Se afișează postările cu eticheta Mircea Cărtărescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Mircea Cărtărescu. Afișați toate postările

sâmbătă, 12 octombrie 2024

Premiul Nobel pentru Literatură 2024 a fost acordat scriitoarei sud-coreene Han Kang

Premiul Nobel pentru Literatură 2024 a fost acordat scriitoarei sud-coreene Han Kang, 53 de ani, „pentru proza sa poetică intensă care confruntă traume istorice şi expune fragilitatea vieţii umane”. Anunțul a fost făcut de către Mats Malm, secretarul permanent al Comitetului Nobel.

Păcat. Mircea Cărtărescu merita premiul. A ratat și de aceasta data (foto).

Scriitoarea Han Kang s-a născut în 1970 în oraşul sud-coreean Gwangju înainte de a se muta cu familia la Seul, la vârsta de nouă ani. Ea provine dintr-un mediu literar, tatăl fiind un reputat romancier. Pe lângă scris, s-a dedicat şi artei şi muzicii, ceea ce se reflectă în întreaga sa producţie literară.

Han Kang şi-a început cariera în 1993 cu publicarea unor poezii în revista „Literature and Society”. Debutul în proză a avut loc în anul 1995, cu colecţia de povestiri „Love of Yeosu”.

Printre acestea se remarcă romanul „Your Cold Hands”, apărut în 2002, în care transpare interesul lui Han Kang pentru artă. Cartea reproduce un manuscris lăsat în urmă de un sculptor dispărut care este obsedat de realizarea unor mulaje din ghips ale corpurilor feminine.

C.L.

joi, 22 iunie 2023

Valerian Stan: Cărtărescu, cadorisit din bani publici cu (mult peste) 375.000 de euro

 

Încă din debutul anului în curs, Mircea Cărtărescu a avut parte de o promovare de-a dreptul frenetică pentru ceea ce pare să anunțe a treia nominalizare pentru Nobel, pe care pare s-o moșească tot neconsolata și ambetata Uniune a Scriitorilor, păstorită spre ruină veșnică de etern dubiosul domn Nicolae Manolescu.

Interesant de observat că steaua norocoasă a d-lui Cărtărescu a răsărit cândva în noaptea guvernării băsiste, răstimp în care el și ceilalți celebri intelectuali ai lui Băsescu – Liiceanu, Patapievici, Pleșu (scurtez ca să nu fiu prea dezagreabil) – au trudit pe brânci (și pe bani mulți, foarte mulți) suflând în pupa bărcii cu motor a marinarului delator. Iar după ce a răsărit, steaua cea norocoasă a șezut deasupra ICR-ului până ce un râu de bani a început a curge din conturile de aici spre conturile și interesele scriitorului din poveste.

Cam tot pe la începutul acestui an, am început să pun cap la cap câteva informații disparate venindu-mi din varii direcții și surse ce-mi sugerau panamaua despre care scriu. Așa se face că pe 27 aprilie am scris d-lui Jicman, președintele Institutului Cultural Român, să-mi dea un număr de informații (precis indicate, pentru șanse cât mai mici de a fi păcălit) despre ce bani, în ce scop și cu ce rezultate a cheltuit Institutul cu Cărtărescu.

Am fost anunțat (prompt, legal – și de înțeles) că, dată fiind complexitatea cererii, nu mi se va putea răspunde în termenul de 10 zile stabilit ca regulă de Legea accesului la informații, ci în termen de 30 de zile. Așa că fix a treizecea zi am primit răspunsul.

Un document de 13 pagini, spunând încă în prima frază că, citez, “Nomenclatorul arhivistic din anul 2009 prevede un termen de păstrare a documentelor de 5 ani, prin urmare formulăm răspunsul pe baza informaţiilor deţinute în arhiva ICR în 2023, accesând totodată şi memoria instituţională existentă în format electronic, pe website-uri”. Ceea ce înseamnă că cifrele ar fi certe și complete numai pentru perioada 2019-2023, deși, cum rezultă din acte, stipendierea sublocotenentului de Securitate Cărtărescu (informație din presă niciodată dezmințită) începuse din 2009 (adică din ultimul an din primul mandat la Cotroceni al lui Băsescu – securist și el, ca să vezi coincidență). Răspunsul ICR poate fi consultat integral pe site-ul meu.

Din memoria scurtă a ICR (pe 5 ani, deci), redau un număr de voiajuri peste mai tot în lume ale globe-trotter-ului băsist: Londra (mai 2009), Stockholm (august 2009), Stockholm (aprilie 2010), Madrid (aprilie 2011), Budapesta (aprilie 2011), New York (mai 2011), Madrid (iunie 2011), Bruxelles (mai 2012), Roma (mai 2012), Viena (octombrie 2014), Viena (februarie 2016), Stockholm (mai, 2017), Guadalajara (noiembrie 2017), Skopie (septembrie 2021), Stockholm (februarie 2023), New York (aprilie 2023). Pentru toate aceste destinații (dar și pentru altele), voiajorului i-au fost plătite cheltuielile, dar și substanțiale drepturi de autor.

El a mai beneficiat, începând tot cu 2009 și până la zi, de o campaniei masivă (cu o finanțare așijderi din bani publici) de „traduceri și publicare” a cărților proprii, la nu mai puțin de 37 de edituri de pe aproape întreg globul – în această ordine cronologică: Olanda, Rusia, Norvegia, Austria Spania, Olanda Bulgaria, Turcia, din nou Turcia, Italia, Etiopia (sic!), Suedia, Olanda, Japonia, Italia, Turcia, Austria, Polonia, Spania, Spania, Spania, Brazilia, Italia, Austria, Slovacia, Spania, Spania, Italia, Spania, Portugalia, Grecia, Danemarca, SUA, Austria, Estonia, Olanda, Spania (a opta oară în țara lui Cervantes, meleaguri de care, se știe, turistul Cărtărescu e pur și simplu fascinat). Informații mult mai complete spun, însă, spre deosebire de cele de la d-l Jicman, că în perioada la care mă refer numărul traducerilor ar fi de fapt dublu – ceea ce pune tot ce mi-a comunicat ICR-l sub un semn de întrebare mare cât casa.

Totalizez cifrele din răspunsul ICR și îmi ies 375.000 de euro. O fi mult, o fi puțin – într-o țară în care bugetul pentru cultură și educație e o bătaie de joc? Părăsesc dilema aceasta sâcâit de o alta: e normal ca o instituție publică să distrugă evidențeie financiar contabile după numai 5 ani?

Mă uit în Legea contabilității și mi se confirmă ce știam, termenul e de 10 ani; mai exact a fost până în ianuarie 2023, când Iohannis și “Guvernului lui PSD-PNL” au decis să înjumătățească acest termen. Iar dacă cineva mă întreabă de ce, răspund fără să clipesc, știind cine ne sunt politicienii: hoții vor să șteargă cât mai repede urmele. Mai ales că prin Expunerea de motive la Legea 36 din 11 ianuarie 2023, de modificare a Legii contabilității, se invocau argumente, principial acceptabile, cu privire la – atenție! – “agenții economici” și la actele lor financiar-contabile cum ar fi “bonuri de consum, fişe de magazie, registrele și rapoartele fiscale de închidere zilnică, memoria fiscală a aparatelor de marcat electronice”. Așadar, acesta era obiectul de reglementare al Legii, și el nu viza nicium instituțiile și autoritățiile publice, și deci nici ICR-ul. Numai că în textul legii, cel mai probabil prin mâna parlamentarilor “Guvernului lui Iohannis”, a fost strecurată, sub forma unei inconsecvențe de reglementare, o golănie ce sugerează intenția clară a ștergerii urmelor de la nivelul instituțiilor și autorităților publice.

Dar, revenind, modificarea legislativă din urmă cu 6 luni, din ianuarie 2023, nu poate justifica termenul de 5 ani stabilit prin Nomenclatorul ICR din urmă cu 15 ani, din 2009. Așa se face că la începutul acestei luni am cerut d-lui Jicman să-mi comunice Nomenclatorul în cauză.

Iar la această dată semnele de întrebare se înmulțesc deja, pentru că, deși termenul legal pentru răspuns s-a împlinit, șefii ICR-ului tac, sperând probabil – complet greșit – că n-o să-i chem în judecată. Mai ales că bănuiala mea e că ilegalitatea din Nomenclator îi aparține lui Patapievici. Cel care, ne amintim, făcuse din ICR, sub Băsescu (care-l și făcuse șef acolo), propria-i moșie – unde au avut loc adevărate orgii pe bani publici în beneficiul listei lungi a „intelectualilor lui Băsescu” (în fapt niște trubaduri mediocri intelectual și cleptomani intratabili). În stare se recite senini, până și treziți din somn, strofe grețoase precum cea debitată de Cărtărescu în plin dezmăț din bani publici (“Eu am vrut totdeauna binele societăţii, n-am vrut nimic pentru mine, ci pentru ceilalţi”).

