Poesis - Ovidiu Vasile

 

Eu bărbatul

... sunt bărbat și port în mine toată gloria, și rana.

În orgoliul meu de piatră învățat am fost să tac,

să vă par invulnerabil, ...doar când mor o chem pe mama,

iar când sufletul mă doare, că sunt bine mă prefac.

...mi s-a spus că sunt puternic și m-am prăbușit din cer,

am crezut o viață întreagă că n-am voie să mă tem,

că iubirea-i slăbiciune și femeia-i un blestem,

iară frica de durere și cu dinții ei de fier,

este doar consfințire că simțim și că suntem.

...sunt bărbatul care-aduce pâinea, visul și speranța,

care-și pune peste umeri responsabilități terestre

și mai uită câteodată să mai caute distanța,

dintre-a fi stăpân pe sine și a stăpâni ce este.

Îmi ascund tandrețea crudă sub tăceri și jurăminte

și cu mare greutate pot a spune „te iubesc” ,

dulci privirile-mi se agață tulburate de instincte

și acuzele mă scuză ori de câte ori greșesc.

Sunt lordul și cerșetorul în aceeași existență,

pot să jur iubire veșnic și apoi să fug de ea,

pot să port în buzunare indecenta mea decență

și s-o pierd într-o secundă pentru vanitatea mea.

...mă pricep să fiu eroul când mă vede lumea bine,

știu să fiu copil atuncea, doar când nu mai știu ce vreau,

iar femeia care-mi plânge pe un umăr lângă mine,

mă determină de-a pururi ca alăturea să-i stau.

...am orgolii cât o țară și tăceri cât un ocean,

construiesc cetăți din vorbe și din fapte consumate,

iar abia când pierd femeia care m-a iubit un an,

știu că a plecat cu dorul și cu mințile-mi furate.

...sunt arhanghel în armură când aud cuvântul ,,tată",

îmi privesc cu drag copilul și mă văd în ochii lui

și-mi doresc să-l port în brațe și să-mi dărui viața toată,

lacrimând de fericire, tuturor și nimănui.

...sunt bărbat și am în mine o armată de contraste.

Pot fi stâncă pentru tine și furtună într-o zi,

pot să-ți jur că ești regină peste lumile albastre,

peste mări, peste oceane și să uit, a doua zi.

...nu mă laud că sunt înger, fiindcă n-am fost niciodată,

am păcate, am virtuți, am greșeli și am regrete,

sau iubesc cât pentru două sau mai multe vieți complete,

asumându-mi suferința și memoria pătată.

...să-mi iubești astfel femeie, cum e dat în legea lumii,

nu puterea ori curajul și disprețul pentru moarte !

Sunt doar om, nu monumentul dedicat perfecțiunii,

iar în trupul meu și-n suflet port misterele criptate.

...poate într-o zi sau alta sunt mai slab decât îți place,

ori am nopți în care moare câte-un univers în mine,

nu mă insulta cu mila sau iertarea pentru vine,

nici nu lăcrima smaralde, doar iubește -mă și ...pace.

...iar de vei vedea înfrâgeri tocmai propriile-mi victorii,

să nu-mi spui că bărbăția mi s-a risipit în vânt,

poate-așa a fost să fie, scris ca marile istorii,

să se facă pur și simplu, nu cu pumni, ci prin cuvânt.

Sunt bărbat !… și poate tocmai, asta-mi este marea vină,

că sunt structurat genetic, nu să cer, să cuceresc,

ascunzând în piept iubire, întuneric și lumină

și să vreau să fiu stăpânul, înainte să iubesc.

Nu aștept priviri întoarse și nici vorbe de paradă,

nici femei care să-mi spună că sunt zeu sau că sunt sfânt,

am nevoie doar de una pentru mine ca să ardă,

ca o stea pe cerul negru-al nopții mele de pământ.

Ovidiu Vasile

Cluj-Napoca

(volumul ,,Eu 2" - 2026)

Poesis - Ovidiu Vasile

 

Această blestemată zi de vară

Ai vrea să ștergi o zi din calendar,

din timpul care începe să te doară,

în veșnic purgatoriul sanctuar,

de-o zi ce s-a sfârșit cu tot cu vară.

