Volumul Trimbulind cu Nichita de Răzvan Ducan se înscrie în categoria creațiilor lirice construite în dialog cu o personalitate poetică a Literaturii Române, avându-l drept interlocutor imaginar pe Nichita Stănescu, un poet despre care a mai scris autorul mureșean. Volumul nu urmărește reconstituirea biografică a poetului ploieștean, ci recuperarea acestuia ca prezență intelectuală și afectivă, capabilă să stimuleze reflecția și să declanșeze noi experiențe ale limbajului contemporan.
Publicat la
Editura Vatra Veche, volumul cuprinde 69 de poeme, cu o prefața, intitulată
„Nichita, după Nichita”, semnată de Nicolae Băciuț. Criticul, un bun cunoscător
al creației lui Răzvan Ducan, evidențiază caracterul confesiv al discursului,
familiaritatea cu universul stănescian și capacitatea acestuia de a-și păstra
individualitatea stilistică în interiorul unui dialog intertextual intens.
Miza
volumului Trimbulind cu Nichita constă în tensiunea dintre admirația
față de un model poetic major și nevoia de afirmare a propriei voci fiindcă Nichita
Stănescu nu reprezintă numai un reper cultural, ci și un interlocutor simbolic
în raport cu care eul liric își examinează propriile convingeri despre poezie,
fragilitatea ființei și sensul creației: „Știi, Nichita,/ pe fiecare N mare de
tipar/ crește câte o floricică,/ curtată de trimbulinzii tăi/ cu matricolă pe
umăr,/ de la școala de recitire,/ unde ai predat fără catalog,/ „Fiziologia poeziei”.
Elementul structural definitoriu al volumului este
reluarea formulei „Știi, Nichita”, prezentă în majoritatea poemelor. Această
adresare directă instituie o situație de comunicare fictivă, în care eul liric
i se adresează unui interlocutor absent fizic, dar activ în planul memoriei
culturale și al conștiinței poetice: „Știi, Nichita,/ Dacă m-aș fi născut
linie,/ Aș fi iubit punctul, necondiționat,/ Iar dacă accelerație,/ Reverență
formulei ce m-a dat.// Dacă m-aș fi născut curgere,/ Tributar diferenței de
presiune,/ Dacă m-aș fi născut artefact,/ Aș fi fost amorezat de rune.”
Întrebările retorice și formulele de confirmare,
precum „cum să nu știi”, creează impresia unei conversații în care răspunsul
este anticipat iar această strategie produce o atmosferă colocvială și
confesivă, care permite trecerea rapidă de la anecdotic la conceptual, de la
observația cotidiană la meditația asupra condiției umane: „Știi, Nichita,/ oamenii
cred că toate fericirile/ sunt doar submultipli ai fericirii lor,/ deși și acarienii
suflă lumânări pe tort/ și materia întunecată din univers/ urcă pe un podium și
primește sufragii/ sau este iubită de o altă materie întunecată,/ îndrăgostită
de ea.// Știi, Nichita,/ fericirea de sub un negru de unghie/ emana la fel de
multă serotonină,/ precum cea din coada spiralei unei galaxii/ sau ca o tăcere
netulburată/ dintr-un colț uitat de zgomot.// Știi, Nichita,/ elefantul e la
fel de fericit/ în fericirea lui de elefant,/ ca și trompa de elefant/ de șansa
de a face parte din elefant.// Știi, Nichita,/ fericirile sunt puncte de vedere/
și nimic mai mult,/ unde numitorul comun/ e că nu au numitor comun.// E o
problemă de semantică/ până la urmă.”
Volumul Trimbulind
cu Nichita se constituie într-un dialog cu o operă deja consacrată, dar și
într-o reflecție asupra modului în care tradiția literară poate fi asimilată și
reconfigurată de un autor contemporan, așa cum este Răzvan Ducan. O altă
direcție pe care se axează autorul este dialogul cu tradiția poetică
românească, în special cu Mihai Eminescu și Tudor Arghezi. În poemul al
optulea, succesiunea privirilor și a mărturiilor construiește o genealogie
simbolică a transmiterii experienței literare. Imaginea veșniciei care se
transmite „din mână în mână / ca o torță olimpică” sintetizează ideea
continuității culturale, în care fiecare generație devine purtătoare și
reinterpretatoare a unei moșteniri. Autorul nu se raportează la Nichita
Stănescu ca la un model inaccesibil, ci ca la o prezență care poate fi
interiorizată și transformată prin propria sensibilitate.
