Diavolul și costumul gol

                                   de Gheorghe Pârja

Manifestările lirice de la Sighetul Marmației și de la Desești, încheiate recent, au fost un bun prilej de a purta discuții despre literatură, despre cărți care au marcat destine. Am vorbit tangențial despre politică, despre atmosfera apăsătoare că țara nu are un guvern. Am fost atenți la lumea care ne înconjoară, observând că mulți dintre cei care au urcat pe scara puterii, în loc să se deschidă spre lume, se închid în propria carapace și neputință. Vorbesc prin comunicate sau pe facebook cu noi, ori discută între ei. De aici ruptura între ei și noi. Nici dialoguri apropiate nu avem, că nu se știe ce cărți a citit omul puterii. Te poate pune în încurcătură. În colțul de masă unde eram, ne-am pus pe povești cu poeta Ana Blandiana, poetul Lucian Vasiliu, de la Iași, poetul George Vulturescu, din Satu Mare. Am vorbit despre cărți care ne-au marcat destinul. Și ca să argumentez că prețuiesc literatura rusă și condamn moartea din războiul puterii de la Kremlin împotriva Ucrainei, am scos din raftul memoriei o carte. Așa mi-a venit în minte o carte fundamentală a secolului trecut, „Maestrul și Margareta”, a lui Mihail Bulgakov. Un roman ars și rescris din memorie. Prin anul 1930, Moscova primește vizita Diavolului deghizat în profesor, un ciudat gentilom, magician de origini misterioase. Din alaiul lui fac parte un asasin, un vrăjitor și un motan. Participanții la discuții mi-au acceptat interesul.

În cartea cu pricina este vizată elita literară a Moscovei, care trăia în plină dictatură stalinistă. Este abordată și lumea birocraților din aparatul artistic de propagandă. Prezentându-se ca un profesor de magie, Diavolul se răsfiră în încâlcirea ițelor din societatea moscovită. Ironizează tot ce întâlnește în cale. Are o ciudă fără margini pe ateii convinși, pe ticăloși, oportuniști, indivizi transformați în cozi de topor ale ideologiei de stat. Pune în scenă și un spectacol care schimbă percepția publicului despre reprezentațiile monotone, teziste. Banii încasați se depun de un funcționar zelos la Comisia de vizionare. Totul este controlat de contabilul de la Varietăți. Care, într-o zi, are parte de o întâlnire năucitoare. În loc să dea peste președintele Comisiei de vizionare, se întâlnește cu costumul acestuia complet golit de conținut.

Dar costumul își făcea datoria. Stătea așezat la birou, vorbea, semna documente din dosare. Costumul își făcea datoria ca un om în toată firea. Dar omul lipsea din costumul croit după moda acelor ani. Costumul, absolut gol pe dinăuntru, vorbește, ba chiar este surprins că persoanele din jur sunt mirate de ceea ce văd, sunt iritate, uneori nervoase. Dar costumul gol se poartă aidoma președintelui Comisiei de vizionare. Numai că ființa vie nu este în costum. Nici nu era nevoie, că ambalajul ținea locul omului. La birou era acel costum, croit după moda acelor ani, care făcea de toate. Avea capricii, ca orice om. Era băutor de cafea, ocolea votca și nu prețuia cărțile. Când directorul Teatrului i-a trimis romanul „Război și pace”, de Tolstoi, într-o ediție de lux, nici nu a deschis cartea, a chemat curierul și a returnat-o.

Cică în biblioteca Teatrului îi este locul. Așa se întâmplă când diavolul face vizite, pentru a tulbura liniștea celor care scriu cărți. După cum just observa confratele de la Iași, în ultimii ani, de când lumea noastră tot încearcă să se reașeze, costumul gol – care este o subtilă metaforă aducătoare de râsu-plânsu, vorba lui Nichita Stănescu, a fost împrumutat de multe personaje vii. Culmea, li se potrivește de minune. Deși a trecut vremea, celebrul costum gol nu s-a demodat. Din când în când, moda revine. Costumul gol a spart granițele metaforei și întruparea unui personaj imaginar. Unii dintre semenii noștri se prăpădesc după el. „S-a multiplicat în viața noastră cu o viteză mai mare decât cea a virusului care a bântuit planeta. S-a instalat în existența obișnuită, înșurubându-se agresiv în orice breșă minusculă a societății”, observă Lucian.

