I-au
act de o iniţiativă care nu mă lasă idiferent. O gazetă bucureşteană invită tot
românul la redescoperirea drapelului naţional, oriunde s-ar afla.
Nu ideea mă miră. Semn de maximă sensibilitate
între simbolurile naţionale, Tricolorul ne face să vibrăm la orice ivire în
public. Ni s-a format din cele dintâi ore de şcoală dragul de steagul ţării şi
am fost deprinşi să-i conferim virtuţi speciale când e vorba de legătura noastră
de suflet cu ţara în care ne-am născut. Ca elevi, purtam cocarda tricoloră la
căciuliţă ori pălărie, ca bransardă, la rever ori la cingătoare.
Vremurile, e drept, s-au mai schimbat. Noi,
vârstnicii nu ne-am dezis de credinţa în Tricolor. Cei mai tineri au, cum se
vede în jur, au alt mod de a gândi. Dar chiar şi noi, parcă, de la o vreme, ne mărginim
la a-l privi fluturând de Ziua Naţională, mai nou la Ziua Drapelului. Noi, ca civili. Altfel, constatăm
cu bucurie că instituţiile statului român au permanent pe faţadele sediilor lor
steagul tricolor. S-a instituit obiceiul ca în încăperilor de lucru ale
demnitarilor să fie fixat drapelul naţional. Există obiceiul ca pe foarte
multe birouri să se afle steguleţe.
Întorcând privirea către pginile
manualului de istorie, vom descoperi rolul jucat de Tricolor în clipele de
îmbărbătare, de dramatism sau de bucurie. Constantin Rosenthal pictează
Romania, în anotimpul paşoptist, înfăşurată în cutele tricolore. La Unire, venirea
lui Cuza să conducă Principatele Unite se producea în fluturarea steagului. Cântecele
de vitejie compuse cu bătăile inimii de George Coşbuc şi Vasile Alecsandri ne
familiarizează cu acel tablou al soldatului român la Griviţa, purtând steagul
ce urma a fi prins acolo, sus, sus la parapete. Noi maramureşenii avem la
îndemână un sanctuar aparte pentru întâlnirea cu Tricolorul. Ajuns la Sighet, n-am
trecut niciodată pragul locuite până nu demult de domnişoara Lucia Mihaly fără
să am de grijă să mă pregătesc pentru întâlnirea cu Tricolorul. Cum bine
ştim, în casa familiei Mihaly de Apşa, se află obiecte emiţătoare de emoţie. Între
acestea, ca într-o vitrină
de cleştar, steagul tricolor pe care Consiliul
Naţional Român a depus jurământul la 1918. Fusese trimis de la Cluj, de Iuliu
Maniu. Surorile Lucia şi Ioana Mihaly l-au înfrumuseţat cu mânuţele lor
tremurânde de adolescente. Este steagul pe care va depune jurământul şi cel
dintâi prefect român de Maramureş la naşterea României Mari.
''E scris pe tricolor unire'' se
numeşte iniţiativa cotidianului de mare tiraj care m-a împins să pun pe hârtie
aceste rânduri. Ea are în intenţie un gând mai cuprinzător, după părerea mea
salutar. I-am putea spune UNIRE PRIN DRAPEL. STEAGUL NAŢIONAL NE UNEŞTE PRIN
FAPTUL CĂ TRĂIM
SUB FALDURILE SALE. Privindu-l în acelaşi timp, ne ţine aproape. Ne ajută să nu
ne mai simţim singuri. Nici pe vreme
frumoasă, cu atât mai mult la vreme de restrişte.
Meritul propunerii gazetarilor din Capitală este marcat şi de
faptul că în timp ce la noi a scăzut vizibil respectul şi ataşamentul faţă de
simboluri naţionale transferându-se în atitudine indiferenţă, chiar într-o
indiferenţă ironică constatăm la alţii o reală patimă în a respecta până la o
adevărată idolatrie faţă de steagul ţării.
Aflându-mă
la un moment dat în Finlanda, am constatat prezenţa steagului lor alb-albastru
pe aproape toate faţadele clădirilor din zona centrală, unde sunt foarte multe
instituţii,dar de o densitate impresionantă şi în restul Capitalei. Am crezut
că eram într-o zi de sărbătore politică. Nu, era o dată din calendarul naţional
cultural. Mi s-a explicat că luna februarie,
de pildă, la început, este marcată de sărbătorirea
unui scriitor, autor al Imnului Naţional-Runneberg,
iar în final de sărbătorirea unei cărţi, epopeea naţională Kalevala, tradusă şi
în romneşte. În fiecare caz în parte, mii de steaguri, cele mai multe
desfăşurate pe faţada întregii clădiri, impunând un respect remarcabil.
Salut iniţiativa chemării noastre
sub drapel, cu
gândul de a ne cataliza bucuria de a fi pălmaşii
acestor locuri, alături la bine şi la rău.
NICOLAE BUD
deputat