Ca să închei, date fiind informațiile clar incomplete de la ICR – interesat incomplete, putem spune, și cred că nu greșim – mă întreb care or fi de fapt sumele reale cu care a fost stipendiat acest scriitor cu agendă de agitator politic? Dacă pentru ultimii 5 ani sumele totalizează aproape 400.000 de euro, o fi exagerat să bănuim că pentru întreaga perioadă de 15 ani am putea vorbi de peste 1.000.000 de euro, deci mai mult decât valoarea Premiului Nobel, din buzunarele cetățenilor contribuabili? Și apoi, ce beneficiu a putut aduce culturii noastre o asemenea investiție de vreme ce ea n-a putut să adauge un cot staturii scriitoricești modeste a d-lui Cărtărescu? Ce recunoașteri internaționale cât de cât notabile i-au urmat – în afara unor panegirice, plătite și ele, într-o gazetă sau alta din afară? Și în afara unor relatări internetice triumfaliste până la ridicol ale angajaților ICR, plătiți și ei prin fișa postului pentru așa ceva.

Voi reveni.

 

Autor: Valerian Stan

Sursa: https://www.cotidianul.ro/mostenirea-matelotului-pungas-cartarescu-cadorisit-din-bani-publici-cu-mult-peste-375-000-de-euro/



sâmbătă, 26 noiembrie 2022

Mircea Cărtărescu a câștigat Premiul FIL pentru Literatură în Limbi Romanice

 

Scriitorul român Mircea Cărtărescu a fost desemnat câștigătorul unui important premiu acordat în Mexic, cel al Târgului Internațional de Carte Guadalajara.

Este a doua oară când un român câștigă Premiul FIL, după Norman Manea, în 2016.

Mircea Cărtărescu a fost ales dintre 80 de scriitori internaționali, stilul său fiind apreciat pentru felul în care combină elemente din realitate cu oniricul și pentru ficțiunea care contribuie la construirea identității.

“Am cele mai bune păreri despre FIL Guadalajara. Am văzut multe târguri de carte în toată lumea și cred că acesta e special, e cel mai frumos. Arată că oamenilor chiar le pasă de cărți și de cititori. M-aș bucura să mă întorc.”, a declarat autorul.

Premiul îi va fi înmânat pe 26 noiembrie și are o valoare de 150.000 de dolari. Cărțile lui Mircea Cărtărescu au fost traduse până acum în 23 de limbi și se bucură de un succes special printre vorbitorii de spaniolă și franceză.

De asemenea, el a câștigat celebrul Premiu Thomas Mann în Germania și Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană.

                                                                     Cristian LAURENȚIU

 

sâmbătă, 11 august 2018

Mircea Cărtărescu, despre violenţele jandarmilor: Scenariul este identic cu cel din 13-15 iunie 1990!

Scriitorul Mircea Cărtărescu este de părere că scopul ultim al violenţelor din Piaţa Victoriei este acela de a intimida demonstranţii pe termen lung, scenariul fiind acelaşi cu al mineriadelor. Prezentă la demonstraţia de vineri, din Piaţa Victoriei, Ana Blandiana este de aceeaşi părere, îndemnând românii să nu se teamă şi afirmând că protestele "cu cât sunt mai reprimate, cu atât au mai multă dreptate".
 Cărtărescu a scris pe Facebook: ”Să terminăm o dată pentru totdeauna cu protestele de stradă!” Este scopul ultim al violenţei incredibile a jandarmilor în noaptea trecută. A fost o acţiune de intimidare pe termen lung a demonstranţilor paşnici.  Pentru asta, a fost nevoie de diversiunea ultraşilor, care-a ”justificat” agresiunea forţelor de ordine. Scenariul e identic cu cel din 13-15 iunie 1990, când minerii au ”curăţat de golani” Piaţa Universităţii.
 Profesorul şi scriitorul Radu Vancu a scris: "Orice reacţie de asemenea amploare şi violenţă a jandarmeriei se face numai cu ordin de la cel mai înalt nivel". El a continuat: "Regimul Liviu Dragnea a înţeles că a pierdut lupta în Parlament - a înţeles că legile justiţiei şi cele penale nu vor ieşi cum vor ei - şi a ales ca, din abuziv, să devină represiv. De azi, a fi pesedist e sinonim cu a fi represiv". 
Şi Ana Blandiana afirmă pe Facebook că odată cu aceste acţiuni violente "ne-am reîntors în 1990, sau poate înainte..." şi îi îndeamnă pe români să nu se teamă, "protestele sunt singurul mod de a ne dovedi că suntem vii".  "Nu sunt naivă şi nu sunt optimistă. N-am crezut nici o clipă că protestele - cele din ultimul an şi jumătate şi cele de azi - vor face banda ajunsă la conducerea ţării să renunţe la putere. Şi totuşi am fost şi sunt convinsă că protestele sunt importante şi necesare. Şi am luat întotdeauna parte la ele. Pentru că protestele sunt singurul mijloc de dizolvare a umilinţei, care altfel ne-ar mortifica celula sufletului colectiv pentru alte decenii. Pentru că protestele sunt singurul mod de a ne dovedi că suntem vii şi că nu acceptăm să recădem în „somnul cel de moarte”. Să nu ne fie teamă: Miraculoasa forţă regeneratoare a protestelor constă în faptul că - iată! – cu cât sunt mai reprimate, cu atât au mai multă dreptate. În mod evident, în România istoria face marche-arriere. Ne-am reîntors în 1990, doar că, în locul minerilor, sunt folosite galeriile de fotbal, care nu atacă manifestanţii, ci se travestesc în manifestanţi pentru a-i compromite, iar jandarmii, înarmaţi împotriva populaţiei civile cu arme de foc, bat şi reprimă ca în orice dictatură. Ne-am reântors în 1990, sau poate chiar înainte...".  Incidente extrem de violente au avut loc vineri seară la mitingul diasporei din Piaţa Victoriei, la care au luat parte zeci de mii de oameni. Peste 400 de persoane au avut nevoie de îngrijiri medicale.  Astfel de incidente s-au produs pe tot parcursul protestului - unele persoane au forţat gardurile în zona din faţa Guvernului şi au aruncat cu diverse obiecte, în special sticle de plastic, iar scutierii au ripostat cu grenade cu gaze lacrimogene şi cu tunul cu apă. După miezul nopţii, jandarmii au intrat în forţă în Piaţa Victoriei, gonind oamenii, deşi mii de persoane protestau în continuare.


Citeste mai mult: adev.ro/pdavz4

duminică, 12 martie 2017

Scrisoare deschisă prietenului meu Mircea Cărtărescu: “Ai devenit un biet politruc!”


 Dragă Mircea,

și eu sunt un adversar al forțelor pesediste abominabile. Așadar, un adversar al PSD-ului din trecut. În prezent, n-a apucat să făptuiască nimic în contra interesului național. Nici măcar OUG 13/31 ianuarie 2017, pe care tu o consideri o faptă urâtă, nu avea ceva în contra interesului național, nici în contra intereselor Anticorupție. Avea, într-adevăr, ceva imoral: îl lăsa pe Dragnea fără acuzația de abuz în seviciu în dosarul pe care îl are la DNA, dar nu și fără acuzația de fals în acte publice. În rest, nimic imoral. În schimb, totul părea constituțional. De ce, oare, nu au mai vrut românii să aștepte controlul CCR asupra acestei aparențe? Ești scriitor (nu politician): nu te întrebi ce facem noi, românii, când punem strada în locul CCR?
Mircea, acceptă, te rog, că s-ar putea să existe oameni cu o competență economică mai calificată ca a ta. Economică, nu politică. Ei bine, îți voi rezuma o teză a unui economist care are Premiul Nobel: marile corporații vor fi întotdeauna împotriva creșterii salariului minim în țările în care fac afaceri; ele vor reacționa reducând intervalul contractual de muncă salariată de la 8 ore la 6 ore, ca să ajungă, astfel, la același cuantum de plăți pentru salarii, dar vor obliga salariații să stea 8 ore la lucru; salariații nu vor face plângeri penale, în unele țări, sau, dacă vor face, în altele, marile corporații vor încerca să ”convingă” Parchetul General să nu le ia în seamă; de asemenea, marile corporații vor fi foarte revoltate dacă legislația fiscală din unele țări va impozita fiecare dolar (euro) care iese, pe căi bancare, din țara respectivă cu un cunatum anume, calculat în așa fel încât să fie diminuate rezonabil pierderie statelor respective rezultate din mecanismul de optimizare fiscală numit transfer de prețuri.
Aici, opresc rezumatul și trec la exemplificarea unui transfer de prețuri. Uite, eu lucrez în țara ta. Fac automobile. Import din țara X, un fel de paradis fiscal, niște piese ca să fie asamblate în producția din țara ta. Fabrica de piese din țara X este tot a mea. Cumpăr piesele mele din țara X la suprapreț (de la simplu la dublu, de pildă). Poți calcula câți bani din profitul pe care îl fac în țara ta au plecat în țara X, un fel de paradis fiscal? Sper că poți ”calcula” măcar atât: cine s-a supărat pe programul de guvernare al actualului Guvern PSD.
Mircea, aș vrea să mai accepți o rugăminte amicală. Cunoști expesia deep state? Ea definește o realitate acoperită care există în majoritatea statelor democratice. Deep state nu e ceva democratic. Ba, dimpotrivă. Dar noi eram singurul stat din lume în care deep state urma să fie devoalat publicului prin ”bunăvoința” actualei guvernări PSD. Înțelegi, oare, acum, în ce afacere ne aflăm și care este rolul străzii?
Dacă nu înțelegi pericolul în care se află țara (nu incompetența clasei politice), te rog să urăști în continuare pesediștii: ai devenit un biet politruc!

