â din a,  și î din i, cu apostrof, pentru care acesta este „un muss”! – ceva obligatoriu, arătându’i locul lui, în raport cu  cratima, a liniuței de legătură și a celorlalte semne de scriere și punctuație ale Limbii române, de scrierea cuvintelor, a verbelor după conjugarea lor, etc.                                          

 Așa minunată, în ținută de regină  tronam în toate școlile românești și nu numai în cele din țară ci și de e alte continente unde ele se găseau și unde eu eram „la mine acasă” vorbită, iar poezia lui Alecsandri era învățată și cântată de ori ce pui de român sau ori care altul care voia să mă știe, să mă cunoască, să mă vorbească!

   Dar s’a ridicat, măre, balaurul roșu de la răsărit, cu șapte capete, bolșevismul care ca să’și facă loc, trebuia să ucidă reginele și Satana l-a ajutat iar Divinul a tăcut! Dar de ce? Doamne, iartă-ne!  Ca să ne arați consecințele răului când noi Te părăsim pe Tine? Căci așa a fost și așa este: întâi  Te părăsim noi pe Tine, după care Tu, ne părăsești pe noi și răul se instalează neînchipuit!

   Da, bălaurul roșu  a hotărît, își dorea subjugat poporul meu român, latin și o făcea în numele „libertății”!!!  Dar îi puțeau picioarele! „Soldat sovietic rus/Ce te-ai cocoțat așa de sus/ Să eliberezi popoarele/ Ori că’ți put picioarele”?! Păstorel Teodoreanu, 1945. 

     Iar bălaurul știa prea bine, cum poate ucide un popor fără să tragă un singur glonte: furându’i limba! Nu ucigându-o; asta n’o putea face dintr’odată ci furându-i-o, cu vicleșug, fals, confuzie și minciună. Și atunci, ca să mă scoată din leagănul latin al mamei mele și să mă înghesuie în cel slav, al lui, m’a batjocorit schilodindu-mă și  mutilându-mă prin arma  minciunii și a confuziei, a semidocției și a prostiei ridicată la  nivel de „virtute”, a nedreptății.

   Furtul limbii. Dar dacă în 1948, eu trebuind să dispar din viața poporului român, lăsând locul limbii ruse, ca limbă maternă a românilor, pentru că este limba lui Lenin și Stalin, mie mi se săpa mormântul prin eliminări, confuzii și falsuri și lingăi, lipsiți de spinare s’au  găsit destui care să pună în aplicare genialele îndrumări.

   Așa, de exemplu,  trebuia scos â din a și înlocuit cu î, din i pentru ca să nu se mai știe, că sunt de gintă latină: „mâna,” care vine din latină, „manus” trebuia să devină „mîna” care ușor ajunge, „mina, adică de la piesa anatomică a organismului uman, mâna, brațul, s’a ajuns la galeria din pământ, „mină”! Dar și mai grav și deliberat, s’a ajuns la... nu se mai scria România, cu a, ci Romînia, cu i, ceea ce la majuscule, în loc de î rămânea i, în așa fel încât s’a ajuns ca nimeni în Europa să nu mai știe ce țară e asta ROMINIA și pe unde vine, exact ceea ce’și dorea Stalin, să nu se știe căci ori cum aceasta urma să devină a 23 Republică Socialistă Sovietică, egal dacă este România sau Romînia!

     Așa, pentru că în învățământul ăsta „nou” tovărășesc, din care Divinul a fost înlăturat, cum era să rămână poezia Gintei latine, care mai ales în ultima strofă este mult prea creștin românească!? Și odată cu ea a fost eliminată și limba latină din școala românească.

  Dar poporul acesta „prost și needucat” și-a păstrat limba, latina vulgară, în care s’a născut și badea Gheorghe și lelea Mărie, nu mergeu la școală, dar vorbeau românește!  A zis și zice și azi: Sântămărie, de la Santa Maria și Sângiorgiu de la Sfântu Gheorghe, Sângiorgiu de Pădure, Sânilie, Sâmedru, Sf. Dumitru, Sînnicolau, el nu folosește  „sfânt”, slav prin întroducerea lui „f”, ci el zice și azi Sântion și etc. Aici intervine problema verbului a fi, persoana I-a sing. și plural; eu sunt, noi suntem și nu sînt, sau sîntem, nici chiar sântem, care ne duce la confuzia cu santa,sântu, sânt=sfânt, doar că și azi, 30 de ani de la „revoluție” unele ziare, chiar edituri, mai scriu în întregime în regia slavă, cu toate „îndrumările” și acelea incomplete, date de Academie, în 1993.

