O amintire despre Zaharia Stancu, jurnalistul – de Al. Florin Țene

 

Există întâlniri care se consumă într-o singură clipă și dispar în uitarea cotidianului. Există însă și întâlniri care, după decenii, se întorc în memorie cu o intensitate neașteptată, asemenea unei fotografii păstrate într-un sertar vechi. Pentru mine, una dintre aceste imagini este întâlnirea cu Zaharia Stancu din anul 1960, întâlnire la care am ajuns împreună cu tatăl meu, Țene Ion, teleormănean ca și marele scriitor.

Astăzi, privind retrospectiv, înțeleg că acea întâlnire nu a fost numai un episod familial sau o simplă vizită la un scriitor consacrat. A fost, pentru mine, o întâlnire cu lumea literaturii române și, mai ales, cu lumea jurnalismului practicat de un scriitor care făcuse din cuvântul publicistic una dintre formele esențiale ale existenței sale intelectuale.

Zaharia Stancu s-a născut în 1902, la Salcia, în județul Teleorman, iar legătura sa cu această provincie nu a fost niciodată una pur geografică. Teleormanul a rămas în memoria și în literatura sa ca un spațiu al copilăriei, al oamenilor simpli, al sărăciei, al muncii și al unei sensibilități care avea să hrănească mai târziu literatura sa. Înainte de a deveni una dintre figurile importante ale vieții literare românești, Stancu a cunoscut direct lumea presei și a muncii cotidiene.

Debutul său publicistic este legat chiar de Turnu Măgurele. Sursele biografice consemnează activitatea sa gazetărească încă din tinerețe, inclusiv colaborarea la publicații precum „Victoria”, „Universul literar”, „Săgetătorul” și „Adevărul literar și artistic”. Mai târziu, Stancu avea să conducă sau să colaboreze la importante publicații ale epocii, între care „Azi”, „Lumea românească”, „Credința”, „Tempo” și „Revista română”.

Pentru mine însă, Zaharia Stancu nu a fost, în acea zi din 1960, o înșiruire de date dintr-un dicționar literar. Era omul pe care îl priveam prin ochii tatălui meu.

Tata, Țene Ion, îl cunoscuse pe Zaharia Stancu în anii tinereții, la Turnu Măgurele. Cei doi fuseseră colegi în echipa de fotbal „Vulturii Negri”. Îmi amintesc cu emoție povestea pe care am auzit-o de atâtea ori: Zaharia Stancu juca portar, în condițiile unei defecțiuni la picior, în timp ce tata evolua ca atacant. Dincolo de celebritatea ulterioară a scriitorului, această imagine îl readuce pe Stancu într-o ipostază omenească, tinerească, aproape departe de fotografia oficială a academicianului și președintelui Uniunii Scriitorilor.

Fotbalul îi apropiase cândva pe cei doi tineri teleormăneni. Literatura avea să-l ducă pe Zaharia Stancu spre București și spre marile instituții culturale ale țării. Dar memoria copilăriei nu dispare. Ea rămâne, uneori, într-un gest, într-o glumă, într-un nume de echipă sau într-o poveste spusă între doi oameni care se cunoscuseră înainte ca unul dintre ei să devină celebru.

În 1960, când l-am vizitat împreună cu tata, eu eram un tânăr care începuse să scrie poezii. Eram încă la început de drum și, firesc, aveam emoțiile celui care își pune versurile înaintea unui scriitor consacrat.

I-am citit câteva dintre poeziile mele. Răspunsul lui Zaharia Stancu a fost simplu: „Sunt bune.”

Astăzi, după atâția ani, acele cuvinte capătă pentru mine o semnificație mult mai mare decât aveau atunci. Nu pentru că ar fi reprezentat o consacrare, ci pentru că veneau din partea unui om care cunoștea mecanismele literaturii, ale presei și ale vieții scriitoricești. În spatele celor două cuvinte se afla, pentru mine, o încurajare.

În acea întâlnire, tata și Zaharia Stancu au început să depene amintiri despre Turnu Măgurele. Eu ascultam. Eram martorul unei conversații în care literatura și viața se întâlneau firesc. Nu era nevoie de discursuri solemne. Oameni care se cunoscuseră în tinerețe își reconstruiau, prin cuvinte, o lume dispărută.

