Dă Lăbuţa (vei Da şi Boticul)
Cri, dă-mi mânuţa
şi fii atentă:
e toamnă
arborescentă
şi nori în
amestec cu stele
curg peste
autoturismele de pe şosele.
prin toamnă
priveşti ca prin rigla de plastic
din clasa-ntâia:
fantastic
se
vedea-nvăţătoarea ocolită de curcubeu.
trăim într-un
televizor color
cu sonorul dat
încetişor...
în culori
peruzea, lila, ecosez
zâmbim obraz
lângă obraz, împreună
ca Frank Sinatra
şi Joan Baez
sau ca doi
hamsteri sub un clar de luna.
Cri a mea, Cri
cu tâmplele
sidefii.
mi-au cam ieşit
fumurile de celebritate din cap
şi viaţa literară
mi se pare mai departe decât insulele Malvine
şi fâşnetele de
pe stradă mi se par pure obiecte estetice...
nu îmi mai
decupez cronicile din reviste,
nu mai
"acord" interviuri:
tot ce a fost
genialoid în mine mă face acum să zâmbesc.
ştii cât mă
obseda structura materiei? cât îl iubeam pe Dylan Thomas?
ştii cum plângeam
ascultând "E perfect, mamă"?
acum mentalitatea
mea de producător s-a transformat într-una de
consumator
şi nu mai simt
nevoia să-mi cultiv obsesiile,
să-mi întreţin
nefericirea.
visătoria mea
tristă s-a resorbit
acum, când ai
răsărit
deasupra mea, cu
neoane curbe, de curcubeu.
Cri, dragă eu.
trec autoturisme
absente
pe şosele
fluorescente.
va veni spic de
zăpadă
şi va fi altfel
colorată fiecare piatră de pe stradă
o să viscolească
peste parbrize, capote
iar noi, sub
plapuma de satin
vom citi la
caldură Truman Capote
în miros de
scorţişoară şi vin.
în televizorul
color
cu sonorul dat
încetişor
din părul tău
oricare fir, şuviţă şi franj
va fi dublat cu
frez, ciclamen şi oranj
(culorile nefiind
bine reglate),
Cri a mea cu
tâmple perlate.
ştiu acum că
viaţa exista ca să fie trăită
asta înveţi de
fapt de la o femeie: că nu eşti nemuritor
că nu eşti tot
una cu universul chiar dacă eşti un mic univers.
ştiu acum că nici
un poem nu a schimbat viaţa nimănui.
dă lăbuţa (vei da
şi boticul)
toamna îşi agaţă
baticul
în pomii turcoaz.
noi hoinărim prin fototapetul cu frunze gălbui şi cer de atlaz.
Crima Din Şoseaua Ştefan Cel Mare
ieşisem de la
scala sufocat de stele, năclăit de stele
muşcat de
păienjenii galbeni stelari
era toată bolta
stea langa stea
şi stanioluri,
cioburi, celuloide şi peruzea
zornăiau,
pâlpâiau, era atât de scântâietoare zăpada
încat nu mai
puteai să mai ştii care sunt stelele şi care e strada.
la fondul
plastic, spre romană, stelele din ce în ce mai apoase,
microbi
transparenti, cu protoplasmele de matase
se-mpiedicau de
vitrine, se xeroxau pe capote
se ştampilau pe
feţele costoboce, cumane şi vizigote,
fete fantastice
de pietoni.
era întuneric
plombat cu neon.
eram azuriu,
ameţit.
- pardon, nu
ştiţi cât e ceasul? vă rog frumos!
în jur, pustiu, case şi garduri.
palide strângeri
de inima. echipament sportiv, stilouri şi ceasuri.
nelinişti,
extaze, iar străzile - râme, cobre, năpârci.
cine putea să
întrebe?
cine mi-a pus
drugi de gheaţă pe ochi? tu eşti, bebe?
tu eşti mamă? nu,
nu port ceas, nu fumez,
nu ştiu unde este
strada crizantemelor.
mi-era frică,
stomacul imi pătrunsese in ţeastă
dar mă luase de
braţ domnişoara nevastă
şi mă freca de
negri prin faţa la
Hotel Dorobanţi
sub stele, sub
jade, ametisturi şi brilianţi.