     Ca Limbă română, mă doare și  nu înțăleg, de ce și pe ce motiv, domnii de la Dex sunt atât de împotriva lui ă, din cuvintele mele!

  Iată de exemplu, Maramureș, poporul și azi îl pronunță Maramurăș, ca și întotdeauna, la fel Vișău și nu Vișeu! Mă miră și mă bucură, că Basarabia și-a păstrat corect numele capitalei, de Chișinău! Cum de încă n’a devenit Chișineu? Dar lasă că dacă o să o alipim la România, în primul rând asta va deveni.

  Apoi mă mai deranjează enorm amestecul domnilor de la Dex, în a impune denumiri: nu dau decât două exemple: zăr și său, două produse de activitate pastorală la stâna de oi de la munte. Baciul, la prepararea cașului din lapte de oaie, obține un lichid gălbui, acrișor pe care l-a numit și îl numește, zăr , după cum tot el a numit grăsimea de oaie, său. Cu ce drept vin domnii de la Dex să numească produsul păcurarului și al baciului de stână, în loc de zăr, zer, în loc de său, seu? Este produsul din activitatea lui pe care el l-a numit așa, după limba și priceprea lui, atunci, cu ce sunt mai în drept, domnii din birou să impună zer și seu, în loc de zăr și său?! Sună mai intelectual, sună mai....? – fără ă? 

     De ce-o fi mai important acest e, decât ă? Mai nou, (de câteva decenii) am venit cu o altă „inovație”: de întotdeauna am pronunțat „oșan” și „maramureșan” și nu „oșean” și „maramureșean” ! Cel în cauză, oșanul respectiv maramurășanul nici azi nu’și  zice oșean, ci doar oșan, sau moroșan! E altceva  câd spun boineștean, de la Boinești, sau negreștean, de la Negrești,   pe care nu’l pot pronunța decât așa, nu ca și în cazul cămărzan, târsolțan, lechințan, certezan, bistrițan.  Este cunoscut că în timpul administrației austro-ungare, în Ardeal, funcționarul ungur de la primărie, modifica denumirile românești în funcție de legea Appony, 1907, de maghiarizare a minorităților din imperiu, dar și după cum putea el pronunța sau nu unele cuvinte românești. Așa spre exemplu a ajuns, satul lui Coșbuc, Hordău, Hordou, iar stălajea, stelaje, și probabil că tot așa, păretele a juns perete, înțălegerea, înțelegere și etc.

     Dar și mai de neînțăles este, de ce vin regățenii să impună ardelenilor, denumiri, regățenești, populare, științific, false. Un exemplu, care însă nu e singular: tulpina porumbului, ardelenii o numesc „bâlie” ce etimologie are, nu cunoaștem, iar partea plantei pe care se formează boabele, se numește cucuruz, învelit=acoperit, înfășurat(natural) în pănuși=pănușei. Boabele de porumb sunt împlântate în cocean. Dacă bâlie s’ar putea să fie doar un regionalism, cocean este o noține generală, = mijlocul unor fructe sau legume, tulei de porumb  defăcut de boabe, știulete, ciocalău(Dicț.) Deci, cocean, nu este tot una cu tulei, sau bâlie, dar în manualele de agricultură,  tulpina plantelor de porumb, este numită regățenește „cocean” și este dată ca nutreț animalelor. Elevul ardelean intră în confuzie, cu coceanul și bâlia! Dacă la regățan „cocean”  este tulpina porumbului, n’are decât să fie, este regionalismul său, dar atunci să nu vină să’l impună ca noțiune corectă, celorlalți, în plus că și științific, botanic este greșit, deși știuletele=coceanul porumbului este tot o parte de tulpină ca și cel de la varză.

      Apostroful.Dureros;  dacă în 1948, multe s’au făcut cu baioneta sovietică în coastele românului, în 1993, înafară de cei doi academicieni, ceilalți, toți au acceptat să rămână în regia sovieto-slavă, a ortografiei Limbii româe, în așa fel încât azi, 2019, abia dacă mai știe cineva, că Limba română  a avut, are apostrof, că, cratima nu’i egală cu apostroful. De ce’i atât de importantă această „codiță” în scriere? Pentru că lipsa ei - și nu numai ea -  este un fals,  care mă elimină Limba română, din familia mea, a Gintei latine!!!