Una dintre
trăsăturile vizibile ale volumului este abundența metaforică, susținută de
asocierea unor domenii aparent incompatibile. Limbajul poetic preia elemente
din fizică, matematică, biologie, medicină, geometrie și tehnologie,
transferându-le într-un registru existențial și afectiv: „Știi, Nichita,/ la
toate cuburile pe care le-am întâlnit,/ le-am distrus colțurile,/ pentru a nu
fi perfecte./ Și asta în numele tău.// Așa am distrus toate zarurile/ de la
jocul de table./ Așa am distrus cuburile/ pe fețele cărora se proiectau/ epurele
pieselor tehnice.// Așa am distrus toate cuburile/ de gheață pentru whisky.//(...)
Așa l-am distrus și pe Rubik,/ ca să nu mai inoveze cubul lui celebru./ Înclusiv
cuburile cuantificate într-o factură,/ unde am fost anunțat/ câți metri cubi de
gaz metan am consumat.// Știi, Nichita,/ de atunci primesc factura de gaz
metan,/ cu consumul aferent,/ numai în kg și litri./ Probabil în numele tău/ de
a evita o factură perfectă.”
În mod
asemănător, poemele care utilizează termeni medicali și biologici transformă
corpul într-un spațiu al conștiinței și al vulnerabilității, unde electrocardiograma
și sinusoidala sunt convertite în figuri ale bucuriei și ale percepției
estetice. Această interferență a codurilor discursive constituie una dintre
resursele originale ale cărții: „În limbajul corpului nostru/ înoată atâta
comunicare/ de receptorii lumii/ ar avea de lucru câteva generații.// Noi
înșine purtăm adevăruri,/ ca expresii ale aceluiași rost,/ a cărei măreție e
clădită/ pe imposibilitatea noastră de a-l înțelege.// Știi, Nichita,/ ar
trebui să ne punem corpurile/ în sticle goale,/ astupate la guri,/ pe care să
le aruncăm/ în alte râuri ale lui Heraclit,/ menționând că am naufragiat în noi
înșine,/ unde supraviețuim doar ținându-ne/ de paiul unui carpe diem poetic.”
ori „Ei, bine, Nichita,/ acea durere e acum boală curată,/ cu acte în regulă și
cu stadii de vechime./ E boala pentru care am o mulțime/ de certificate
medicale cu parafe docte:/ prefețe și postfețe/ la cărți cu I.S.B.N., cronici
și recenzii,/ electrocardiograme cu atemporalitatea trăilor etc.// În ele sunt
toate durerile incurabile/ și toate remedierile ce nu remediază nimic.”
Jocurile de
cuvinte, asociațiile paradoxale, deformările semantice și transferurile
neașteptate de sens construiesc o poezie care evită solemnitatea excesivă.
Umorul nu este însă un scop în sine, ci un instrument critic prin care sunt
puse sub semnul întrebării convențiile sociale, automatismele intelectuale și
prestigiul unor certitudini aparent stabile. Ironia este omniprezentă iar eul
liric își exagerează disproporționat propria importanță, imaginându-se drept
centrul atenției universale: „...Știi, Nichita,/ peste zece ani doar familia/ o
să-și mai aducă aminte de mine,/ peste o sută doar registrele primăriei
orașului/ unde am locuit.// Peste o mie de ani,/ doar locul țărânei tasată de
uitare,/ iar peste un milion de ani/ doar tabelul periodic al elementelor/ o să
facă, probabil, o simulare/ cu concatenarea care am fost.// Știi, Nichita,/
oare urma cărților mele/ nu scapă turma părților de oale și ulcele?”
În alte
poeme, ironia capătă o dimensiune socială și istorică. Referințele la
supravegherea ideologică a poeziei, la conformismul instituțional și la
mecanismele de evaluare reducționistă a creației sugerează conflictul dintre
libertatea imaginației și presiunea normelor exterioare iar poezia este
prezentată ca un spațiu al rezistenței față de clasificare și
instrumentalizare. Prin urmare, ludicul și ironia nu diminuează gravitatea
volumului, ci o fac accesibilă printr-un discurs mobil, capabil să alterneze
reflecția, sarcasmul și confesiunea: „Știm cu toții/ că poeziile îți erau
urmărite/ de un boloboc și de un fir cu plumb,/ care judecau și raportau/ după
cât îi ducea capetele lor/ de boloboc și fir cu plumb.// Când s-a mai strâns
șurubul,/ acestora s-au adăugat/ și metrul și kilogramul,/ care judecau și
raportau și ei,/ după cât îi ducea capetele lor/ de metru și kilogram.// Probabil,
analistul de caz nu a putut defel/ împăca lupul, capra și varza,/ ca să poată
raporta triumfalist,/ în ceea ce te privește,/ depășirea poemelor la hectar/ versuri
mari cât dovlecii și berbecii,/ despre metrul liniar alungit de adeziune/
despre kilogramul greu,/ îngreunat de doctrină socialistă,/ ceea ce ar fi fost
pe linia integrării/ în cerințele superioare ale etcetera-ului.”