În timp ce ei vorbeau, eu priveam biblioteca lui Zaharia Stancu.

Pentru un tânăr care începuse să scrie, biblioteca unui scriitor reprezenta aproape un teritoriu sacru. Cărțile nu mai erau simple obiecte. Ele deveneau semne ale unei vieți dedicate lecturii și scrisului. Iar lângă biroul său am observat un teanc de reviste. Astăzi înțeleg mai bine acea imagine.

Teancul de reviste de lângă biroul lui Zaharia Stancu era, simbolic, imaginea jurnalistului care nu se desprinde niciodată de lumea imediată. Cartea presupune răgaz, construcție, durată. Ziarul și revista presupun prezent, reacție, observație, intervenție. Jurnalistul trebuie să privească lumea în timp ce aceasta se desfășoară înaintea lui.

Zaharia Stancu a fost tocmai un asemenea scriitor-jurnalist. Activitatea sa publicistică nu poate fi desprinsă de evoluția sa literară. A scris poezie, proză și publicistică, dar gazetăria a reprezentat una dintre constantele existenței sale intelectuale. AGERPRES subliniază faptul că publicistica lui s-a remarcat prin interesul pentru fenomenele politice, sociale și morale și că o parte din aceasta a fost reunită ulterior în volume precum „Secolul omului de jos” și „Însemnările și amintirile unui ziarist”. Această dimensiune este importantă pentru înțelegerea lui Zaharia Stancu.

Jurnalistul Stancu nu trebuie privit separat de prozatorul Stancu. Experiența gazetăriei i-a oferit contactul direct cu oamenii, cu evenimentul, cu tensiunile sociale și cu limbajul viu al epocii. Jurnalistul observa realitatea; prozatorul o transforma artistic. Între cele două ipostaze exista un circuit permanent.

De altfel, chiar traseul său profesional confirmă această continuitate. A activat în numeroase redacții, a condus publicații și a participat intens la viața culturală și publică a României. AGERPRES îl prezintă drept poet, prozator, membru al Academiei Române și jurnalist, menționând inclusiv activitatea sa la „Credința”, „Tempo”, „Lumea românească” și alte publicații.

Dar pentru mine, în 1960, toate acestea erau încă necunoscute sau doar parțial cunoscute. Eu nu vedeam în fața mea o pagină de istorie literară. Vedeam un om pe care tata îl cunoscuse în tinerețe. Aceasta este frumusețea memoriei.

Istoria literară fixează date, ani, titluri, funcții și opere. Memoria personală păstrează altceva: timbrul unei voci, o încăpere, o bibliotecă, un teanc de reviste, o conversație între doi oameni, emoția unui tânăr care își citește versurile și așteaptă verdictul unui scriitor.

De aceea, mărturia personală poate completa documentul istoric. Ea nu îl înlocuiește, dar îi adaugă o dimensiune umană.

Privind astăzi în urmă, cred că întâlnirea aceea a avut pentru mine și o semnificație de început. Eram poetul aflat la începutul drumului și mă aflam, fără să știu, în fața unui om care trecuse prin aproape toate formele importante ale scrisului: poezie, proză, jurnalism, publicistică, conducerea unor reviste și instituții culturale.

Faptul că Zaharia Stancu mi-a ascultat poeziile și mi-a spus că sunt bune a rămas în memoria mea ca un gest de generozitate. Un scriitor consacrat putea să ignore încercările unui tânăr. El a ales să le asculte.

Această disponibilitate față de tineri este, în fond, o altă formă a jurnalismului cultural: aceea de a recunoaște că literatura nu se termină cu generația proprie. Ea continuă prin cei care vin.

Există și o coincidență simbolică pe care o descopăr acum, la distanța anilor. Tatăl meu și Zaharia Stancu fuseseră legați în tinerețe prin fotbal. Eu aveam să fiu legat de Stancu prin poezie. Între aceste două momente se întindea o lume întreagă: copilăria teleormăneană, anii de gazetărie, consacrarea literară, schimbările istorice și, apoi, întâlnirea din 1960.