Adânc îți sapă-n minte târnăcoape

cu gestul și purtarea ticăloasă

și-ți curge prin clepsidra dureroasă,

amarul din privirea de sub pleoape.

În inimă-ți se-ncheagă un ghețar,

prin trup îți sapă galerii sobolii

și-ai vrea să dai la curățat memorii

și-ai vrea să ștergi o zi din calendar.

Ai vrea să faci cu iadul legământ,

să-ndepărtezi chirurgical retina

și Dumnezeu să vină pe Pământ,

la tine cel greșit să-ți ierte vina.

Ai vrea să ștergi o zi din calendar

și-o mamă dragă să te nască iară

și să rămână doar un vis bizar,

această blestemată zi de vară.

Ovidiu Vasile

Cluj-Napoca

Vol. Răcnet în vid - 2026

...eu scriu românește și pentru români

 ...eu scriu românește și pentru români, mă doare-n patină de stiluri și modă, sunt ciotul și țeapa total incomodă și calc în picioare cu ambele mâini, cohorte de fameni cu gura slobodă.

...în minte și-n suflet mi-e totul egal, iar patria mea e pământul întreg, sunt om și ca om, omenește aleg și nu-mi pun pe ochi ochelarii de cal.

...în stradă din parte-mi potopul să fie, dincoace de poartă doar eu știu ce este, căci tot ce există e altă poveste și eu... știu mai bine cum poate să fie.

...Suntem zile ce-şi strigă-n nopţi de dor

concretul într-o lume relativă ori viaţă care spune tuturor,

că nici o moarte nu-i definitivă.

...Suntem tot mai temeinice nereguli,

un adevăr ce crede spre a şti,

excepţii noi, născute printre reguli,

călcate spre ştiinţa de-a greşi.

...Suntem lacrimi încredinţate pernei,

în remuşcarea mută a nopţilor târzii,

cele mai clare vorbe la mila balivernei,

tăcerile ce-şi strigă cuvântul în pustii.

...Suntem ordini în haos şi fapte împlinite,

printre repere sacre de sceptici şi creduli,

singurătăţi ce speră finite infinite

și cei care-i disperă pe-ai disciplinei uli.

Alcătuiţi în humă din duh sfinţit şi fapte,

ne botezăm cu nume să devenim imuni,

hrănindu-ne din taine ca stelele din noapte,

cum se hrăneşte crezul aievea din minuni.

Ovidiu Vasile –

Cluj-Napoca, 01.08.2026

Cunosc o seamă de poeți care scriu fenomenal...

 

Există oameni pentru care poezia nu reprezintă o profesie, nici o rampă spre celebritate și nici o modalitate de a acumula prestigiu. Ei scriu dintr-o necesitate interioară, din dorința de a da glas unor adevăruri pe care numai cuvântul poetic le poate exprima. Cunosc o seamă de poeți care scriu fenomenal, însă ale căror priorități nu sunt consacrarea, premiile sau promovarea. Pentru ei, adevărata validare nu vine din partea juriilor literare, a criticilor sau a instituțiilor culturale, ci din conștiința faptului că au creat ceva autentic și durabil.

Acești poeți au înțeles un adevăr simplu: valoarea unei opere nu este determinată de succesul ei imediat. Ei știu că timpul este cel mai exigent critic și că posteritatea are propriile criterii de selecție. De aceea, nu sunt preocupați de competițiile literare sau de efervescența mediatică. În prezent, sunt oameni realizați atât profesional, cât și social, iar poezia rămâne pentru ei un spațiu al libertății absolute, neîngrădit de interese materiale sau de ambiții personale. În această independență constă, de fapt, forța lor creatoare.

Titlul de „mare poet al prezentului” nu le-ar aduce o satisfacție suplimentară. Într-o lume în care notorietatea se câștigă adesea prin marketing și expunere excesivă, iar valoarea este deseori confundată cu popularitatea, asemenea distincții își pierd din semnificație. Literatura contemporană traversează o perioadă paradoxală: se publică enorm, însă se citește tot mai puțin. Se organizează festivaluri, gale și lansări de carte, dar ecoul lor în conștiința publicului este adesea efemer. Poezia există, este vie și profundă, însă pare să fi fost împinsă la marginea interesului colectiv.