şi brusc am
realizat: era zăpadă, zăpada frumoasa
care ne iubea cu
gura tăioasă.
pe drum am vorbit, n-am vorbit, o bârfă subţire
pe când aerul se trăgea în eprubete şi în clistire
şi globuri de barbaţi se spărgeau de colţuri de stea.
am dus-o în camera mea
am pus caseta cu Bob Dylan. şi deodată, cu hainele în ruine,
mă răsturnă cu o mână în beregată
pe somieră şi pe
perna rombată,
rozându-mă,
dumicându-mă cu maşina de scris,
purtându-mă
călare prin realitate, halucinaţie, vis,
prin adevarat! şi
prin nu se poate!
prin lasă-mă,
iartă-mă, tu femeie doldora de carate,
tu, fulg lângă
fulg,
ţicnit-o,
dragoste...
pe pavajul de
sticlă, portarul în ghete de sticla
şi motanul în
labe de sticla
văzură prin roşia
pâclă
şi mai târziu
raportară:
- era un fel de
femeie, ieşind din lift şi din scară,
părea că leşina,
că suspină, că plânge
dar din zulufii
uzi îi atârnau cristale de gheaţă roşii de sânge
şi lăsa un lac de
sânge şi urme din cizmuliţă
- şi, mai zic eu,
ar fi un amănunt agravant...
- a ieşit
translucidă în înstelarea de diamant.
am urmarit-o. a
luat-o prin Piaţa Romană.
apoi în sus pe
lângă fodul plastic şi scala
pe lângă
vitrinele încă luminate, cu pixuri, băuturi, calendare,
pe lângă
vărgatele troleibuze
- dar, zise
motanul, avea un ruj de cianura pe buze
şi când zâmbea,
se cangrena strada...
- şi brusc zăpada
începuse să ningă
peste cornişe, pe
burlane, pe aleile parcurilor
pe capotele
autoturismelor, pe gulerele paltoanelor
depunându-se în
straturi scântâietoare
pe toţi atomii de
sub stelele rotitoare.
- în fine,
întrerupse motanul, ne-am întors cu faţa la zid,
căci prea impudica
şi luminoasă era Moartea.
Zepeline Peste Piaţa Bucur-Obor
Zepeline lungi planau peste piaţa Bucur-Obor
erau ochii tăi lungi, văzuţi prin retrovizor.
Cine mai văzuse glisând uriaşe, atâta de-aproape
zepeline cu gene, cu cearcăne, cu fard albăstrui peste
pleoape?
Cetăţenii priveau
prin ferestrele farmaciei, patiseriei, C.E.C.-ului,
magazinului de
confecţii pentru bărbaţi, femei & copii
indicatoarele de
circulaţie se muiaseră de plăcere
ţigăncile cu gumă
de mestecat cu poze de Alfa-Romeo
îşi suciseră
vertebrele cervicale în sus
iar ochii tăi
intrau în nori, sclipeau în soare, îndreptându-se mereu
spre apus...
Erau nebuneşti,
aveau expresia nebunească pe care ţi-o văzusem în holul
blocului, când ne
sărutasem în lumina beculeţelor de la lift,
erau
extraordinari şi ameninţători, erau instrumente de război, ovale
zepeline care nu
ţineau seama de galbenul zilei de
iunie, de emailul
maşinilor de mic litraj parcate în
faţa magazinului
Materna
erau pure
maşinării, mecanisme de ceas care nu-nţelegeau alfabetul
cosmeticelor,
limbajul peltic al costumaşelor pentru copii,
hieroglifele
mandarinelor, locuţiunile landourilor din
vitrine
erau orbi la
senzaţia de film voalat a înserării străbătută de imaginea
lui Dimov cu
cămaţă neagră şi un fuior de barbă îngălbenită
plimbându-şi
nepoata în căruciorul dimovian
erau
extravaganţi, extravaganţi ca azurul, cereşti ca platina, verzi ca fildeşul,
tari şi uscaţi ca
apele mărilor din nord, cu cetacee,
rentabili ca
triajele gării Obor
erau pahare de
semicristal aruncând curcubee, pungi de plastic subţire
pline cu sprayuri
"dalia" pentru export, conteinere cu
geamuri învelite
în paie, 109 şi 276 frânând ca nişte
paralitici
roşcovani în faţa vitrinelor cu aparate foto
şi rachete
metalice poloneze
erau zepeline
moi, cu elice, cu veşmântul de pânză cauciucată pe schelet
radiar de
aluminiu, cu două motoare a câte 3700 cmc.