Fotbalul și literatura par domenii fără legătură. În amintirea mea însă, ele se întâlnesc printr-un om: Zaharia Stancu. Portarul de odinioară, cu piciorul imperfect, devenise unul dintre oamenii importanți ai literaturii române. Iar în fața lui se afla, în 1960, un tânăr care își căuta drumul prin poezie.

Astăzi, când mă gândesc la jurnalistul Zaharia Stancu, nu îl văd doar prin prisma publicațiilor la care a colaborat sau pe care le-a condus. Îl văd și în apropierea biroului său, cu revistele așezate în teanc, înconjurat de cărți, ascultându-mi poeziile, în timp ce tatăl meu depăna cu el amintiri despre Turnu Măgurele. Această imagine mi se pare mai puternică decât o simplă fotografie.

Ea spune că, dincolo de instituții, funcții și istorii oficiale, cultura se transmite și prin întâlniri directe. Un scriitor îl întâlnește pe altul. Un tată își revede colegul de tinerețe. Un tânăr citește primele sale poezii. Iar, uneori, câteva cuvinte de încurajare rămân în memorie o viață întreagă.

Zaharia Stancu, jurnalistul, rămâne astfel pentru mine nu doar autorul unor articole și al unor cărți, nu doar directorul unor publicații și o personalitate importantă a culturii române, ci și omul pe care l-am întâlnit în 1960, alături de tata. Iar teancul de reviste de lângă biroul lui îmi apare astăzi ca un simbol. Acolo era jurnalistul. În biblioteca din jurul său era scriitorul. În amintirile cu tata era teleormăneanul.

Iar în cele câteva cuvinte adresate mie — „Sunt bune” — se afla, poate, pentru un tânăr poet, una dintre primele încurajări venite din lumea literaturii adevărate.

Bibliografie selectivă

AGERPRES, „O personalitate pe zi: Scriitorul şi academicianul Zaharia Stancu”, documentare biografică, 6 octombrie 2022.

Zaharia Stancu, Însemnările și amintirile unui ziarist. Sarea e dulce, București, 1955.

Pavel Țugui, Zaharia Stancu: Începuturile literare, București, 1983.

Dorina Rusu (coord.), Membrii Academiei Române / 1866–2003, București, Editura Enciclopedică, 2003.

Dicționarul Scriitorilor Români, București, 2002.

Foto: Wikipedia (comunismulinromania.ro)

Semnal editorial - Al. Florin Țene - „Nicolae Bălcescu – Destinul unei națiuni. Dramă istorică în versuri în trei acte”, Editura Liga Scriitorilor, 2026

 Între istorie, ideal și memorie. O dramă a destinului național și a Revoluției de la 1848

Volumul Nicolae Bălcescu – Destinul unei națiuni, de Al. Florin Țene, publicat în 2026 la Editura Liga Scriitorilor, se înscrie în seria „Epopeea Română” și reprezintă o dramă istorică în versuri, structurată în trei acte prin care autorul clujean urmărește destinul lui Nicolae Bălcescu din perspectiva formării sale intelectuale și morale, a implicării în Revoluția de la 1848 și a exilului, până la boală, moarte și posteritate. Volumul propune o reprezentare predominant axiologică a personajului, în care istoria, libertatea, dreptatea socială, țărănimea, unitatea națională și memoria constituie principalele axe tematice.

În Nicolae Bălcescu – Destinul unei națiuni, Al. Florin Țene își asumă explicit recuperarea literară a unei personalități istorice asociate generației pașoptiste. „Cuvântul înainte” formulează programatic această intenție: „Nicolae Bălcescu a aparținut unei generații care a înțeles că destinul unui popor poate fi schimbat prin cultură, prin educație și prin curaj. În jurul anului 1848, tinerii intelectuali români au ridicat problema modernizării societății și a afirmării națiunii române. Bălcescu s-a aflat în centrul acestei efervescențe istorice. În această dramă, evenimentul istoric este transfigurat poetic. Personajele vorbesc în versuri, iar confruntările lor devin confruntări de idei și de conștiințe. Patria, libertatea, dreptatea, țărănimea, revoluția și Unirea sunt teme care străbat întreaga construcție dramatică”.