Autor: Ioan Buduca

Sursa: Cotidianul

luni, 26 decembrie 2016

SUPERLATIVELE Mediafax 2016. Utopia Solenoid a lui Cărtărescu şi demitologizările lui Boia şi Mihăieş

Lucian Boia, Mircea Cărtărescu şi Mircea Mihăieş, în viziunea Mediafax, au creat cărţile anului. Cărţi care sunt arte ale scrisului, care te impresionează şi te învaţă. Despre istorie/ficţiune privind felul în care merge înainte viaţa şi societatea ta.
-SUPERLATIVELE Mediafax 2016 (Imagine: humanit
Lucian Boia - Un joc fără reguli. Despre imprevizibilitatea istoriei, Editura Humanitas, 2016
Autorul declară simplu: Istoria, poveste fondatoare şi domeniu-metodă de cercetare, este o ficţiune de la un capăt la altul. Este ceea ce noi ne închipuim despre faptele strămoşilor şi, mai ales, ceea ce vrem noi să decupăm din lumile care au fost. Nimic ştiinţific altceva decât decupaje de timp şi de spaţiu şi subiectivisme. Comunismul a avut interpretarea lui, tranziţia şi ea.
Mircea Cărtărescu - Solenoid, 2016
Un mecanism descoperit în subsolul unei case vechi. Este forma de a ieşi dintr-o lume limitată, constrângătoare. Este forma tehnică de a înţelege cum se produce ficţiunea. Este dragostea care te înalţă. Mircea Cărtărescu este Solenoidul literaturii române şi în 2016.
Mircea Mihăieş - Ulysses, 732. Romanul romanului, 2016
Cartea lui Mihăieş dă lovitura mitologică a unei generaţii. Ulysses a lui Joyce este cartea iubită şi necitită a intelectualităţii. Mereu discutată, prea puţin frecventată. Mihăieş reconstituie laboratorul creativ al cărţii, dă biografia Joyce şi interpretează una dintre cărţile de referinţă date de secolul XX.
Autor  Eugen Istodor 
Sursa MEDIAFAX


vineri, 31 iulie 2015

Poezii de Mircea Cărtărescu

Dă Lăbuţa (vei Da şi Boticul)


Cri, dă-mi mânuţa şi fii atentă:
e toamnă arborescentă
şi nori în amestec cu stele
curg peste autoturismele de pe şosele.
prin toamnă priveşti ca prin rigla de plastic
din clasa-ntâia: fantastic
se vedea-nvăţătoarea ocolită de curcubeu.

trăim într-un televizor color
cu sonorul dat încetişor...
în culori peruzea, lila, ecosez
zâmbim obraz lângă obraz, împreună
ca Frank Sinatra şi Joan Baez
sau ca doi hamsteri sub un clar de luna.
Cri a mea, Cri
cu tâmplele sidefii.

mi-au cam ieşit fumurile de celebritate din cap
şi viaţa literară mi se pare mai departe decât insulele Malvine
şi fâşnetele de pe stradă mi se par pure obiecte estetice...
nu îmi mai decupez cronicile din reviste,
nu mai "acord" interviuri:
tot ce a fost genialoid în mine mă face acum să zâmbesc.
ştii cât mă obseda structura materiei? cât îl iubeam pe Dylan Thomas?
ştii cum plângeam ascultând "E perfect, mamă"?
acum mentalitatea mea de producător s-a transformat într-una de
consumator
şi nu mai simt nevoia să-mi cultiv obsesiile,
să-mi întreţin nefericirea.
visătoria mea tristă s-a resorbit
acum, când ai răsărit
deasupra mea, cu neoane curbe, de curcubeu.

Cri, dragă eu.

trec autoturisme absente
pe şosele fluorescente.
va veni spic de zăpadă
şi va fi altfel colorată fiecare piatră de pe stradă
o să viscolească peste parbrize, capote
iar noi, sub plapuma de satin
vom citi la caldură Truman Capote
în miros de scorţişoară şi vin.

în televizorul color
cu sonorul dat încetişor
din părul tău oricare fir, şuviţă şi franj
va fi dublat cu frez, ciclamen şi oranj
(culorile nefiind bine reglate),
Cri a mea cu tâmple perlate.

ştiu acum că viaţa exista ca să fie trăită
asta înveţi de fapt de la o femeie: că nu eşti nemuritor
că nu eşti tot una cu universul chiar dacă eşti un mic univers.
ştiu acum că nici un poem nu a schimbat viaţa nimănui.

dă lăbuţa (vei da şi boticul)
toamna îşi agaţă baticul
în pomii turcoaz.

noi hoinărim prin fototapetul cu frunze gălbui şi cer de atlaz.



Crima Din Şoseaua Ştefan Cel Mare

ieşisem de la scala sufocat de stele, năclăit de stele
muşcat de păienjenii galbeni stelari
era toată bolta stea langa stea
şi stanioluri, cioburi, celuloide şi peruzea
zornăiau, pâlpâiau, era atât de scântâietoare zăpada
încat nu mai puteai să mai ştii care sunt stelele şi care e strada.
la fondul plastic, spre romană, stelele din ce în ce mai apoase,
microbi transparenti, cu protoplasmele de matase
se-mpiedicau de vitrine, se xeroxau pe capote
se ştampilau pe feţele costoboce, cumane şi vizigote,
fete fantastice de pietoni.
era întuneric plombat cu neon.
eram azuriu, ameţit.

- pardon, nu ştiţi cât e ceasul? vă rog frumos!
în jur, pustiu, case şi garduri.
palide strângeri de inima. echipament sportiv, stilouri şi ceasuri.
nelinişti, extaze, iar străzile - râme, cobre, năpârci.
cine putea să întrebe?
cine mi-a pus drugi de gheaţă pe ochi? tu eşti, bebe?
tu eşti mamă? nu, nu port ceas, nu fumez,
nu ştiu unde este strada crizantemelor.
mi-era frică, stomacul imi pătrunsese in ţeastă
dar mă luase de braţ domnişoara nevastă
şi mă freca de negri prin faţa la Hotel Dorobanţi
sub stele, sub jade, ametisturi şi brilianţi.
şi brusc am realizat: era zăpadă, zăpada frumoasa
care ne iubea cu gura tăioasă.
pe drum am vorbit, n-am vorbit, o bârfă subţire
pe când aerul se trăgea în eprubete şi în clistire
şi globuri de barbaţi se spărgeau de colţuri de stea.

am dus-o în camera mea
am pus caseta cu Bob Dylan. şi deodată, cu hainele în ruine,
mă răsturnă cu o mână în beregată
pe somieră şi pe perna rombată,
rozându-mă, dumicându-mă cu maşina de scris,
purtându-mă călare prin realitate, halucinaţie, vis,
prin adevarat! şi prin nu se poate!
prin lasă-mă, iartă-mă, tu femeie doldora de carate,
tu, fulg lângă fulg,
ţicnit-o,
dragoste...

pe pavajul de sticlă, portarul în ghete de sticla
şi motanul în labe de sticla
văzură prin roşia pâclă
şi mai târziu raportară:
- era un fel de femeie, ieşind din lift şi din scară,
părea că leşina, că suspină, că plânge
dar din zulufii uzi îi atârnau cristale de gheaţă roşii de sânge
şi lăsa un lac de sânge şi urme din cizmuliţă
- şi, mai zic eu, ar fi un amănunt agravant...
- a ieşit translucidă în înstelarea de diamant.
am urmarit-o. a luat-o prin Piaţa Romană.
apoi în sus pe lângă fodul plastic şi scala
pe lângă vitrinele încă luminate, cu pixuri, băuturi, calendare,
pe lângă vărgatele troleibuze

- dar, zise motanul, avea un ruj de cianura pe buze
şi când zâmbea, se cangrena strada...
- şi brusc zăpada începuse să ningă
peste cornişe, pe burlane, pe aleile parcurilor
pe capotele autoturismelor, pe gulerele paltoanelor
depunându-se în straturi scântâietoare
pe toţi atomii de sub stelele rotitoare.
- în fine, întrerupse motanul, ne-am întors cu faţa la zid,
căci prea impudica şi luminoasă era Moartea.