De la o figură de stil, iată, că și realitatea noastră a reacționat repede, și oameni în toată firea se așază în fotolii, cu intenția vădită de a sta acolo mult și bine. Golul uman din interiorul costumului s-a umplut cu golul trist al lumii de astăzi. Da, este un gol cu energii tinere, care plimbă costumul cu aroganță. Se arată că se apropie o lume care va comanda costumul cu pricina. Așa se va relansa o ciudată meserie a croitoriei din lumea de astăzi. Îl citez pe Lucian: „Dacă azi contabilul de la Teatrul de Varietăți, închipuit de Bulgakov, s-ar trezi în lumea noastră, ar constata că este plină de costume complet goale, care țin discursuri, gesticulează, ridică tonul și răvășesc hârtiile de pe birouri, fac promisiuni electorale, vorbesc la televizor, îți spun ce și cum trebuie să gândești.”

Întrebarea care mă încearcă se referă la direcția în care se îndreaptă costumele goale. Eu nu prea știu. Așa este când diavolul face vizite prin lumea noastră. Ana Blandiana a vorbit despre o recentă carte a acad. Nicolae Noica, directorul Bibliotecii Academiei Române, George despre Cesare Vallejo, care urca pe muntele Machu Picchu, iar Lucian mi-a acordat sprijin în dezlegarea misterului din cartea lui Mihail Bulgakov, pe care am adus-o în discuție. Și despre aceste fapte literare se povestesc la Festivalurile de poezie de la Sighetul Marmației și de la Desești. Toți am fost de acord cu semnificația costumului gol, teribil de actuală, din romanul lui Bulgakov. Că Diavolul din cartea lui Bulgakov, de câțiva ani, a venit din nou la Moscova. Dar literatura rusă bună continuă. Cum ar fi opera Ludmilei Ulițkaia.

Altarul lui Valeriu Sabău

                             de Gheorghe Pârja

În acest început de septembrie, în ajun de Sântămărie Mică, a plecat, pe cărarea cu frunze ruginii, scriitorul Valeriu Sabău, cel care a țâșnit în proza Nordului, arcuindu-și curcubeul poveștilor și peste ținuturi mai îndepărtate. Era plămădit din fibra unui om de viță veche și risipitoare, dar aprindea și candele care luminau nopțile omului. Era 7 septembrie, în urmă cu patru ani. A venit îngerul și a bătut cu privirea lui în colțul de sus al ușii bisericii din lemn de stejar, crescut prin Valea Mătrăgunii, și poarta împărătească s-a deschis pentru a intra cuvintele omului sortit a fi îmbrăcat într-o cămașă de in. Din acea plantă înțeleaptă, spun cărturarii, s-a născut scrierea din înțelesul ființei noastre. Despre acest miracol al simțurilor povestea în scrierile lui prozatorul VALERIU SABĂU, povestitorul care și-a adunat personajele și faptele lor dintr-o lume care ne face cu mâna.

El a văzut cum lucește ochiul apei, a prins în mână mărgeaua șarpelui, a cutreierat satul cu țărani, unde s-a întâlnit cu Ana Împăratului. Cu ea a vorbit despre însingurare într-o noapte cu lună. Era singur în fața altarului cuvintelor. Pe ulița ginerilor, prozatorul a pus de veghe pompierii comunali. În centrul acestei lumi a ridicat o biserică de sticlă, în care lucesc povești dintr-un peisaj miraculos. Dacă mă iau după unele toponime ale scriitorului, ajung chiar pe meleagurile mele natale, pe unde Valeriu Sabău a hălăduit o vreme, prin Desești. Universul povestirilor lui este de o ciudată blândețe, cu metafore urcate în vârful dealului. A fost un bun cunoscător al firii lucrurilor, de aceea parabola în cuvânt și-a găsit un loc de viețuire. Simbolul în proza lui Valeriu Sabău este asemeni stejarului devenit istorie, cel care a rămas odihnă pentru vulturii vestitori.

Proza cheamă lucrurile și oamenii lor, le strigă pe nume, le pune la masa albă din Biserica de sticlă și așa începe ospățul lecturii. Din care am gustat prin vreme. Ca într-un miracol, am auzit cum cuvintele din scrierile autorului au început să vorbească singure. Textele lui păreau senine și împăcate. Sunt litanii în Biserica de sticlă, titlul unui excelent volum de povestiri semnat de Valeriu Sabău. În josul candelei de veghe, am descoperit un papirus cu aprecierile critice asupra prozei lui. Criticul și istoricul literar clujean Liviu Petrescu scria: „Ne aflăm în fața unui prozator cu frumoase calități, Valeriu Sabău. Adevăratele posibilități ale autorului sunt puse în lumină în textele care conțin spectaculoase vise în vis.” Prozatorul Vasile Sălăjan aprecia: „Valeriu Sabău știe să contabilizeze și verbul și adverbul și virgula, știe de unde se poate extrage rădăcina pătrată a lucrurilor memorabile. Dintr-o coastă de Maramureș, între țărani și foști țărani, între geana de lumină a dimineții și între negrul pământului recent scormonit, Valeriu Sabău își croiește o haină pe potrivă.”