Această declarație de intenție a autorului este importantă pentru înțelegerea întregii construcții fiindcă nu avem de-a face cu o reconstituire documentară a vieții lui Nicolae Bălcescu, ci cu o transfigurare poetică a unei biografii istorice. Evenimentul istoric în sine este convertit în situație dramatică, iar personajele reale sunt introduse într-un sistem de confruntări ideatice în care libertatea, dreptatea, patria, țărănimea, revoluția și unirea nu sunt simple teme secundare, ci reprezintă materia propriu-zisă a discursului dramatic, motiv pentru care volumul se situează la interferența dintre literatura istorică, teatrul poetic și discursul memorialistic.

Structura tripartită a operei Nicolae Bălcescu – Destinul unei națiuni, urmărește un traseu biografic și simbolic coerent, bine conturat, pe înțelesul cititorului.

Primul act, intitulat „Copilul care a auzit glasul țării”, este consacrat formării conștiinței lui Bălcescu. Copilăria, lectura, apropierea de istorie, detenția și contactul cu mediul revoluționar pregătesc profilul unui personaj pentru care cunoașterea trecutului reprezintă condiția proiectării viitorului. Încă din primele scene, Bălcescu este definit prin raportarea la carte, istorie și suferința oamenilor simpli: BĂLCESCU: „Mamă, de ce aud în vânt o chemare, De ce tresare inima când plânge-un om? De ce mă doare țara ca o rană mare, Și-un clopot parcă-mi spune: „Nu dormi, român”?// MAMA: Să nu uiți, fiule, că pâinea e sudoare, Iar libertatea cere suflet luminat, Un neam se naște iarăși din răbdare Când omul pentru oameni luptă neîncetat”.

Actul al II-lea, „1848 – Anul focului”, constituie centrul conflictului istoric. Islazul, proclamația, guvernul revoluționar, problema țărănească, primejdia și căderea revoluției configurează o succesiune de momente în care idealul intră în confruntare cu realitatea: CORUL: „La Islaz se ridică un glas peste câmpie, Un glas ce cere dreptul și omul liber, demn, Iar țara își adună speranța-n bucurie, Ca râul ce se varsă în fluviul său solemn./BĂLCESCU: Poporule, ridică-ți privirea către soare, Nu pentru răzbunare, ci pentru viitor, Să fie legea dreaptă, iar omul să nu moară Sub biciul unei lumi ce-l ține cerșetor./ ȚĂRANUL: Noi vrem pământ și dreptul de-a nu mai fi umiliți, Să știm că legea este și pentru noi, cei mici, Să nu mai fim în veacuri mereu împovărați, Iar alții să se-nalțe pe umerii celor mici./ BĂLCESCU: Atunci aceasta este clipa ce ne cheamă, Să punem peste țară un legământ curat, Căci libertatea adevărată nu înseamnă teamă, Ci dreptul ca un om să fie respectat”.

Ultimul act, „Exilul, iubirea și nemurirea”, schimbă registrul. Dacă în primele două acte domină acțiunea istorică, aici accentul cade asupra memoriei, iubirii, bolii și morții. Constantinopolul, Parisul și Palermo devin spații ale exilului, iar distanța față de țară intensifică dimensiunea afectivă a personajului. Prin urmare, traseul dramaturgic poate fi citit ca o succesiune de trei ipostaze: formarea conștiinței, acțiunea istorică și transformarea destinului individual în memorie colectivă: CORUL: „O, Nicolae Bălcescu, al nostru visător, Tu ai plecat departe, dar ai rămas acasă, Căci cine pune țara în suflet tuturor Nu moare niciodată, ci-n veacuri ne veghează./ CORUL: Iar marea de la Palermo, în fiecare seară, Îți poartă către țară ecoul liniștit, Și peste Carpați se ridică iar o zare În care visul tău de libertate n-a murit./ TOȚI: Cât timp va fi în lume un om care citește, Cât timp un grai român va spune „patria mea”, Cât timp în pieptul nostru o inimă iubește, Nicolae Bălcescu, vei fi în țara ta!”.