    Să mă explic: această „codiță” apostroful,  arată, că din vorbire, spre o pronunție mai ușoară, s’a eliminat o vocală. Spre a arăta aceasta în scris, eludarea unei vocale,  se folosește apostroful. 

    Un exemplu, simplu: copilul se a dus la școală. (dar cine vorbește așa?) Copilul s’a dus la școală.(dar nu se va scrie sa dus pt. că sa, este  altă parte de vorbire, este pronume posesiv, iar aici este implicat  se, pronume reflexiv) atunci spre a scrie corect se va despărți s de a, pronumele,de verb, iar pt. ca să se arate că de acolo lipsește o vocală, se va pune apostrof:

    Copilul s’a dus la școală(corect!) Doar că nu așa se scrie din 1948 încoace, de la regia slavizată a limbii române, spre confuzie, fals și batjocură, ci: copilul s-a dus la școală. ( În loc de apostrof, cratima= fals, greșit, sovietizat, slavizat).

Mama l-a dus  pe copil la școală.(corect, l=pronume personal, pers III sing. a=

verb, la corect, prepoziție.  

         Este egală cratima din scrierea sovietizată, copilul s-a dus, cu cratima din mama l-a dus? Este același lucru? Nu, nu este, dar trebuie să fie și cu durere spun, că este, din 1948 încoace, ca și din 1993, încoace, când Academia a hotărît să se ocupe de Limba română, de ortografie. A făcut însă tot o treabă numai pe jumătate, tipic comunistă, cu motivația: „e prea greu pentru elevi să le dăm toate deodată”! Fals! Pedagogia și metodica spun: „este mai ușor a învăța ceva greu dar corect, decât a corecta o greșală”! Dureros că în 1993, doar doi academicieni a avut Academia română, care au susținut reîntoarcerea la gramatica, regulele și ortografia votată în 1932! Profesor Marius Sala(1932-2018), istoric-lingvist și Ion Cotean(1920-1997), București, lingvst, care cu toată aparteneța sa la partidul comunist, din 1945, a susținut ortografia Limbii române, din „școala burgheză”.

                                                                                *          

Sistemul de învățământ.

Aveam un sistem de învățământ, după Spiru Haret(1851-1912) unul din cele mai bune din Europa. Spiru Haret, primul român cu doctorat luat la Sorbona-Paris, matematician, astronom și pedagog, membru al Academiem române, a fost cel care a organizat învățământul româesc, la începutul secolului XX, după modelul francez, care punea accent pe  îngijirea sufletului, prin legătura lui cu Divinul, prin instrucție și educație,   pe îngrijirea trupului  prin educație fizică. Această educație se făcea în „școala burgheză” de așa manieră încât un fiu de țăran, de la coarnele plugului,  ajungea intelectual de înaltă clasă și cultură, îmbtățișând cele mai diverse domenii de activitate, de la, om de știință, de litere sau de artă, la sacerdoți  de înaltă valoare morală, culturală și teologică, la nivel de cardinal, până la nivelul Academiei și a recunoașterii pe plan internțional.

   Școala românească se baza pe învățământul elementar, de IV clase, I-IV; învățământul mediu: Liceul teoretic și liceele de profil: comercial, de arte și meserii, pedagogic etc. și învățământul universitar. Liceul teoretic era structurat pe două trepte: cursul inferior, numit și gimnaziu, care cuprindea clasele I-IV, corespunzător azi, claselor V-VIII și cursul superior, liceul propriu zis, format din clasele V-VIII încheiate prin bacalaureat. Între cursul inferior și superior  exista examenul de admitere, ceea ce azi se numește, „de treaptă”. 

   Valoarea întregului învățământ se baza pe disciplinele de studiu și numărul de ore ce li se acorda. Acestea erau trecute în catalogul  elevilor. Se începea cu religia, grija pentru suflet, după care venea Patria, cu Limba română și latina, cu limbile străine, franceză sau germană, istoria și geografia – în clasele a IV și a VIII de liceu se învăța temeinic Istoria și Geografia Patriei, în rest, a Europei și Universală, urma matematica,(astronomia) fizica și chimia, „dexteritățile”, muzica, desenul, sportul, în gimnaziu și gospodăria unde se învăța cum se calcă o cămașă se organizează pivnița, se face marmelada, etc.  Din clasa a VII și a VIII, liceul se diviza în secția umanistă și secția reală=științifică.