Criticul din New York, M.N. Rusu, cu care am tăifăsuit când mă aflam în metropola americană, acolo în Astoria, aruncă o privire mai amplă asupra scrisului prozatorului din Cicârlău: „Valeriu Sabău aprofundează demersul prozodic în ton cu sintagmele scrisului latino-american – care-i vine ca o mănușă, în stilul lui Gabriel Garcia Marquez, sau Julio Cortazar.” Valeriu Sabău rămâne pentru literatura română un prozator al universului sătesc, primar și modern. Născut la 13 iulie 1954, în Cicârlău, după ce a practicat mai multe munci epice – muncitor zilier, profesor suplinitor, forestier, miner, dulgher, a absolvit Facultatea de Științe Economice din Cluj-Napoca (1980). A fost membru fondator al Cenaclului și Festivalului Național de Literatură „Vasile Lucaciu”, din Cicârlău. Pe coperta volumului de povestiri „Biserica de sticlă”(Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001) este gândul Mariei Oanță, din Ferești, 80 de ani: „Și când dormi, duhul îți umblă și grăiești cu toți oamenii, și cu cei de departe și cu cei care-s morți.”

Este tocmai un punct de reverberație a realismului fantastic al prozei lui Valeriu Sabău. Pe care-l apreciez. De acum invocăm litanii în Biserica de sticlă. Să ne amintim de cel care ne-a lăsat o operă de mici dimensiuni dar cu vectorii valorii asumate. A rămas altarul cuvintelor mânuite cu har de autorul evocat.

PS. În imagine, Valeriu Sabău și fiica sa.

Neuitata Basarabie

În fotografie: Pe malul Prutului, 1991: scriitorul și omul politic Nicolae Dabija, părintele Iustin Hodea (acum P.S. Iustin Sigheteanul, Episcopul Maramureșului și Sătmarului), Alexandru Perța-Cuza, Lucian Blaga și Gheorghe Pârja