Câteva cuvinte despre personajul principal al volumului sunt necesare: Bălcescu apare simultan ca istoric, revoluționar, patriot, om îndrăgostit și exilat. Lista personajelor îl așază în centrul unei rețele formate din personalități pașoptiste – Ion Ghica, C. A. Rosetti, I. C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Gheorghe Magheru –, alături de personaje cu funcție simbolică, precum Țăranul, Corul Națiunii Române sau Poporul. Nicolae Bălcescu este însă mai mult decât un protagonist biografic, el devine purtătorul unei concepții despre istorie. Pentru personaj, trecutul trebuie cercetat pentru a putea înțelege prezentul și proiecta viitorul. În dialogul cu Kogălniceanu, istoria este definită ca memorie vie a unui popor, iar activitatea istoricului capătă o dimensiune morală.

În același timp, personajul este asociat constant cu scrisul. În închisoare, Bălcescu afirmă că scrie pentru cei lipsiți de posibilitatea de a se face auziți, iar mai târziu, în exil, transformă pana și cartea în instrumente ale luptei sale. Această recurență a motivului scrisului este una dintre cheile interpretative ale dramei. În lumea creată de Al. Florin Țene, istoria și literatura nu sunt domenii pasive, ci forme de acțiune asupra conștiinței colective.

Una dintre particularitățile evidente ale volumului este predominanța dialogului ideatic. Personajele vorbesc în versuri, iar multe dintre intervențiile lor au caracter de declarație programatică. Bălcescu afirmă că nu dorește o libertate pur formală, ci una care să se oglindească în viața omului de rând. În acest sens, drama se apropie de ceea ce am putea numi o dramaturgie a ideii, în care conflictul psihologic este subordonat confruntării dintre principii și valori. Personajele sunt, în bună măsură, purtătoare ale unor poziții morale și istorice.

Avantajul acestei formule este claritatea discursului iar cititorul nu are dificultăți în identificarea valorilor fundamentale ale operei. Aceasta nu anulează valoarea demersului autorului Al. Florin Țene, ci indică specificul său estetic: edificarea unei figuri exemplare decât deconstrucția ei psihologică.

O altă caracteristică cu care ne-a obișnuit autorul: alegerea versului clasic pentru o dramă istorică imprimă textului o tonalitate solemnă în care discursul poetic este construit în jurul unor câmpuri lexicale recurente: patria, libertatea, dreptatea, poporul, istoria, pământul, unirea, idealul și sacrificiul. Revoluția este asociată cu „focul”, iar idealul este reprezentat ca o lumină care poate supraviețui eșecului istoric și morții individului. Actul al II-lea este chiar intitulat „Anul focului”, în timp ce finalul dezvoltă motivul flăcării și al luminii ca expresii ale continuității spirituale.
Corul are, la rândul său, o funcție importantă. „Corul Națiunii” lărgește perspectiva de la biografia protagonistului la memoria comunității. În final, el transformă moartea lui Bălcescu într-un moment de consacrare simbolică. Exilul dobândește o funcție simbolică: cu cât personajul este mai îndepărtat de țară, cu atât discursul său despre țară devine mai intens.

Introducerea Alexandrei în structura piesei contribuie la umanizarea protagonistului iar relația dintre cei doi oferă o contrapondere dimensiunii politice a personajului și aduce în prim-plan problema sacrificiului personal. În scena despărțirii, iubirea intră în conflict cu misiunea istorică, iar Bălcescu recunoaște indirect costul personal al idealului său.Totuși, dimensiunea sentimentală rămâne subordonată temei centrale a destinului național, Alexandra nu produce o schimbare fundamentală în evoluția protagonistului, ci contribuie mai ales la accentuarea laturii sale vulnerabile.

Privită din perspectiva construcției sale, drama Nicolae Bălcescu – Destinul unei națiuni a lui Al. Florin Țene se remarcă prin coerența tematică și prin claritatea mesajului. Autorul urmărește consecvent relația dintre istorie și conștiință națională, iar traseul lui Nicolae Bălcescu este organizat într-o progresie ușor de urmărit: copilărie și formare, revoluție, înfrângere, exil, boală, moarte și posteritate. Ideile sunt rareori lăsate să se constituie indirect din acțiune; ele sunt formulate de personaje, repetate și reluate prin intermediul corului. În consecință, textul capătă aspectul unei drame cu pronunțată funcție de evocare și celebrare.

