Altarul lui Valeriu Sabău

                             de Gheorghe Pârja

În acest început de septembrie, în ajun de Sântămărie Mică, a plecat, pe cărarea cu frunze ruginii, scriitorul Valeriu Sabău, cel care a țâșnit în proza Nordului, arcuindu-și curcubeul poveștilor și peste ținuturi mai îndepărtate. Era plămădit din fibra unui om de viță veche și risipitoare, dar aprindea și candele care luminau nopțile omului. Era 7 septembrie, în urmă cu patru ani. A venit îngerul și a bătut cu privirea lui în colțul de sus al ușii bisericii din lemn de stejar, crescut prin Valea Mătrăgunii, și poarta împărătească s-a deschis pentru a intra cuvintele omului sortit a fi îmbrăcat într-o cămașă de in. Din acea plantă înțeleaptă, spun cărturarii, s-a născut scrierea din înțelesul ființei noastre. Despre acest miracol al simțurilor povestea în scrierile lui prozatorul VALERIU SABĂU, povestitorul care și-a adunat personajele și faptele lor dintr-o lume care ne face cu mâna.

El a văzut cum lucește ochiul apei, a prins în mână mărgeaua șarpelui, a cutreierat satul cu țărani, unde s-a întâlnit cu Ana Împăratului. Cu ea a vorbit despre însingurare într-o noapte cu lună. Era singur în fața altarului cuvintelor. Pe ulița ginerilor, prozatorul a pus de veghe pompierii comunali. În centrul acestei lumi a ridicat o biserică de sticlă, în care lucesc povești dintr-un peisaj miraculos. Dacă mă iau după unele toponime ale scriitorului, ajung chiar pe meleagurile mele natale, pe unde Valeriu Sabău a hălăduit o vreme, prin Desești. Universul povestirilor lui este de o ciudată blândețe, cu metafore urcate în vârful dealului. A fost un bun cunoscător al firii lucrurilor, de aceea parabola în cuvânt și-a găsit un loc de viețuire. Simbolul în proza lui Valeriu Sabău este asemeni stejarului devenit istorie, cel care a rămas odihnă pentru vulturii vestitori.

Proza cheamă lucrurile și oamenii lor, le strigă pe nume, le pune la masa albă din Biserica de sticlă și așa începe ospățul lecturii. Din care am gustat prin vreme. Ca într-un miracol, am auzit cum cuvintele din scrierile autorului au început să vorbească singure. Textele lui păreau senine și împăcate. Sunt litanii în Biserica de sticlă, titlul unui excelent volum de povestiri semnat de Valeriu Sabău. În josul candelei de veghe, am descoperit un papirus cu aprecierile critice asupra prozei lui. Criticul și istoricul literar clujean Liviu Petrescu scria: „Ne aflăm în fața unui prozator cu frumoase calități, Valeriu Sabău. Adevăratele posibilități ale autorului sunt puse în lumină în textele care conțin spectaculoase vise în vis.” Prozatorul Vasile Sălăjan aprecia: „Valeriu Sabău știe să contabilizeze și verbul și adverbul și virgula, știe de unde se poate extrage rădăcina pătrată a lucrurilor memorabile. Dintr-o coastă de Maramureș, între țărani și foști țărani, între geana de lumină a dimineții și între negrul pământului recent scormonit, Valeriu Sabău își croiește o haină pe potrivă.”

Criticul din New York, M.N. Rusu, cu care am tăifăsuit când mă aflam în metropola americană, acolo în Astoria, aruncă o privire mai amplă asupra scrisului prozatorului din Cicârlău: „Valeriu Sabău aprofundează demersul prozodic în ton cu sintagmele scrisului latino-american – care-i vine ca o mănușă, în stilul lui Gabriel Garcia Marquez, sau Julio Cortazar.” Valeriu Sabău rămâne pentru literatura română un prozator al universului sătesc, primar și modern. Născut la 13 iulie 1954, în Cicârlău, după ce a practicat mai multe munci epice – muncitor zilier, profesor suplinitor, forestier, miner, dulgher, a absolvit Facultatea de Științe Economice din Cluj-Napoca (1980). A fost membru fondator al Cenaclului și Festivalului Național de Literatură „Vasile Lucaciu”, din Cicârlău. Pe coperta volumului de povestiri „Biserica de sticlă”(Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001) este gândul Mariei Oanță, din Ferești, 80 de ani: „Și când dormi, duhul îți umblă și grăiești cu toți oamenii, și cu cei de departe și cu cei care-s morți.”

Este tocmai un punct de reverberație a realismului fantastic al prozei lui Valeriu Sabău. Pe care-l apreciez. De acum invocăm litanii în Biserica de sticlă. Să ne amintim de cel care ne-a lăsat o operă de mici dimensiuni dar cu vectorii valorii asumate. A rămas altarul cuvintelor mânuite cu har de autorul evocat.

PS. În imagine, Valeriu Sabău și fiica sa.