dezvoltând o
viteză de 80 Km/h,
cu capacitatea de
254000 metri cubi
de heliu, cu puterea de transport de
5000 de tone,
fabricate la Uzinele
"Page, Plant & sons",
1972.
erau ochii tăi în
vârstă de optişpe ani
întinşi pe toată
bolta, şi barosani.
stăteam în staţia
lui 21 şi cântam în gând "Picasso’s Last Words" şi mă
simţeam fericit
eram fericit că
exist şi credeam, pe cuvânt, credeam prima dată în viaţa
mea în realitatea
absolută a maşinilor şi tramvaielor şi bordurilor
credeam şi în
nori, mi se părea că am o istorie, că am un trecut, că
am scris cărţi
credeam în
bicicletele medicinale din vitrină, în mingile de tenis din
cutiile "Airplane",
în fulgii de badminton din cutiile "Double Happiness",
în fiecare bucată
de tergal de pe manechinele cu ţeasta goală şi
ochelari de soare
în fiecare
mandarină din toneta cu mandarine
ştiam că va veni
noaptea cu stele de diamant şi credeam până şi în
stelele care nu
pot fi văzute cu ochiul liber
şi credeam că
sunt făcut din oase, că în burta mamei mele crescuse
mileul oaselor
mele şi mi se configurase traheea, vezica
şi ştiam că acolo
visasem primele vise
şi credeam că voi
muri şi totuşi nu credeam şi ştiam că nu voi muri
tocmai pentru că
nu cred cu totul că este posibil să mori
şi ştiam că nu
pot trăi pentru că nu pot crede până la capăt în viaţă
ştiam, da, că
râsul şi plânsul sunt tot una cu banii, cu vântul, cu benzina,
cu poşetele, cu
lamele, cu uitarea
şi ştiam că nu
sunt nimic şi că sunt totul şi că nu sunt nici nimic şi
nici totul
ci că exist,
fantoma mea există în staţia de tramvai, unde tramvaiele
trec pe lângă
mine ca nişte aisberguri
că văd norii şi
blocurile şi cerceii codanelor pentru că lumina lor îmi
palpează retina
filmam existenţa,
lumea se strânsese în jurul meu să vadă cum filmez
existenţa, cum mă
ocup de ecleraj, cum potrivesc
reflectoarele,
cum fac pe inginerul de sunet, cum fac
o probă de
microfon reglând înălţimea girafelor, cum
glisez pe
căruciorul pe şine, plonjând în travelinguri
fără sfârşit
şi un ţăran făcea
cu mâna spre obiectiv ca să se vadă în poemul meu
şi existenţa
apăru deodată, grăsana lui Fellini, ţâţoasa, ţestoasa, briliantina,
stroboscopica,
proaspăt fardată, cu sclipici pe la
pleoapele grele,
cu sudoare pe gât, cu pandantive din
cranii scalpate,
cu sticluţe pline de mosc înfipte în
pori, cu zece mii
de şerpi veninoşi împletiţi peste păr
ca o cununiţă de
premiant, cu verighetă de sânge, cu
măsele de ipsos,
cu o sută de mii de ţâţe de capră
sub bluza de
garofiţă
ducea sub braţ un
video, mesteca radiaţii
iar eu o filmam
ca pe ceva în care nu poţi să crezi
ca pe ceva în
care nu poţi să nu crezi
eram treaz de
parcă aş fi băut un milion de cafele
eram transparent
ca unghia de fericire.