 Zepeline Peste Piaţa Bucur-Obor

Zepeline lungi planau peste piaţa Bucur-Obor
erau ochii tăi lungi, văzuţi prin retrovizor.
Cine mai văzuse glisând uriaşe, atâta de-aproape
zepeline cu gene, cu cearcăne, cu fard albăstrui peste pleoape?
Cetăţenii priveau prin ferestrele farmaciei, patiseriei, C.E.C.-ului,
magazinului de confecţii pentru bărbaţi, femei & copii
indicatoarele de circulaţie se muiaseră de plăcere
ţigăncile cu gumă de mestecat cu poze de Alfa-Romeo
îşi suciseră vertebrele cervicale în sus
iar ochii tăi intrau în nori, sclipeau în soare, îndreptându-se mereu
spre apus...

Erau nebuneşti, aveau expresia nebunească pe care ţi-o văzusem în holul
blocului, când ne sărutasem în lumina beculeţelor de la lift,
erau extraordinari şi ameninţători, erau instrumente de război, ovale
zepeline care nu ţineau seama de galbenul zilei de
iunie, de emailul maşinilor de mic litraj parcate în
faţa magazinului Materna
erau pure maşinării, mecanisme de ceas care nu-nţelegeau alfabetul
cosmeticelor, limbajul peltic al costumaşelor pentru copii,
hieroglifele mandarinelor, locuţiunile landourilor din
vitrine
erau orbi la senzaţia de film voalat a înserării străbătută de imaginea
lui Dimov cu cămaţă neagră şi un fuior de barbă îngălbenită
plimbându-şi nepoata în căruciorul dimovian
erau extravaganţi, extravaganţi ca azurul, cereşti ca platina, verzi ca fildeşul,
tari şi uscaţi ca apele mărilor din nord, cu cetacee,
rentabili ca triajele gării Obor
erau pahare de semicristal aruncând curcubee, pungi de plastic subţire
pline cu sprayuri "dalia" pentru export, conteinere cu
geamuri învelite în paie, 109 şi 276 frânând ca nişte
paralitici roşcovani în faţa vitrinelor cu aparate foto
şi rachete metalice poloneze
erau zepeline moi, cu elice, cu veşmântul de pânză cauciucată pe schelet
radiar de aluminiu, cu două motoare a câte 3700 cmc.
dezvoltând o viteză de 80 Km/h, cu capacitatea de
254000 metri cubi de heliu, cu puterea de transport de
5000 de tone, fabricate la Uzinele "Page, Plant & sons",
1972.
erau ochii tăi în vârstă de optişpe ani
întinşi pe toată bolta, şi barosani.

stăteam în staţia lui 21 şi cântam în gând "Picasso’s Last Words" şi mă
simţeam fericit
eram fericit că exist şi credeam, pe cuvânt, credeam prima dată în viaţa
mea în realitatea absolută a maşinilor şi tramvaielor şi bordurilor
credeam şi în nori, mi se părea că am o istorie, că am un trecut, că
am scris cărţi
credeam în bicicletele medicinale din vitrină, în mingile de tenis din
cutiile "Airplane", în fulgii de badminton din cutiile "Double Happiness",
în fiecare bucată de tergal de pe manechinele cu ţeasta goală şi
ochelari de soare
în fiecare mandarină din toneta cu mandarine
ştiam că va veni noaptea cu stele de diamant şi credeam până şi în
stelele care nu pot fi văzute cu ochiul liber
şi credeam că sunt făcut din oase, că în burta mamei mele crescuse
mileul oaselor mele şi mi se configurase traheea, vezica
şi ştiam că acolo visasem primele vise
şi credeam că voi muri şi totuşi nu credeam şi ştiam că nu voi muri
tocmai pentru că nu cred cu totul că este posibil să mori
şi ştiam că nu pot trăi pentru că nu pot crede până la capăt în viaţă
ştiam, da, că râsul şi plânsul sunt tot una cu banii, cu vântul, cu benzina,
cu poşetele, cu lamele, cu uitarea
şi ştiam că nu sunt nimic şi că sunt totul şi că nu sunt nici nimic şi
nici totul
ci că exist, fantoma mea există în staţia de tramvai, unde tramvaiele
trec pe lângă mine ca nişte aisberguri
că văd norii şi blocurile şi cerceii codanelor pentru că lumina lor îmi
palpează retina
filmam existenţa, lumea se strânsese în jurul meu să vadă cum filmez
existenţa, cum mă ocup de ecleraj, cum potrivesc
reflectoarele, cum fac pe inginerul de sunet, cum fac
o probă de microfon reglând înălţimea girafelor, cum
glisez pe căruciorul pe şine, plonjând în travelinguri
fără sfârşit
şi un ţăran făcea cu mâna spre obiectiv ca să se vadă în poemul meu
şi existenţa apăru deodată, grăsana lui Fellini, ţâţoasa, ţestoasa, briliantina,
stroboscopica, proaspăt fardată, cu sclipici pe la
pleoapele grele, cu sudoare pe gât, cu pandantive din
cranii scalpate, cu sticluţe pline de mosc înfipte în
pori, cu zece mii de şerpi veninoşi împletiţi peste păr
ca o cununiţă de premiant, cu verighetă de sânge, cu
măsele de ipsos, cu o sută de mii de ţâţe de capră
sub bluza de garofiţă
ducea sub braţ un video, mesteca radiaţii
iar eu o filmam ca pe ceva în care nu poţi să crezi
ca pe ceva în care nu poţi să nu crezi
eram treaz de parcă aş fi băut un milion de cafele
eram transparent ca unghia de fericire.

şi brusc lumea galben-albastră s-a deschis ca o floare
şi brusc ochii tăi planând pe tot cerul au început să plângă cu lacrimi
scânteietoare
şi deodată sună alarma din miile de ciuperci antiaeriene de pe
acoperişurile construcţiilor înalte
şi brusc oamenii începură să fugă ca sub o ploaie mare sau ca în
"Potemkin"
şi brusc bilele imense de lacrimi izbiră asfaltul
şi şinele de tramvai săriră în aer
şi magazinul Bucur-Obor se ruină încet, arzând ca în filmele de război
şi maşinile se desfăcură în piese şi table şi librăria de vizavi aruncă în
văzduh rigle topite, compasuri strâmbe,
ursuleţi în flăcări, volume pulverizate
şi de sub plăcile mari de asfalt ţăndărite se ridică brusc toată vegetaţia
oprimată: volbura, piciorul-cocoşului,
muşeţelul
şi din pasajul puţind a urină se strecurară afară, cu glugi de vene pe
ţeastă, zeii infernului, decorativi,
inofensivi, insolvabili, Gautama şi Klimt
şi Zagreus şi şopârlele şi hienele şi scorpionii
şi sobolanii şi Miazănoaptea şi Ernst şi Seth şi
Stoiciu şi Krishna
şi şoşelele arseră ca nişte cârpe şi tramvaiele îşi aruncară în aer şasiurile
şi roţile grele de metal
şi vânzătoarea de nechezol cu ghiuluri de aur, îşi aşeză în palmă
oscioarele tălpilor
şi lacrimile cădeau, cât autobuzele, ca peste Dresda
ca peste pădurile Vietnamului, dure ca porţelanul, reci ca scopolamina
şi ochii tăi erau umezi, cu vinişoare roşii, cum fuseseră săptămâna trecută
în Herăstrău, când ne-am suit în roata
mare cu spiţe ca de bicicletă şi n-am văzut
din vârful ei absolut nimic decât pe un
muncitor cu fiu-său, şi ei în roată, care
se holbau la noi cum ne muşcam buzele,
înnebuniţi că nu ne puteam devora
şi ochii tăi alunecau pe cer cu un huruit de motoare
printre norii pufoşi şi berzele cu picioare roşii, berzele rotitoare...