În plan estetic, volumul poate fi citit mai ales ca o dramă de idei și de memorie, în care figura lui Nicolae Bălcescu este monumentalizată prin discurs poetic și prin asocierea sa cu valorile fondatoare ale proiectului național. Forța principală a volumului Nicolae Bălcescu – Destinul unei națiuni rezidă în claritatea demersului său literar și în consecvența cu care Al. Florin Țene  urmărește relația dintre personaj și destinul colectiv. Limita sa, din perspectiva unei dramaturgii moderne, poate fi identificată în caracterul predominant declarativ al dialogurilor și în dezvoltarea relativ redusă a ambiguității psihologice. Bălcescu apare mai ales ca figură exemplară și purtător al unui ideal, decât ca personaj supus unei deconstrucții interioare complexe. Ultimele versuri ale piesei concentrează, de altfel, întreaga sa concepție, destinul unui om dobândește permanență prin ideile pe care le lasă în memoria unei comunități: CORUL NAȚIUNII: „Nu-i veșnic omul, însă gândul lui rămâne,/ Când este pus în slujba unui ideal curat,/ Iar timpul, care șterge palate și stăpâne,/ Păstrează peste veacuri pe cel ce a sperat./ Un tânăr din trecut privește către zare,/ Cu ochii plini de țară, de oameni și de dor,/ Și spune că prin carte, prin faptă și valoare/ Un neam își poate scrie destinul viitor”.

Gelu Dragoș, UZPR

Distincție acordată scriitorului Gelu DRAGOȘ, de Ziua Limbii Române, de către Liga Scriitorilor Români

 

Semnal editorial - Al. Florin Țene, Scurtă istorie a Ortodoxiei Române, vol. I și vol. II

 

Al. Florin Țene, Scurtă istorie a Ortodoxiei Române, vol. I, Napoca Star, 2026

Constantin GEANTĂ

 

         Volumul Scurtă istorie a Ortodoxiei Române de Al. Florin Țene se înscrie în seria lucrărilor de sinteză dedicate istoriei creștinismului românesc și evoluției Bisericii Ortodoxe Române. Publicată în 2026 la editura Napoca Star, cartea își propune să ofere o perspectivă amplă asupra devenirii spirituale, instituționale și culturale a ortodoxiei pe teritoriul românesc, de la originile apostolice până în contemporaneitate. Autorul declară încă din „Cuvântul autorului” că lucrarea „s-a născut din dorința de a oferi cititorului contemporan o sinteză limpede, documentată și echilibrată asupra devenirii creștinismului românesc” și că nu urmărește doar „o înșiruire de date și evenimente, ci o reflecție asupra modului în care credința a modelat identitatea noastră istorică și spirituală” (p. 9). Această intenție programatică se regăsește constant în structura și tonul întregului volum.

         Cartea impresionează în primul rând prin ambiția ei sintetică. Autorul încearcă să cuprindă aproape două milenii de istorie religioasă într-un discurs accesibil, dar susținut de trimiteri la izvoare patristice, documente istorice și lucrări de specialitate. Prefațatorul Ionuț Țene observă pe bună dreptate că lucrarea „nu este o simplă cronologie de evenimente, ci mai degrabă o încercare de înțelegere a modului în care credința ortodoxă a modelat identitatea colectivă, limbajul liturgic, creația artistică și praxisul social de-a lungul a două milenii de ortodoxie românească” (p. 5). În acest sens, volumul depășește limitele unei istorii ecleziastice tradiționale și se apropie de o istorie culturală a ortodoxiei.

         Unul dintre nucleele tematice ale cărții îl constituie problema începuturilor creștinismului în spațiul românesc. Autorul acordă un loc central tradiției andreeane, pe care o tratează atât ca memorie eclezială, cât și ca element identitar. Despre Sfântul Andrei se afirmă că este „ocrotitor al țării” și „întemeietor simbolic al creștinismului autohton” (p. 15). Al. Florin Țene adoptă o poziție moderată: recunoaște caracterul târziu al atestării documentare, dar insistă asupra forței simbolice a tradiției. Din punct de vedere metodologic, această atitudine este mai echilibrată decât abordările apologetice care transformă tradiția în certitudine istorică. Totuși, accentul identitar este uneori atât de puternic încât dimensiunea critică riscă să fie estompată.