   Mie, Limbii române, ca limba maternă, mi se acorda ca și matematicii, cel mai mare număr de ore pe săptămână, cinci, dacă se făcea școală și sâmbăta. În gimnaziu se studia gramatica cu legile ei și ortografia, atâta cât „să le iasă elevilor pe nas”!  Și ne ieșea și ce bine ne-a prins, până la peste 80 de ani nu s’a uitat! Dar în cursul superior, venea deliciul sufletului, oferta limbii, literatura!  Ce satisfacție! Literatura națională și universală!  Unde sunt azi toate acestea?

   Comunismul a distrus această formă de învățământ prin prima „reformă” Decret nr. 176 din 3 August 1948, pentru că prea era românesc și mai ales creștin și câtuși de puțin comunist-bolșevic-rusesc-sovietic.

     În 1948, Ștefan Voitec, ministrul Educației naționale, a fost chemat la Moscova pentru a discuta „reforma” învățământului românesc. Se spune că ministrul învățământului sovietic, de la ora aceea i-ar fi spus lui Voitec: „noi trebuie să luăm exemplu, de la sistemul vostru de învățământ”! Se pare că acel ministru sovietic încă nu era în temă cu: „elefanul sovietic cel mai mare elefant din lume” sau cu „piticul sovietic, cel mai mare pitic din lume”, cu genialele idei ale generalissimului, așa încât, Voitec, foarte mirat, abia a închis ușa în urma lui  și acel minisru sovietic s’a prăbușit adânc! Dar învățământul românesc a fost „reformat” de trei ori încât s’a ajuns ca liceul să fie un mare zero, de zece clase,  cu absolvenți „mucoși” de 16 ani! Până când s’au revoltat epavele de intelectuali ce mai rămăseseră nedecimați de Gheorghiu-Dej și Ana Pauker, care avea pe biroul ei, „telefonul roșu” legătura directă cu Stalin și de către Nikolski, Teohari Georgescu și Alexandru Drăghici, toți români verzi, cu părul pe limbă, evrei.

   „Epavele” au mai salvat ce se mai putea salva din învățământul românesc, în așa fel încât, aproape până la sfârșitul „erei comuniste” învățământul românesc încă mai avea ceva miez! Elevii români, câștigau olimpiade  și la nivel internațional. Ce-a devenit  învățământul românesc, după „revoluție”? Puiul de român, umblă la școală, dar nu știe vorbi românește! Badea și lelea nu umblau, dar au dus peste secole, curată limba românească. Azi nu mai avem nici „bade” și nici „lele,” în schimb, „nene” și „tanti” produse ale școlii neosocialiste românești, postdecembrie, 1989, care nu mai știu nici ei vorbi românește, atunci de unde și cum vor ști miniștrii?!?

                                                       *

  Valoarea poporului român și a școlii  sale românești, de altă dată, a apreciat-o Donald Tusk,  președintele Consiliului European, în discursul său rostit în românește, la ceremonia de lansare a României la președinția rotativă a Consiliului European,  din 10 Ianuarie, 2019, de la Ateneul Român.

   Donald Tusk este istoric polonez și lieder politic format în preajma lui Lech Walesa în focul luptei  mișcării „Solidarnosc” la Gdansk, anii 1980 și următorii.

 „Sunt convins că aceste 6 luni veți interpreta cu energie și înțelepciune o adevărată Rapsodie română. Sunt sigur că președinția dumneavoastră va fi la fel de energică, de românească și de europeană ca și muzica lui Enescu.(...)mă facinează intelectualii și sportivii români: Mircea Eliade,pe care l-am citat deja, Emil Cioran, dadaistul Tristan Tzara, Eugen Ionescu sunt toți eroi ai imaginației mele. La fel ca sportivii de seama Nadiei Comăneci și a Simonei Halep, care încântă publicul din întreaga lume.”

  La aceasta noi mai putem adăuga încă ceva deosebit: în 1980, un ziarist român l-a întrebat pe Dalli: „de ce România are o cultură minoră”?

   Maestrul era uluit: „O țară care i-a dat pe Eminescu, pe Enescu, Brâncuși, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, pe Emil Cioran nu are o cultură minoră. Ce oferă astăzi Franța, Germania,chiar Spania în domeniul culturii? Nu, România nu are o cultură minoră,” a răspuns Dalli. La care noi mai putem completa lista cu: Iorga, Vuia, Coandă, Teclu, Babeș, Racoviță,  Borza, Pavelescu, Pallade, iar azi, Raluca-Ada Popa și alții tot atât de importanți dar mai puțin cunoscuți de nespecialiști.