singur, fără apărare în faţa ochilor tăi
adăpostit într-o pâlnie lăsată-n asfalt de o lacrimă-a ta
privind amurgul în ţăndări şi lumea mea redusă la cofraje fumegătoare
mi-am lipit pe faţă masca de gaze cu ochiuri întrebătoare
ca o insectă am tresărit şi-am privit:
stelele se aliniaseră la răsărit
şi luară startul peste lumea-n ruine.
era un maraton, stelele purtau numere de concurs pe spatele tricourilor
multicolore
şi reclame de Pepsi pe şepci, şi călcau peste noi
cu adidaşii moi.
mă gândeam la viaţa mea, la ratarea mea.
la neputinţa mea de a crede şi a nu crede.
atingeam o bucată de tablou de bord, un ciob nesăţios de vitrină
o piesă dintr-o maşină de tuns cine ştie cum nimerită lângă mine
şi îmi spuneam, îmi spuneam şi gemeam:
Doamne, un pui de maimuţă te priveşte în ochi
dar prin arterele mele circulă visele tale
lumea e un tort pe care nu ştiu de unde să-l încep
şi trebuie să-l mănânc pănâ la ultima stafidă
un tort de un miliard de kilometri cubi.
lasă-mă să confund realul cu irealul
lasă-mă acoperit de un val seismic: de palma ta.
să mă asfixiez respirând un deget de-al tău înspumat
un deget cu moluşte şi cefalopode
lasă-mă să vieţuiesc, să dispar...
când ţi-am văzut conturându-se părul, încâlcit ca o maşină cu aburi
şi apoi buzele şi dinţii şi gingiile, căci zâmbeai printre nori
şi răneai cu dinţii pielea de cireaşă a stelelor
apoi ţi-am văzut cerceii inconfundabili de copil cuminte prinşi de lobii
prelungi
şi în sfârşit nasul cu toată nebunia aia de pistrui
şi umerii obrajilor... ce să mai spun,
era capul tău în gros-plan şi în spate stele, era ca în "Războiul stelelor"
erai ca prinţesa Lea din "Războiul stelelor"
doar că te uitai la mine, în groapa mea de obuz
şi îmi zâmbeai, şi am ştiut atunci că sunt din nou îndrăgostit, cum nu
mai fusesem de cinci ani, cum nu mai credeam că o
să mai fiu vreodată
am ştiut că mi se mai dă o şansă

brusc am ştiut că mi se mai dă o şansă.

marți, 13 ianuarie 2015

Premiul Național „Mihai Eminescu” 2015 - Doar dintre optzeciști

Pentru Premiul "Mihai Eminescu" care se acordă anual la 15 ianuarie la Botoșani pentru întreaga operă a unui poet român, anul acesta au fost nominalizați doar poeți optzeciști. Conform presei de specialitate, aceștia sunt: Mircea Cărtărescu, Liviu Ioan Stoiciu, Marta Petreu, Aurel Pantea, Ioan Moldovan, Lucian Vasiliu și Gabriel Chifu.
 Laureatul, care este ales de către un juriu condus de academician Nicolae Manolescu, este desemnat cetățean de onoare al municipiului Botoșani şi primeşte o însemnată sumă de bani. În 2014, marele premiu a fost obținut de clujeanul Ion Mureșan (foto), primul optzecist laureat.
Din spusele criticilor am aflat că cele mai mari şanse anul acesta le are Mircea Cărtărescu, nominalizat pentru a doua oară pentru acest important premiu literar. Trebuie să avem puţină răbdare şi vom afla câştigătorul!


                                                                                       

sâmbătă, 22 iunie 2013

Poesis - Mircea Cărtărescu

Când ai nevoie de dragoste


când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.

când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.

înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeşte dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte.


Era timpul florilor

cu vremea, ai capătat statutul de mare putere.
cu trecerea timpului, mi-ai împânzit bulevardele de ambasade, consulate şi reprezentanţe
iar azi, pe şoseaua dorinţelor mele
îţi trimiţi ochii albaştri ca două mercedesuri spălate proaspăt
cu parbrizele înfulecând frunzişul roz de castani.

ai devenit o mare putere străină.
din zodiac, sateliţii tăi mă fotografiază în mii de poziţii, îmi spionează secreţia insulinei
iau interviuri până şi trusei mele de bărbierit
şi îmi învrăjbesc de moarte numele cu prenumele, vârsta cu sexul
anotimpul cu troleibuzul, tiroida cu steaua
pe când în crivăţul de pink floyd îmi beau cu orbire cafeaua.

de-acum, până şi şoferului tău mă adresez cu efendi
până şi lustragiului tău îi dau voie să-mi zică băiete
îi spun da, massa, guleraşului tău cu dantelă
îi croiesc şi agrafei tale de păr rochii din zeci de metri pătraţi de vitrină
vin într-un suflet când lenea ta clopoţeşte...

parcă eşti un păun, cu bucureştiul înfoiat în spatele tău.
hoteluri clipind, damele pâlpâind, pietrele din pavaj absolvind cibernetica
ministerele, institutele, tarabele respirând pulberea aurie a cinematografelor dizolvate
în aer
amurgurile cele mai galbene
zorii cei mai negri
moartea cea mai statistică rostogolindu-şi buclele prin fundaţiile
şi canalele şi metrourile şi anemia şi stressul albastru
al magazinelor de radiouri, televizoare, pick-up-uri, casetofoane,
microfoane, discuri, căşti, şteckere, prize amestecate în saliva unei
nostalgii de culoarea locomotoarelor de serviciu încremenite lângă
peroanele gării obor
şi până şi pensionarii cântarelor de precizie
şi toţi invalizii care vând ilustrate în relief şi lozuri în plic
s-au lepădat de mine pentru râsul tău înţolit, sastisit,
inamic.

lasă-ţi lumea ta uitată,
aşterne un strat de pudră peste imperiul tău ieşit ca un coş pe tenul bronzat al amiciţiei
noastre
declară-mă independent,
să mă descurc cu rezervele mele de manioc, patate şi tapioca,
converteşte-mă în ceva mai puţin dureros,
înveleşte-mă cu o florească mai caldă,
flutură-ţi pleoapa ca o scânteie electrică şi îndoaie-ţi genunchiul
ca să îmi pot pune în fine pe roate
afacerea mea cu ezitări colorate
în serile acelea care, zice-se mai revin...

(era timpul florilor
era anotimpul dragostei
era deceniul războiului nuclear
era crima perfectă din zece mâine mititei
era ali-baba şi cei douăzeci şi patru de ani
era pieptul tău gri trecând cu un decibel de rasă în zgardă
era o flacără de magneziu îmbrăţişând o petardă.)

ai devenit, femeie, o mare putere străină.
ai devenit marea iubire a plămânilor mei
ploaia mea te curbează în orice boabă, apartamentul meu este cutia ta de pantofi
ţie îţi trimite în fiecare zi ura mea trandafiri cu bilet,
pre tine moartea te iluminează
imperiu bancar şi discret,
cauciucată zarază.


Dragostea

1

deasupra mamei răsărise un curcubeu negru.
pe-atunci mama era doar o fetiţă
şi părul ei era din şuvite de diamant.
ea se opri din jocul ei
îşi netezi rochiţa
şi privi înspre curcubeu.
era un curcubeu negru şi de atâta negru scânteietor
pe câmp muşeţelul se întunecase.

mama privi înspre curcubeu.
era atât de jos, că aproape-l putea atinge cu buzele
iar părul ei electrizat, transparent
se lipea de tuburile moi, ca de orgă.
roşul curcubeului era negru.
şi oranjul lui era negru.
şi galbenul lui era negru.
şi verdele lui era negru.
şi albastrul lui era negru.
şi indigoul lui era negru.
doar violetul lui rămânea violet.
violetul lui era un şuvoi care se pierdea în mare.

mama ştiu atunci că este pierdută.
avea să cunoască dragostea.
şi brusc umbra ei pe safaltul cald din floreasca
se împodobi cu vene şi oase.
mama sui într-o corabie din pânză de păianjen
şi o porni în sus pe curcubeu.

umbra ei, cu vertebre şi intestine
îi continua joaca.

2

era o corabie din pânză de păianjen.
călătorea pe marginea curcubeului negru
ca pe marginea unei batiste cu chenar.
mama vedea în jur norii de staniol
care îi reflectau chipul.
din când în când, bombardierele americane
se încurcau în cuiburile de păianjen
ale tambuchiului, ale bocaportului
dar mama, la etravă
le apuca delicat între degete
şi le lansa apoi, descurcate şi zbârnâind
ca pe nişte modele din balsa şi celofan.