         Capitolele dedicate încreștinării tracilor și dacilor reprezintă una dintre cele mai reușite părți ale volumului. Autorul insistă asupra caracterului gradual și organic al procesului de creștinare, afirmând că „încreștinarea tracilor și a dacilor nu a fost un eveniment punctual, ci un proces istoric de durată, desfășurat organic, în paralel cu romanizarea” (p. 16). Ideea simultaneității dintre romanizare și creștinare este dezvoltată și în introducere, unde se subliniază că termeni fundamentali ai credinței precum „Dumnezeu”, „cruce” și „biserică” provin din latina populară, fapt ce indică integrarea creștinismului în însăși structura limbii române (p. 6). Această observație este una dintre cele mai solide contribuții interpretative ale cărții, deoarece explică specificul românesc: o limbă de origine latină și o spiritualitate de expresie bizantină.

         În planul istoriei universale a Bisericii, autorul oferă o prezentare concisă a formării Ortodoxiei până în secolul al XV-lea. Sunt trecute în revistă cele șapte sinoade ecumenice, dezvoltarea teologiei patristice și ruptura dintre Răsărit și Occident. Deși aceste pagini au mai degrabă caracter introductiv, ele sunt utile pentru cititorul nespecialist și oferă cadrul necesar înțelegerii evoluției ulterioare a Bisericii românești. Definiția Ortodoxiei ca tradiție ce „păstrează unitatea Trupului lui Hristos în credință și cult” (p. 20) sintetizează orientarea teologică generală a lucrării.

Partea consacrată secolelor XIV–XVI este deosebit de consistentă și evidențiază legătura strânsă dintre formarea statelor medievale românești și organizarea bisericească. Recunoașterea Mitropoliei Ungrovlahiei în 1359 și a Mitropoliei Moldovei în 1401 sunt prezentate ca momente de integrare canonică deplină în Ortodoxia răsăriteană (pp. 6, 11). Autorul insistă asupra rolului domnitorilor ca protectori ai credinței și ctitori de mănăstiri. Despre epoca lui Ștefan cel Mare se afirmă că reprezintă „afirmarea unei spiritualități ortodoxe militante și a unei arte ecleziale originale” (p. 22). Analiza ctitoriilor – Putna, Voroneț, Neamț – pune în lumină dimensiunea lor nu doar artistică, ci și memorială și culturală.

         În aceeași secțiune, Al. Florin Țene acordă atenție monahismului și relațiilor cu Muntele Athos, văzute ca factori de integrare în lumea ortodoxă răsăriteană. Afirmația că „Ortodoxia românească se afirmă ca bastion al creștinătății răsăritene la granița cu Imperiul Otoman” (p. 22) exprimă perspectiva autorului asupra rolului geopolitic al spațiului românesc. Deși formularea este puternic valorizantă și amintește de istoriografia națională clasică, ea reflectă o tradiție interpretativă bine înrădăcinată în cultura istorică românească.

         Capitolele privind secolele XVII–XVIII se remarcă prin interesul acordat preoțimii de mir. Autorul nu idealizează condiția clerului rural, ci descrie realist situația sa materială și educațională: preoții „erau, în majoritate, supuși acelorași poveri materiale și obligații fiscale ca și țăranii pe care îi păstoreau” (p. 24), iar nivelul de pregătire era „în general, modest” (p. 25). Totodată, se subliniază rolul lor esențial în păstrarea identității comunităților rurale, fiind „punți între tradiția ortodoxă și nevoile practice ale comunităților” (p. 26). Aceste pagini sunt valoroase deoarece introduc o dimensiune socială adesea neglijată în sintezele ecleziastice.

         Un alt punct forte al volumului este atenția acordată culturii scrise și tiparului. Traducerea cărților de cult în limba română și activitatea tipografică de la Iași, Târgoviște și București sunt interpretate ca momente decisive pentru formarea limbii literare și pentru unificarea cultural-spirituală a românilor (pp. 11, 16). Referirea la Antim Ivireanul și la sprijinul acordat comunităților ortodoxe arabe și georgiene evidențiază dimensiunea universală a culturii ortodoxe românești.