În poemele
de final, reflecția devine mai explicit autocritică iar Răzvan Ducan asociază
singurătatea cu nemărginirea, dar recunoaște și efectele limitative ale vanității,
care poate transforma zborul în târâre. În poemul al șaizeci și treilea,
autorul imaginează posibilitatea abandonării poemelor în masa ideilor și a
cuvintelor nealese, contestând convențiile publicării și ale consacrării
literare: „Știi, Nichita,/ m-am gândit ca în viitor să-mi las poemele/ în marea
masă a ideilor nedevelopate,/ în marea masă de cuvinte nealese,/ pentru ca
astfel să le protejez de intruși care,/ din diverse motive, vor să le
distrugă,/ asemeni atentatelor cu ciocanul asupra unor opere,/ cum ar fi David,
care, dacă n-ar fi fost decopertat din piatră/ de către Michelangelo,/ n-ar mai
fi avut parte de supliciul/ de a i se strica un deget.// Toți cei care vor dori
să mă citească în viitor/ o să-i trimit să mă caute și să citească singuri/ ideile
și cuvintele care-mi aparțin/ și care vor fi ascunse în cel mai sigur loc,/ cotidianul
nespuselor și nescriselor lor,/ îmbrăcate preventiv în coaja sterilului/ ca să
se confunde cu înconjurul.”
În poemul al
cincizeci și șaptelea, nașterea și moartea sunt condensate în imaginea
punctului ca spațiu simultan al apariției și dispariției. Clipita devine o
unitate simbolică a existenței, un loc în care se intersectează posibilitatea
și anularea ei. Timpul nu mai este doar o succesiune cronologică, ci un proces
de devenire continuă, în care fiecare moment conține atât începutul, cât și
sfârșitul: „Știi, Nichita,/ acest loc plin de maternități și cimitire/ are
contraforții ei de susținere,/ care îi dau dreptul de a fi/ unitatea de măsură
a conștientizării,/ cea care ar trebui să ne dea/ prețiozitate prezentului..//
Știi, Nichita,/ eu trag de clipită ca de o nădejde/ din care aș putea să-mi fac
loc primitor/ ce să mă apere de frigul de a nu fi singur.”
Din
perspectiva unei evaluări critice, principalele calități ale volumului Trimbulind cu Nichita sunt diversitatea
asociativă, dinamismul metaforic, disponibilitatea pentru experiment și
capacitatea de a integra experiențe intelectuale variate într-un discurs liric
unitar. Recurența formulei „Știi, Nichita” asigură continuitatea, iar dialogul
imaginar conferă volumului o identitate recognoscibilă. Un alt element demn de
semnalat este combinarea limbajului tehnic și științific cu cel afectiv și
reflexiv. Această strategie originală produce imagini surprinzătoare și permite
abordarea unor teme abstracte prin analogii concrete iar procedeul utilizat de
poetul Răzvan Ducan conduce la o adevărată transfigurare poetică a
vocabularului științific, demonstrând că acesta poate deveni material al
imaginației fără a-și pierde caracterul recognoscibil. Dialogul cu un model
canonic precum Nichita Stănescu presupune permanent riscul dependenței de
prestigiul acestuia. În cazul de față, riscul este diminuat de specificul
imagistic al lui Răzvan Ducan, de interesul său pentru limbajele științifice și
de prezența autoironiei.
Volumul Trimbulind cu Nichita reprezintă o carte de dialog poetic și de reflecție
asupra condiției creației poetice iar Răzvan Ducan examinează relația dintre
tradiție și originalitate, dintre limbaj și existență, dintre dorința de
permanență și conștiința fragilității umane. Volumul se distinge prin jocul
metaforic și prin integrarea unor registre lexicale diverse. Matematica,
fizica, biologia și medicina devin surse ale unor analogii care reconfigurează
raportul dintre experiența cotidiană și dimensiunea abstractă a existenței. În
același timp, ironia și autoironia temperează discursul admirativ și îi permit
autorului să transforme omagiul într-un exercițiu de afirmare a propriei
identități poetice.
Din perspectivă
estetică, valoarea volumului rezidă în capacitatea sa de a menține deschis
dialogul dintre două conștiințe poetice, una consacrată prin operă și cealaltă
aflată într-un proces continuu de interogare a propriilor posibilități. Nichita
Stănescu funcționează ca reper al libertății metaforice, în timp ce Răzvan
Ducan își dezvoltă discursul printr-o sensibilitate preocupată de știință,
paradox, memorie și timp. Felicitări!
Gelu DRAGOȘ,
UZPR
Referință
bibliografică
Ducan,
Răzvan, Trimbulind cu Nichita,
prefață de Nicolae Băciuț, Târgu-Mureș, Editura Vatra Veche, 2022, 116 p., ISBN
978-606-9014-16-5.