încă era curajoasă, deşi în corpul de porţelan
picurase stropul de sânge.
deşi părului ei săpat în diamant
i se tociseră vârfurile.
deşi sub bluza ei de gumă arabică
i se arcuiseră sânii.
încă era curajoasă
încă era orbitoare.

3

umbra mamei, printre vilele verzi,
printre tecarii albaştri
aruncă un ciob de sticlă în casuţe reci de şotron.
veni amurgul
ca un animal de carne transparentă
ca o floare cu petalele de gingii.
venira apoi stelele
şi începură să pască vilele verzi
tecarii albaştri.
umbra mamei căpăta organe ciudate:
trese,
decoraţii,
cravase.

îi crescu păr pe piept şi pe antebraţe.
îi crescu păr pe falangele degetelor.
îi crescu capacitatea craniană.
dar asta nu avea să-l salveze.

4

o pisică deschise ochii şi văzu o farfurie neagră
în care o femeie neagră îi turna un fir de lapte negru.
un vatman intră într-un depou negru.
un fluture se aşeză pe un zid negru.
doar curcubeul mai scânteia
aruncând flăcări negre.

venise vremea dragostei, sfârşitul lumii.
venise apocalipsa, care e dragostea.
venise fiara care latră flacăra
venise aparatul cu manometre, cadrane, cilindri, biele, bujii, globuri de sticlă, curele de transmisie
şi care pompa sub pielea stelelor ameţeala
venise pipăitul cu mirosul în lesă
venise vazul cu auzul în colivie
venise fiinţa cu neantul încolăcit după gât
venise înghesuiala, fier lângă plastic, oţel lângă sticlă, enzime lângă ciment,
clor lângă pânză şi frunze în glande şi oase în rouă şi
ochi în stilouri şi fălci suprapuse şi gheare şi pioneze
şi nori şi păpuşi şi oceane

totul în tot
tot peste tot
dinţi în dinţi şi gură în gură şi sex în sex şi coaste în coaste
şi istorie şi piuliţe şi figuri de stil
şi permanganat de sodiu şi flori cu petale, sepale, stamine, pistil
toţi iubind totul
toţi fecundând totul
peste tot numai apte şi apti
numai icre şi lapţi
încât cosmosul de lumine
văzut de departe, e doar fiara care se împreunează cu sine
fiara din apocalipsă
eclipsă de spirit,
eclipsă.

5

dar mama era deasupra
era încă de neatins
ea naviga pe arcul curcubeului deasupra lumii negre
şi oasele iliace îi crescuseră ca nişte aripi gălbui, ca de flutur,
mama-şi lua zborul vâslând din oasele iliace
peste acoperişuri şi paratrăznete
până ajunse în lună.

6

luna era un mare balon de săpun
ce reflectă în curbură lumea de jos
ea atrăgea copacii şi scotea petalele din boboci
ea forma în profunzimea pământului florile de mână
ea pieptăna cristalele de cuarţ
deşuruba femeile bătrâne ca pe păpuşile chinezeşti
şi scotea din ele adolescente
deşuruba adolescentele şi scotea fetiţe
deşuruba fetiţele şi scotea un oftat.
luna cea galbenă
plutea deasupra curcubeului negru
iar mama pătrunse în ea, se ghemui acolo
lipindu-şi aripile una de alta.

7

umbra mamei se zbătea-n plină dragoste
cu uniformă ferfenită, cu buletinul fâşii
îşi croia drum prin dor, prin langoare
prin luxură, prin pasiune, prin emoţie, prin lascivitate
căci
- dragoste ! urlau caloriferele
- dragoste ! draperiile
- dragoste ! magazinele de piese auto
- dragoste ! şobolanii
umbra mamei printre răcitoarele negre
cu gheaţă neagră, făcea paşi negri
zgâriat de uneltele negre-ale dragostei.

8

luna cea galbenă
plutea deasupra curcubeului negru.
aripile mamei începură să se destrame
faţa i se lăţi, ochii se spălăciră
până substanţa corpului ei se omogeniza cu a lunii.
doar scheletul subţire se mai văzu
prin transparenţă, o vreme.

9

tata văzu deodată răsărind luna.
deasupra bucureştiului, deasupra atelierelor ITB
răsărise luna mai mare decât pământul.
şi toate obiectele negre şiroiră umbre colorate
şi umbra mamei, tată, şiroi o umbra colorata
cu trupul subţire şi craniu enorm.
dragostea neagră nu era dragoste.
sculele negre nu erau scule.
fusese fiară, coşmarul negru, apocalipsa, trezia
fusese realul, stihia.
"ciudat vis am visat", gândi tata
"în care se făcea că lumea există".

10

craniul tatălui deveni uriaş
gândirea sa deveni infinită
voinţa sa deveni fără frână
puterea sa deveni fără margini.
privi oraşul şi oraşul se dărimă.
spuse o vorbă şi galaxia se sfărâmă
întinse aripi şi se înalţă
vâslând înspre stele
străpungând cu imaginaţia miliarde de lumi paralele
simţând pe spinare curentul rece al sorilor
dărâmând cu aripi de liliac orice scară a valorilor
prin probabil, prin veşnic, prin niciodată
înota cu faţa nealterată
pe când respiră
trecuturi şi viitoruri de mucava.
între degetele perlate
purta o floare cu patru petale unificate
şi purta un ochi albastru în loc de craniu
de care îi atârnă corpul subţire şi straniu.

11

tata ajunse în faţa lunii.
scheletul mamei se topise-n substanţa ei.
luna emise o limbă de flacără
şi ceea ce era nici tu, nici eu, nici el
persoana a patra de neconceput, se târî înspre globul de foc.
şi dragostea avu loc.

12

şi dragostea avu loc
şi globul întră în vibraţie
şi-n jurul lui se adunară - de unde? de când? -crochiuri şi guase
proiecţii ortogonale, machete, simulări pe calculator
scheme de maşini, materiale didactice
formule algebrice.
şi-n acest nor ireal sfera se sfărâmă
în doua, în patru, în opt, în şaisprezece
în treizeci şi două, în şaizeci şi patru
până deveni un arici de mare, apoi un viermişor,
un peşte primitiv, o broască, o pasăre
un oposum, un cimpanzeu, un copil
un val, un astru, o floare,
un nor, o cascadă, un cleşte,
un viscol, o poezie, un sabot, un tramvai
o lume, o muscă, o structură economică, un preot, un icosar
amintirea unei nopţi de dragoste, proiectul frăşinului de a mai înfrunzi
o dată, zâmbetul inconfundabil al cristinei, toate ferestrele, tuturor blocurilor din toate oraşele lumii, toate bacteriile existente în corpul oceanului, o vulpe
care udă zăpada de sânge rozându-şi piciorul prins în capcană, dragostea, ura, agonia, fatalitatea, toate manuscrisele şi tipăriturile, rasele de oameni care
vor exista peste zece miliarde de ani, camera în care scriu acest poem şi fiecare literă din el, posibilitatea de a nu fi scris niciodată nimic, de a nu fi
mircea cărtărescu şi de a nu fi existat niciodată şi de a nu fi existat nimic niciodată
căci dragostea este totul

iar totul este făcut mai ales din nimic.

vineri, 12 octombrie 2012

Cărtărescu a ieşit încă odată din cărţi! Mo Yan este câştigătorul Premiului Nobel pentru Literatură


Premiul Nobel pentru Literatură 2012 i-a fost acordat scriitorului chinez Mo Yan, a anunţat joi, la Stockholm, Comitetul Nobel. Potrivit comitetului Nobel, Mo Yan a fost premiat pentru modul “de un realism halucinatoriu în care îmbină poveştile populare cu istoria şi contemporanul”.
Mo Yan este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori chinezi ai momentului. Mo Yan a fost descris într-un articol din Times din 2005 drept “unul dintre cei mai faimoşi, cenzuraţi şi pirataţi scriitori chinezi”.
Mo Yan (“Nu vorbi”) este pseudonimul scriitorului Guan Moye. Nascut in 1955, in provincia Shandong din estul Chinei, Mo Yan publica prima povestire in 1981 (Chunye yu feifei — Potopul din noaptea de primavara).
Devine celebru in China prin “Sorgul roşu”, publicat in 1987. La notorietatea autorului contribuie cunoscutul film cu acelasi nume din 1987, regizat de Zhang Yimou, castigator al Ursului de aur la Berlin in 1988.
Scriitorul a publicat mult in ultimii douazeci de ani, peste optzeci de povestiri si peste zece romane. Printre cele mai cunoscute romane ale sale se numara: Cantecele usturoiului din Paradis (Tiantang suantai zhi ge, 1988), Tara bauturii (Jiu guo, 1993), Sani bogati si fese mari (Fengfu feitun, 1995), Patruzeci si una de bombe (Sishiyi pao, 2003), Oboseala de viata, oboseala de moarte (Shengsi pilao, 2006).
Mo Yan este prezent cu o carte pe piata romaneasca. Editura Humanitas Fiction a publicat, in 2008, romanul “Sorgul rosu”, una dintre cele mai de succes carti ale sale.
Printre nominalizatii la acest premiu s-a aflat, pentru al doilea an consecutiv, si romanul Mircea Cartarescu. Acesta a fost cotat insa cu sansa a 23-a de catre casele de pariuri, alaturi de unul dintre cei mai mari romancieri americani in viata, Thomas Pynchon.
Laureatul anului 2012 in literatura ii succeda poetului suedez Tomas Transtromer, recompensat in 2011. Castigatorul va primi 8 milioane de coroane (929.000 de euro), o suma inferioara cu 20 la suta fata de anii precedenti, din cauza crizei economice.
  