Expresia lui Caragiale, „e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire”, descrie surprinzător de bine această stare de fapt. Nu pentru că ar lipsi poeții autentici, ci pentru că ei sunt greu de observat într-un zgomot cultural dominat de superficialitate și de nevoia permanentă de vizibilitate. Oglinda acestei situații este însăși societatea contemporană, care și-a diminuat respectul pentru cuvântul scris. Ritmul alert al vieții, dominația imaginii și consumul rapid de informație au redus disponibilitatea pentru lectură și reflecție.

Pe de altă parte, această lipsă de interes nu este lipsită de explicații. O parte importantă a literaturii actuale suferă de artificialitate, de manierism și de o preocupare excesivă pentru șoc sau experiment, în detrimentul emoției autentice. Atunci când cititorul întâlnește texte lipsite de profunzime sau de expresivitate, încrederea sa în valoarea literaturii se diminuează. Respectul pentru cuvânt nu poate exista acolo unde cuvântul însuși este tratat cu superficialitate.

Și totuși, adevărații poeți nu dispar. Ei continuă să scrie în tăcere, convinși că literatura autentică nu are nevoie de aplauze imediate pentru a exista. Ei știu că fiecare vers sincer își va găsi, mai devreme sau mai târziu, cititorul potrivit. Eternitatea nu aparține celor mai promovați, ci celor care au avut curajul să rămână fideli adevărului lor artistic.

În cele din urmă, valoarea unei opere nu este decisă de moda unei epoci, ci de puterea ei de a traversa timpul. Poeții autentici nu scriu pentru gloria prezentului, ci pentru dialogul tainic cu generațiile viitoare. Iar aceasta este, poate, cea mai înaltă formă de consacrare pe care un creator o poate spera.

A considera că vreunul dintre acești poeți ar putea nutri vreun sentiment de invidie față de șleahta „consacraților zilei” este o dovadă de o naivitate fără seamăn. Cum să-i invidieze pe cei care și-au confundat notorietatea cu valoarea, vizibilitatea cu talentul și aplauzele conjuncturale cu adevărata consacrare? Gloria obținută prin mecanisme de promovare, prin apartenența la cercuri de influență sau prin validări reciproce nu poate impresiona un spirit care și-a găsit deja echilibrul în propria creație.

Dacă ar exista un sentiment pe care acești poeți l-ar putea încerca față de „vedetele” literaturii contemporane, acela ar fi, mai degrabă, mila. Mila pentru cei care au ajuns să creadă că posteritatea poate fi negociată, că valoarea se stabilește prin jurii vremelnice sau prin cronici favorabile scrise în cercuri închise. Mila pentru cei care își consumă energia între festivaluri, lansări și ceremonii, fără să înțeleagă faptul că adevărata judecată începe abia atunci când ecoul aplauzelor se stinge.

Istoria literaturii este necruțătoare. Ea a demonstrat de nenumărate ori că mulți dintre autorii aclamați ai unei epoci au fost uitați în doar câteva decenii, în timp ce alții, ignorați sau marginalizați în timpul vieții, au devenit repere fundamentale ale culturii universale. Timpul nu cunoaște relații, influențe și interese. El păstrează doar ceea ce are substanță și elimină fără milă ceea ce a fost construit pe artificiu.

De aceea, poetul autentic nu simte nevoia să participe la această competiție a orgoliilor. El știe că poezia nu este un concurs de popularitate și că destinul unui vers nu depinde de ecoul pe care îl produce astăzi, ci de puterea lui de a emoționa și peste zeci sau sute de ani. În această perspectivă, succesul imediat devine un detaliu lipsit de importanță, iar consacrarea oficială nu reprezintă decât o fotografie trecătoare a unei epoci, nu un certificat al valorii.

În fond, adevăratul poet nu are nevoie să fie proclamat mare de contemporanii săi. Îi este suficient să rămână sincer în fața propriei conștiințe și fidel cuvântului pe care îl slujește. Restul este zgomot. Iar zgomotul, oricât de puternic ar fi, nu a reușit niciodată să învingă tăcerea din care se naște literatura autentică.

OVIDIU VASILE