                                    de Gheorghe Pârja 

Reiau întâmplări de neuitat din acel timp radical, istoric, când am pornit și noi, maramureșenii, să cunoaștem oameni și pământuri de dincolo de Prut. Basarabia românească, interzisă mai mult de o jumătate de veac. În vremea trecută știam foarte puține lucruri despre pământurile românești dintre Prut și Nistru. Eu am aflat despre Basarabia de la un consătean, care, în perioada interbelică, slujise țara sub drapel românesc, la Soroca. Atunci, teritoriul aparținea României. Apoi am început să o descoperim, trecând Prutul, ori invitând basarabeni să ne cunoască acasă. Am avut norocul să cunosc intelectuali, mai ales istorici și scriitori, care știau multe despre spiritul românesc de dincolo de apă. Aveau în ei îndemnul cunoașterii unui pământ care ne-a fost răpit și interzis.
Aveam și în Maramureș oameni care doreau să reconstituie istoria adevărată, imediat după căderea Cortinei de Apă, cu pasul și cu vorba românească. Printre care m-am numărat. Aveam în mine crezul lui Eminescu: a rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominației străine asupra acestui teritoriu românesc! Îmi aduc aminte de primul drum la Chișinău, cu încărcătură inițiatică, pus la cale de un grup de maramureșeni dornici de a cunoaște acel pământ mușcat. Este vorba despre domnul Mircea Șuteu, pe atunci director la o societate comercială din Baia Mare, Lucian Blaga, tot director, luminați de cântecele corului bărbătesc din Finteușu Mare, dirijor profesorul Valentin Băințan. Mai era și celebrul meșter popular Alexandru Perța-Cuza autorul mai multor troițe care acum sfințesc locurile de aducere aminte din Basarabia.
La acea neuitată călătorie ne-a fost călăuză creștină părintele Iustin Hodea, pe atunci starețul Mănăstirii Rohia, acum Episcopul Maramureșului și Sătmarului, sub numele de Iustin Sigheteanul. Popasul de la pasul Tihuța a fost un îndemn pentru acea călătorie de excepție. La hanul Dracula am croit drumul din cuțite și pahare, adică ne-am pus sub semnul lui Eminescu. Ajungând la Iași, am fost la Teiul din Copou, unde corul bărbaților din Finteușu Mare a adus un omagiu Limbii Române. Ne-am îndreptat spre punctul de frontieră Sculeni. Cu fiecare kilometru parcurs simțeam că trăiesc clipe care nu-mi aparțin. Nici vis nu era, ci un amestec ciudat de realitate și reverie.
Cu cât mă apropiam – observați că vorbesc la persoana întâi – îmi treceau prin minte secvențe din lecturi, frânturi de istorie. Hărțile din orele de istorie erau acoperite cu o coală albă, unde era teritoriul dintre Prut și Nistru. Basarabia nu exista pentru noi ca teritoriu românesc. Ne-am apropiat de râul Prut – vedeți am revenit la plural – cu emoții firești. Stăm în fața graniței. Mă uit pierdut de-a lungul râului. Ce poți gândi în fața acestei drame? Multe. Îl așteptăm pe scriitorul Nicolae Dabija, redactor-șef al revistei „Literatura și arta”, deputat în Parlamentul Moldovei, cu care, fiind în trecere spre Iași, ne-am înțeles să ne întâlnim la vama Sculeni. Ne cunoșteam din presa literară de la București și Chișinău. Și din poveștile prietenilor comuni, puțini câți au fost. Ca de pildă poetul Liviu Damian, care a fost în Maramureș în decembrie 1983.
Nu, Prutul nu poate fi trecut ca orice apă. Aici trebuie să-ți pleci sufletul. Că Prutul trece prin noi și apoi prin albia lui. Acum poți să-l treci, deși e graniță ca între orice stat, cu grăniceri cu arma la picior. Am fost mai siguri că îl aveam garant pe Nicolae Dabija, pilon al resurecției ideii de reîntregire a neamului. Îl aveam printre noi pe acest personaj care a marcat vremea tulbure a trezirii Basarabiei! Cu el, granița nu era atât de ostilă. Ne-am mângâiat la suflet ascultând cuvintele tribunului:
„Eu vă spun bun venit în țara dumneavoastră, aici acasă. De câteva clipe sunteți în Basarabia! Sper să vă simțiți bine aici, acasă la dumneavoastră și la noi și data viitoare când veți veni să treceți fără popasuri la Prut. Am impresia că descalec sufletul nostru încă o dată din Maramureș”.
Da, cuvinte ce conțineau un adevăr cu rezonanță istorică. În numele bărbaților din Finteușu Mare, profesorul Băințan a rostit aceste frumoase gânduri: „Spun și eu câteva cuvinte în limba care ne ține uniți, care nu ține seama de granițe. Ne-am pregătit de foarte multă vreme, încă înainte de a fi posibil să trecem Prutul”. Părintele Iustin, pe atunci starețul mănăstirii Rohia, care ne-a binecuvântat drumul, a spus: „Trăim momente de o mare intensitate emoțională. Părerea mea, ca slujitor al bisericii, este că Dumnezeu pe care-l slujim și care va dezlega legăturile cele legate este că se uită cu o râvnă la apa Prutului și vrea să o soarbă dintre noi. Asta este părerea mea. Și mama noastră comună care este Patria Română, așteaptă lucrul acesta”.
Meșterul cioplitor Alexandru Perța-Cuza, el însuși devenind un mesager, care a fericit Basarabia cu troițe, a sculptat câteva gânduri dincolo de Prut, care au rămas statui în inima celor prezenți. Atunci am simțit că vine apă și la moara noastră. Dar deo­camdată pe râul Prut morile sunt interzise. Nicolae Dabija a plecat spre Iași, iar noi am croit drumul spre mănăstirea Căpriana. Am evocat acest episod pentru a marca 35 de ani de când, un grup de maramureșeni am descălecat în Basarabia. Devenită Republica Moldova, care are parte, în ultima vreme, de multe comentarii neprielnice din partea unor părelnici din generațiile mai noi. Care știu puține fapte din istoria frământată a acestui pământ românesc.
Se schimbă lumea, dar nu în măsură încât să alunecăm în uitare. De aceea, să nu uitați că au fost câțiva curajoși, cum sunt cei din acest text, dar și alți întemeietori de fapte unice peste apă, cum sunt prietenii Teodor Ardelean și Gheorghe Mihai Bârlea. Despre care voi mărturisi în viitor. Cum am făcut-o și la timpul potrivit.