                                                                                       

marți, 9 octombrie 2012

Jaful de la ICR: Imaginea lui Cărtărescu a costat statul 4.086.887.500 lei


Documentele oficiale intrate în posesia noastră scot la iveală faptul că numai pentru traduceri, deplasări şi drepturi de autor, Mircea Cărtărescu a primit de la Institutul Cultural Român, doar între anii 2009-2012, uriaşa sumă de 4.086.887.500 lei, bani proveniţi de la bugetul statului.Cu aceşti bani s-a construit artificial imaginea unui scriitor pe care, chipurile, toate editurile de pe planetă s-ar fi îngrămădit să-l traducă, cînd (sic!), de fapt, toate traducerile din străinătate erau rodul unor aranjamente de culise, prin care se sifonau banii publici! Cărtărescu a avut în aceşti ani un statut privilegiat între scriitorii români. În timp ce majoritatea oamenilor de litere îşi publică operele în regie proprie, încercînd, cu eforturi de neînchipuit, ca volumele să ajungă în librării, el, Cărtărescul, primea bani de la stat şi pentru a-şi scrie cărţile (rezidenţele nu sînt incluse în statistica de mai jos), şi să le publice, şi să fie traduse în toate limbile pămîntului, şi să aibă cronici prin diverse publicaţii, şi să le lanseze prin toate capitalele lumii, dar şi pentru ca autorul să se relaxeze după un astfel de efort, fiind însoţit deseori şi de familie! Aşa s-a creat acest mit al scriitorului Mircea Cărtărescu, veşnic candidat la Premiul Nobel, statut pentru care autorul „Levantului” trebuia să plătească. Şi a „plătit”, devenind editorialist săptămînal al lui Traian Băsescu, patronul oficial al ICR, pe care l-a pupat prin toate părţile, l-a hiperbolizat pînă la greaţă („e un preşedinte pentru alte coordonate istorice”), de care, însă, se despărţea ori de cîte ori sondajele arătau că acesta va pierde puterea! Cum reveneau lucrurile la normal, Cărtărescu iar se punea pe pupat. Şi tot aşa, în toţi aceşti opt ani din urmă. Vă prezentăm mai jos cifrele oficiale obţinute din evidenţa ICR din ultimii ani, referitoare la Mircea Cărtărescu, care arată dimensiunea unui jaf nemaiîntîlnit în cultura românească, prin care armata de troglodiţi din jurul ICR reuşise să pună pe picioare o adevărată reţea, folosită deseori chiar în jocurile politice.
Două plăţi pentru o singură carte?
Primul tabel arată sumele cheltuite de ICR pentru traducerile unor cărţi ale lui Cărtărescu, mai exact „Orbitor”, „De ce iubim femeile?” şi „Travesti”. Precizăm că Mircea Cărtărescu, pentru întreaga sa operă, a încheiat un contract de exclusivitate cu Editura Humanitas, astfel încît o parte din banii primiţi de la ICR intră automat şi în contul lui Gabriel Liiceanu pentru dreptul de copyright! Numai în 2009, ICR a plătit 1.235.170.100 lei pentru traducerea romanului „Orbitor” în limba franceză sub tilul „L’Aile tatouée”, (Orbitor. Aripa dreaptă), Editura Denoël, Paris, 2009, traducere în limba franceză de Laure Hinckel. Deşi aceasta este singura traducere din Cărtărescu apărută în 2009, observăm în tabelul alăturat că în acest an se plătiseră două facturi: una de 49.078,69 RON şi alta de 74.438,32! Explicaţiile acestei ciudăţenii trebuie să fie oferite de către cei care au gestionat pînă acum banii ICR-ului. La aceste sume se adaugă, după cum se vede în tabelul 3, suma de 5.205,88 RON, reprezentînd cheltuieli de deplasare, necesare, probabil, pentru lansarea cărţii în Franţa. Dar, iată lista completă a plăţilor făcute de către ICR pentru Mircea Cărtărescu:
TRADUCERI DIN MIRCEA CĂRTĂRESCU
Anul 2009
ORBITOR
49.078,69
 ORBITOR
74.438,32
TOTAL 2009
 123.517,01
 Anul 2010
ORBITOR
48.204,76
 DE CE IUBIM FEMEILE
19.516,34
TOTAL 2010
 67.721,10
 Anul 2011
ORBITOR
58.260,29
 TRAVESTI
15.149,78
 ORBITOR
17.366,00
TOTAL 2011
 90.776,07
 Anul 2012
ORBITOR
54.230,99
TOTAL 2012
 54.230,99
 TOTAL TRADUCERI
 336.245,17
DREPTURI DE AUTOR PENTRU MIRCEA CĂRTĂRESCU
Anul 2010
2.276,00
Anul 2011
24.552,00
Anul 2012
14.917,94
 6.303,00
TOTAL DREPTURI DE AUTOR
48.048,94
DEPLASĂRI PENTRU MIRCEA CĂRTĂRESCU
Anul 2009
5.205,88
Anul 2010
2.484,06
Anul 2011
14.324,48
Anul 2012
2.380,22
TOTAL DEPLASĂRI
24.394,64
TOTAL CHELTUIELI PENTRU MIRCEA CĂRTĂRESCU
408.688,75
Este incredibilă uşurinţa cu care Patapievici, în cîrdăşie cu Gabriel Liiceanu (titularul copyright-ului), au risipit cu Cărtărescu peste 4 miliarde de lei de la buget, adică echivalentul a 1000 de pensii amărîte, exact în perioada în care Guvernul Boc tăia chiar aceste pensii mici, impozitîndu-le pe motiv că nu mai sînt bani la buget!!!
Cărţi cu paşaport turistic!
Reamintim că aceste peste 4 miliarde de lei au fost cheltuite pentru Mircea Cărtărescu doar între 2009-2012, autorul fiind clientul banilor publici şi în anii anteriori, însă cifrele respective nu ne-au parvenit încă. Iată şi lista traducerilor apărute în perioada la care facem referire: - L’Aile tatouée, (Orbitor. Aripa dreaptă), Editura Denoël, Paris, 2009 (traducere în limba franceză de Laure Hinckel); Cegador (Orbitor. Aripa stângă), Editura Funambulista, Madrid, 2010 (traducere în limba spaniolă de Manuel Lobo Serra);  El Ruletista (Ruletistul), Editura Impedimenta, Madrid, 2010 (traducere în limba spaniolă de Marian Ochoa de Eribe); Orbitor. Kroppen (Orbitor. Corpul), Editura Bokvennen, Oslo, 2010 (traducere în limba norvegiană de Steinar Lone);  De Wetenden (Orbitor. Aripa stângă), Editura De Bezige Bij, Amsterdam, 2010 (traducere în limba neerlandeză de Jan Willem Bos);  Der Körper, (Orbitor. Corpul), Editura Zsolnay Verlag, Viena, 2011 (traducere în limba germană de Gerhardt Csejka); Lulu (Travesti), Editura Impedimenta, Madrid, 2011 (traducere în limba spaniolă de Marian Ochoa de Eribe; Blinding, (Orbitor), Editura Archipelago Books, New York, 2013 (traducere în limba engleză; Γιατί αγαπάμε τις γυναίκες (De ce iubim femeile), Editura Allotropo, Atena, 2011 (traducere în limba greacă de Panos Apalidis; Corpul (vol. II al trilogiei Orbitor), 2012, Editura vieneză Paul Zsolnay;   Jurnal. 1994-2003, 2012, Editura Albert Bonniers din Stockholm; De ce iubim femeile, 2012, la Plymouth, Marea Britanie; Aripa dreaptă (vol.III din Orbitor), 2012, Editura Bokvennen, Oslo, Norvegia;  Travesti, 2012, Editura Impedimenta, Madrid. Ca să avem tabloul complet al tratamentului preferenţial de care beneficiază Mircea Cărtărescu, iată ce acţiuni de promovare anunţă editura Humanitas numai pentru lansarea a două cărţi, „Corpul” în Austria şi „Jurnal” în Suedia:
„În perioada 24 oct.- 3 nov. în Austria, Elveţia şi Germania cu lecturi publice în Berlin, Leipzig, Frankfurt, Salzburg, Viena, München, Basel şi Zürich... Turneul de promovare din Suedia va cuprinde întâlniri cu publicul la Stockholm, Göteborg şi Malmö, evenimentul principal fiind o discuţie publică la Litteraturhuset din Stockholm”. Ne poate spune actuala conducere a ICR cît urma să coste huzurul lui Cărtărescu din această toamnă? Şi, mai ales, dacă fondurile destinate mai sînt valabile? De fapt, toate mofturile acestea legate de „promovare” nu sînt decît banale pretexte pentru o excursie prin Europa, nicidecum semnul vreunui interes din partea iubitorilor de literatură din diverse ţări! Dovada? Iat-o! Dacă lecturaţi lista de mai sus a cărţilor lui Cărtărescu, traduse între 2009-2012 (ca să înlăturăm orice speculaţie, precizăm că lista a fost copiată după Wikipedia şi completată cu datele de pe site-ul editurii Humanitas), veţi observa subliniate cu literă roşie două dintre ele:  Der Körper, (Orbitor. Corpul), Editura Zsolnay Verlag, Viena, 2011 (traducere în limba germană de Gerhardt Csejka;  Corpul (vol. II al trilogiei Orbitor), 2012, Editura vieneză Paul Zsolnay; Aşadar, aceeaşi carte, vol. 2 al romanului „Orbitor”, care are subtitlul „Corpul”, este tradusă în 2011 la editura Zsolnay din Viena, iar un an mai tîrziu este tradusă din nou la aceeaşi editură! Nu era suficientă suplimentarea tirajului dacă prima tranşă s-a epuizat aşa de rapid? Şi dacă în 2011 chiar s-au bătut austriecii şi nemţii pe cartea lui Cărtărescu, de ce trebuia să se mai organizeze în 2012 acţiunea de „promovare”? Ori, nu cumva tirajul din 2011 era aproape confidenţial şi, un an mai tîrziu, trebuiau să mai fie storşi nişte bani de la buget, mizîndu-se pe faptul că nimeni nu va îndrăzni să controleze vreodată ICR-ul, adică instituţia aflată sub pălăria Preşedinţiei?
Iată de ce, noua conducere a ICR trebuie să ne comunice urgent că a stopat suma prevăzută pentru plimbările din această toamnă ale lui Mircea Cărtărescu!
Ce este, de fapt, „Orbitor”?
Nu e locul aici să analizăm opera lui Cărtărescu şi nici nu vom face acest lucru, rezervîndu-ne plăcerea pentru altă ocazie. Totuşi, cîteva chestiuni trebuie să fie reţinute. Conform propriilor declaraţii din interviuri, Mircea Cărtărescu a scris acest roman „sub influenţa lui Thomas Pynchon”, aşa cum „Levantul” (des citita carte de către Traian Băsescu şi Elena Udrea) fusese scris sub influenţa lui James Joyce. De altfel, chiar de la primul volum de versuri, Cărtărescu a fost acuzat de plagiat, scandal care, la vremea respectivă, a fost stins cu formula: „a împrumutat tehnica enciclopedizant-alexandriană de la T.S. Eliot”! Aşadar, putem să vorbim despre orice altceva la Cărtărescu, dar nu şi despre originalitate, trăsătură pe care suţinătorii săi se străduiesc s-o sublinieze în ciuda evidenţelor. Ce este original la Cărtărescu este stilul vulgar pe care croşetează eventualul discurs literar. L-a exersat chiar şi în poezie, cititorii noştri fiind deja familiarizaţi cu volumul „40238 TESCANI”, despre care am mai scris aici (vezi la http://www.cotidianul.ro/si-nevasta-lui-cartarescu-este-abonata-la-banii-icr-182519/), volum pe care criticul Alex. Ştefănescu îl numea „text în grup” pentru excesul de sexualitate din interiorul său. Acolo, împreună cu viitoarea lui soţie, poeta Ioana Nicolaie, pe atunci nevasta bunului său prieten Gelu Vlaşin, Cărtărescu scria „celebrele” versuri: „Numai când mi-am băgat botul în sexul ei blond, un tip mustăcios, cu ochi negri şi cu nasul drept s-a iţit dintre cârlionţi şi mi-a băgat limba drept în gură”. Apetenţa pentru astfel de formule poetice s-a păstrat şi în „Orbitor”, unde personajele sale (cum singur scria într-un fel de drept la replică) spun pe şleau: „îmi bag pula în regina Angliei”! Sîntem curioşi cum a fost tradusă această expresie în engleză şi care este reacţia autorităţilor în faţa acestei adevărate crime de lèse-majesté. Despre începutul scrierii romanului „Orbitor” ne povesteşte chiar soţia lui Cărtărescu într-un interviu din revista „AS”, nr. 872 din 2009: „Pe noi ne-a ajutat plecarea la Berlin. Mircea deţinuse o bursă importantă a statului german şi l-am însoţit. Timp de aproape doi ani am stat departe de ţară, de prieteni, de familie, dar nedespărţită de Mircea nici o secundă. Nici pînă la pîine nu mergeam separat. Asta ne-a legat extraordinar, dar mi-a dat şi o senzaţie de inadecvare, în momentul în care ne-am reîntors în ţară şi a trebuit să îmi găsesc un loc de muncă. Mircea m-a cerut în căsătorie într-un autobuz berlinez”. Dacă poate cineva să ne explice ce a stat la baza (sic!) acestei burse germane, ar fi foarte bine, dar este ilogic ca un scriitoraş din România (şi asta era pe atunci Cărtărescu) să primească o bursă din partea statului german pentru... a scrie un roman! Iar în acea bursă, o adevărată rezidenţă de creaţie, să meargă împreună cu – în acea vreme – amanta sa! Şi huzurul familiei Cărtărescu n-a încetat odată cu acea bursă. Ne dă amănunte tot soţia lui, care, cu o naivitate teribilă, povesteşte mai departe: „Eu şi Mircea ne-am scris cărţile în străinătate. Am mers în diverse locuri unde el a primit burse sau rezidenţă. Ni se asigurau casă şi bani suficienţi cît să trăim decent şi să ne permitem să ducem şi copilul la grădiniţă. Am avut un noroc extraordinar. Şi acum, abia aştept să plecăm la Berlin. Îl vom lua şi pe Gabriel cu noi şi-l vom înscrie la şcoală acolo”.
Toate aceste ciudate finanţări pentru un scriitor român îl fac pe Mircea Cărtărescu nu numai un profitor al banilor de la bugetul statului român, ci şi un client al finanţărilor transnaţionale, în spatele cărora nu pot sta interese literare, ci de altă natură. Cum şi-a decontat el aceste privilegii poate că am afla doar dacă am citi cu atenţie articolele sale din presă, căci, nu întîmplător, ditamai scriitorul, veşnic abonat la Premiul Nobel, a scis săptămînal editoriale politice prin ziare!
Dar, ceea ce aşteptăm imediat de la cei responsabili este explicarea sumei uriaşe cu care a fost susţinut Cărtărescu cu bani din bugetul şi aşa sărac al României. Căci nu este el buricul pămîntului, pentru ca, dintre toţi scriitorii români, să beneficieze de huzur, în timp ce toţi ceilalţi se chinuiesc să-şi scoată cărţile prin sponzorizări mărunte care abia asigură un tiraj de cîteva sute de exemplare! Ca să nu mai vorbim de traduceri în vreo limbă de mare circulaţie, în timp ce Cărtărescu, pe bani publici, cred că este tradus şi în limba urşilor polari!
Deşi nu este în literatură decît un compilator, prin susţinerea mai marilor băsişti spirituali ai acestor vremuri, Cărtărescu dă impresia că el este cel care-i întinde pe spate gelul potrivit lui Gabriel Liiceanu, în celebra scenă din romanul filosofului, „Scrisori către fiul meu”, unde se vorbeşte despre „voluptatea” şi „răsfăţul” duşului matinal, urmate de geluirea hoitului.
Căci ce altceva este dispreţul faţă de banii publici, din care se dau pensii amărîţilor, dacă nu o voluptate şi un răsfăţ, pe care anumiţi scriitori le-au împrumutat de la politicienii care-şi cumpără stikuri de buze şi creme anale din banii statului? Dacă nu cumva raportul de influenţă o fi invers!
                                                                      Ion Spanu