                                                       *

   Ca o lună mai târziu, Frans Timmermans, prim vicepreședinte la Comisia Europeană, să spună cu totul altceva, printre altele, foarte dureros, despre  România actuală, într’un interviu din Februarie 2019 : „ Resursa umană ajunsă în fruntea țării e de o calitate atât de jalnică, încât reprezentanții ei, după ce că  sunt hoți, sunt atât de proști încât își închipuie că pot păcăli pe toată lumea, deși ei nu sunt capabili să comunice nici măcar în limba maternă.”

    Dureros, că până și străinii observă că miniștrii români nu știu vorbi românește, că România are ziariști cera scriu mai bine în engleză decât în limba maternă!

   Cum să nu fie așa, când am scos și scoatem din programa școlară, orele de limba română,  de istoria și geografia Patriei, înlocuindu-le cu tot felul de „modernisme” ca educație sexuală și exagerat informatica și etc., lăsând ceva ore de gramatică, doar în liceu  și asta doar la clasele de filologie!!! În rest e laptop și tabletă și butoane încât elevii cu greu mai scriu cu mâna! Ce ne așteaptă viitorul? Poate „savanți” analfabeți, brici la apăsat pe butoane! De unde vor mai avea aceștia să învețe Limba română, când pe tablete lipsesc deja, diacriticele, schilodind total Limba română?!?

    De unde vom mai avea Cultura elogiată de Dalli, când stimabilul Patapievici, cel ce „n’a mâncat nici usturoi și nici gura nu’i pute” și „român verde, ca stejarul” ne dă lecții de cultură, prin conferințe la Ateneu, (în seara de miercuri, 27 Februarie, 2019)? El, care în „Politice” 1996, spunea despre Limba română că nu e bună decât de spus înjurături și pentru ca să „intrăm în Europa”(în Uniunea Europeană) să ne debarasăm de „cadavrul nostru din debara, Mihai Eminescu”! Și am făcut-o lăsând în manualele școlare doar poeziile „Lacul” și   „Freamăt de codru”! !!

                                                     *

       Noi nu suntem academicieni, nici profesori universitari, nici doctori  și nici măcar filologi, dar suntem români, de pe alte meleaguri și ca urmare pentru noi, cu adevărat, că  Limba ne   este Patria!  În consecință, ne doare când constatăm că de un jumătate de secol această Miss și regină, Limba română umblă schiloadă și șchioapă prin lume. De ce? Pentru că în 1993, când stimabila Academie s’a apucat de... Limba română, n’a avut decât doi academicieni, numai doi!...  iar azi nu mai are nici unul!....

                                                      ***

   În atenția

   Domnului Profesor, dr. Ioan Aurel-POP, Președintele Academiei române.    

   1)Învățământul românesc. Să  ne adresăm  Președintelui Academiei române, Domnului Profesor, dr. Ioan-Aurel POP, care prin autoritatea și competența Domniei Sale, să ceară Academiei, în numele nostru, grija pentru sufletul românului, printr’o educație creștină și o instrucție corespunzătoare. În ciuda tuturor digitalelor, a butoanelor și a tabletelor, cartea rămâne carte iar omul ființă psiho-biologică și nu mecanico-tehnică, de aceea, să facă din nou, din învățământul românesc unul din cele mai bune din Europa, să se ocupe atent de Limba română să’mi redea demnitatea  repunându-mă din nou în drepturile mele de regină,  în rândul limbilor romanice. Nu este greu a se face aceasta,nici după o sută de ani, nu numai doar după saptezeci de ani! Dar să se facă! Sntem convinși, că odată, tot se va face o „curățenie generală”, chiar și după o sută de ani, căci e și va fi necesară, ca și azi, dar când ne facem că nu o băgăm în seamă! 

      2) Domnul Președinte, în calitate de istoric, este rugat să corecteze numele lui SAS,(1354-1358) din istoria noastră.

    Dragoș de Bedeu, descălecătorul, cneaz de Maramurăș, a vut doi fii pe Sas, rămas voievod în Moldova și pe Gyula, cneaz în Maramureș, Giulești.