şi brusc lumea
galben-albastră s-a deschis ca o floare
şi brusc ochii
tăi planând pe tot cerul au început să plângă cu lacrimi
scânteietoare
şi deodată sună
alarma din miile de ciuperci antiaeriene de pe
acoperişurile
construcţiilor înalte
şi brusc oamenii
începură să fugă ca sub o ploaie mare sau ca în
"Potemkin"
şi brusc bilele
imense de lacrimi izbiră asfaltul
şi şinele de
tramvai săriră în aer
şi magazinul
Bucur-Obor se ruină încet, arzând ca în filmele de război
şi maşinile se
desfăcură în piese şi table şi librăria de vizavi aruncă în
văzduh rigle
topite, compasuri strâmbe,
ursuleţi în
flăcări, volume pulverizate
şi de sub plăcile
mari de asfalt ţăndărite se ridică brusc toată vegetaţia
oprimată:
volbura, piciorul-cocoşului,
muşeţelul
şi din pasajul
puţind a urină se strecurară afară, cu glugi de vene pe
ţeastă, zeii
infernului, decorativi,
inofensivi,
insolvabili, Gautama şi Klimt
şi Zagreus şi
şopârlele şi hienele şi scorpionii
şi sobolanii şi
Miazănoaptea şi Ernst şi Seth şi
Stoiciu şi
Krishna
şi şoşelele
arseră ca nişte cârpe şi tramvaiele îşi aruncară în aer şasiurile
şi roţile grele
de metal
şi vânzătoarea de
nechezol cu ghiuluri de aur, îşi aşeză în palmă
oscioarele
tălpilor
şi lacrimile
cădeau, cât autobuzele, ca peste Dresda
ca peste pădurile
Vietnamului, dure ca porţelanul, reci ca scopolamina
şi ochii tăi erau
umezi, cu vinişoare roşii, cum fuseseră săptămâna trecută
în Herăstrău, când ne-am suit în roata
mare cu spiţe ca
de bicicletă şi n-am văzut
din vârful ei absolut nimic decât pe un
muncitor cu fiu-său, şi ei în roată, care
se holbau la noi
cum ne muşcam buzele,
înnebuniţi că nu
ne puteam devora
şi ochii tăi
alunecau pe cer cu un huruit de motoare
printre norii
pufoşi şi berzele cu picioare roşii, berzele rotitoare...
singur, fără
apărare în faţa ochilor tăi
adăpostit într-o
pâlnie lăsată-n asfalt de o lacrimă-a ta
privind amurgul
în ţăndări şi lumea mea redusă la cofraje fumegătoare
mi-am lipit pe
faţă masca de gaze cu ochiuri întrebătoare
ca o insectă am tresărit şi-am privit:
stelele se
aliniaseră la răsărit
şi luară startul
peste lumea-n ruine.
era un maraton,
stelele purtau numere de concurs pe spatele tricourilor
multicolore
şi reclame de
Pepsi pe şepci, şi călcau peste noi
cu adidaşii moi.
mă gândeam la
viaţa mea, la ratarea mea.
la neputinţa mea
de a crede şi a nu crede.
atingeam o bucată
de tablou de bord, un ciob nesăţios de vitrină
o piesă dintr-o
maşină de tuns cine ştie cum nimerită lângă mine
şi îmi spuneam,
îmi spuneam şi gemeam:
Doamne, un pui de
maimuţă te priveşte în ochi
dar prin arterele
mele circulă visele tale
lumea e un tort
pe care nu ştiu de unde să-l încep
şi trebuie să-l
mănânc pănâ la ultima stafidă
un tort de un
miliard de kilometri cubi.
lasă-mă să
confund realul cu irealul
lasă-mă acoperit
de un val seismic: de palma ta.
să mă asfixiez
respirând un deget de-al tău înspumat
un deget cu
moluşte şi cefalopode
lasă-mă să
vieţuiesc, să dispar...
când ţi-am văzut
conturându-se părul, încâlcit ca o maşină cu aburi
şi apoi buzele şi
dinţii şi gingiile, căci zâmbeai printre nori
şi răneai cu
dinţii pielea de cireaşă a stelelor
apoi ţi-am văzut
cerceii inconfundabili de copil cuminte prinşi de lobii
prelungi
şi în sfârşit
nasul cu toată nebunia aia de pistrui
şi umerii
obrajilor... ce să mai spun,
era capul tău în
gros-plan şi în spate stele, era ca în "Războiul stelelor"
erai ca prinţesa
Lea din "Războiul stelelor"
doar că te uitai
la mine, în groapa mea de obuz
şi îmi zâmbeai,
şi am ştiut atunci că sunt din nou îndrăgostit, cum nu
mai fusesem de
cinci ani, cum nu mai credeam că o
să mai fiu
vreodată
am ştiut că mi se
mai dă o şansă
brusc am ştiut că
mi se mai dă o şansă.