   Sas, n’a fost nici neamț=sas, - populația germană din Ardeal - și nici fiul săsoaicei, ci a fost numit de tatăl său, „Vulturul”. Cum Dragoș era vasalul regelui Ungariei, Ludovic cel Mare, sau Ludovic de Anjou( 1326-1382, rege al Ungariei 1342-1382),  și-a numit fiul în limba maghiară, limba suzeranului său,  în care „vultur” se traduce „sas” și se pronunță „șoaș”! Cum în ungurește „s” se citește „ș”, „a” românesc se citește „oa”, pentru unguri a rămas scris, pe limba lor, sas, dar pronunțat șoaș! Românii au preluat această scriere, dar citit pe românește apare sas, adică locuitor al Transilvaniei de etnie germană, punându’și mereu întrebarea: „de ce sas? De ce fiul unui cneaz român, maramureșan era „sas”=neamț? – alte o sumedenie de întrebări cu răspunsuri care mai de care mai fanteziste și false pe care ni le punem și azi, fără să găsim dezlegarea, răspunsul corect, care în fond este foarte simplu !!!....

   3) Domnul Președinte, este rugat să intervină, ca Academia să examineze numele geografic al muntelui Țibleș din lanțul munților vulcanici ai Carpaților Orientali: Oaș-Gutâi-Țibleș. Avem de-a face și aici, cu limba maghiară, germană. Unele documente  arată că romanilor li s’a părut atât de frumos acest munte, azi în Țara Lăpușului, încât l-au închinat zeiței Cybele, Cibelis în latină, zeița Naturii, care domnea peste munți, protectoarea vegetației și a fecundității. Pe toate hărțile austro-germane, maghiare, este scris Cibelis, inclusiv pe hărțile horthyste, din 1940-1944, dar la fel după cum cu vultur=șoaș și  în germană, ca și în maghiară, latina se citește după specificul lor: „c” se citește „ț”. Așa, străinii au pronunțat în loc de „Cibelis” „Cibleș”, Țibleș. Românii, după 1918, în loc să fie mai atenți la continuitatea și însăși ființa lor, să citească mai atent hărțile, au preluat fonetica străină și așa am ajuns la Țibleș, ca și cu numele râului de la Borșa/Maramureș, Cisla, a devenit Țâșla, numele de familie, Ciplea, a devenit Țiplea, sau Cepelea, a devenit Țepelea și etc.

 Campanula ciblesii.Prod. Iuliu Prodan(1875-1959), unul din botaniștii de seamă ai României, profesor la Academia de Înalte Studii Agronomice din Cluj, a studiat, mai ales după 1918,   flora și vegetația țării. Astfel,  a descoperit  în Munții Cibleșului  un endemism, o plantă ce trăiește numai acolo, o campanulă, un clopoțel albastru cu corola de 1-1,1/2 cm, ce crește pe munte în locurile înierbate și stâncoase și înflorește în Iulie-August, pe Cibleșu, pe care a numit-o Campanula ciblesii.Prod. și nu „țibleși”.  Cibleș, important pentru dovezile de continuitate...!

4) În cadrul aceluiași respect datorat Limbii române, am ruga deasemenea, Academia să intervină în cazul localității Trăsnea, din Sălaj. În 1940, satul se numea „Trăsnea” oare nu cumva de la verbul „ a trăsni”? De unde, de când și de ce, azi se numește „Treznea”? Ne „tăznește” sau ne „treznește”? Întâi că este trăsnet și nu trăznet, doi că este trăsnet și nu tresnet; atunci? Și totuși satul, azi se numește „Treznea”. Vreun funcționar ungur de la primărie n’a putut pronunța  „ă”  și din trăsnet a devenit treznet? Doar că intelectualii satului sunt mulțumiți cu asta!

                                                            *

    Ca atare, la ce ne folosesc toate serbările, festivalurile, simpozioanele și altele de acest fel, dedicate Limbii române, dacă tot schiloadă și șchioapă o lăsăm să umble prin țară și prin lume,  nepusă în drepturile ei naturale, de peste 70 de ani? O curățenie generală, radicală,  se impune și va trebui făcută odată, fie și peste o sută de ani, dar care se va face! Noi nu vom mai fi, dar vom fi contribuit la ea și asta ne va face fericiți!

    În CONCLUZIE, apelăm la toți scriitorii, la toate revistele și editurile să facă front comun și pentru repectul datorat  Limbii române,  să adreseze Academiei rugămintea de-a relua în atenție Limba română și Învățământul românesc spre salvarea Națiunii, din „Grădina Maicii Domnului,” căci limba este Țara=Patria! Așa să ne ajute Dumnezeu!

                                                     ***

TBT, Teresia Bolchiș Tătaru (Dna Apostrof, Cecilia Costin).

                                                                          Augsburg/Germania/Martie, 2019.