         Secțiunea modernă urmărește procesul de reorganizare bisericească după Unirea Principatelor și drumul către autocefalie. Autorul consideră că reorganizarea sinodală inițiată de Alexandru Ioan Cuza și recunoașterea autocefaliei din 1885 au reprezentat expresia maturizării statului și a Bisericii (pp. 12, 16). Ridicarea la rang de Patriarhie în 1925 este prezentată ca momentul consacrării instituționale a Bisericii Ortodoxe Române în statul național unificat. Interesantă este și includerea unui capitol dedicat publicistului Cezar Țăbârnă, folosit ca prilej de reflecție asupra relației dintre modernizarea statului și emanciparea eclezială.

         Perioada comunistă este tratată într-o manieră sintetică, dar fără a evita tema persecuțiilor. Autorul amintește desființarea Bisericii Greco-Catolice și controlul exercitat de stat asupra vieții religioase, subliniind în același timp rezistența spirituală a monahismului și contribuția teologilor precum Dumitru Stăniloae (pp. 16–17). După 1989, renașterea vieții religioase este descrisă prin redeschiderea mănăstirilor, dezvoltarea învățământului teologic și construirea Catedralei Naționale (pp. 17, 12). Aici discursul capătă un ton mai pronunțat confesional, culminând cu afirmația că „azi BOR este cea mai puternică și iubită instituție de către români” (p. 17). Din punct de vedere academic, această formulare este problematică deoarece exprimă o judecată axiologică și sociologică fără susținere documentară în text.

Din perspectivă stilistică, volumul se caracterizează printr-un limbaj elevat, uneori retoric, care combină registrul istoriografic cu cel teologic. Formule precum „matrice spirituală”, „paradigmă a neamului” sau „sinteză între Bizanț și tradiția locală” apar frecvent și conferă textului o tonalitate eseistică. Pentru publicul larg, acest stil este atrăgător și facilitează lectura; pentru cititorul academic, el poate părea uneori prea encomiastic. Cartea nu ascunde faptul că este scrisă din interiorul unei perspective ortodoxe asumate.

         Metodologic, autorul declară că utilizează „izvoare patristice, acte martirice, hrisove, cronici, inscripții” alături de cercetări arheologice și istoriografie modernă (p. 17). Bibliografia selectivă include autori importanți precum Mircea Păcurariu, Emilian Popescu, Nicolae Iorga, Florin Curta, Dumitru Stăniloae și Henry Chadwick (pp. 13, 18, 21). Prezența acestor lucrări indică preocuparea pentru fundamentarea documentară a sintezei. Totuși, aparatul critic este redus, iar citările sunt rare în corpul textului, ceea ce limitează verificabilitatea unor afirmații.

         Din punct de vedere interpretativ, cartea se înscrie într-o tradiție neopatristică și cultural-identitară. Ortodoxia este văzută nu doar ca instituție religioasă, ci ca „matrice a unei conștiințe colective, factor de coeziune, rezistență și creație culturală” (p. 9). Această perspectivă are meritul de a integra dimensiunile spirituale, lingvistice și artistice ale istoriei românești, dar poate conduce la o suprapunere prea strânsă între identitatea națională și cea confesională. Cititorul trebuie să distingă între nivelul descriptiv și cel normativ al discursului.

         În ansamblu, Scurtă istorie a Ortodoxiei Române este o lucrare de sinteză amplă, accesibilă și bine structurată, destinată atât publicului cultivat interesat de istoria spirituală a românilor, cât și studenților aflați la începutul studiilor de teologie sau istorie. Punctele sale forte sunt perspectiva culturală asupra ortodoxiei, accentul pe continuitatea dintre latinitate și spiritualitatea răsăriteană, atenția acordată preoțimii și culturii scrise și efortul de a integra istoria ecleziastică în contextul mai larg al devenirii românești. Limitele țin de tonalitatea uneori apologetică, de insuficienta problematizare a unor teme controversate și de aparatul critic redus.

         Cu toate acestea, volumul își atinge scopul declarat de a „trezi în cititor dorința de a înțelege mai profund legătura dintre credință și destin național” (p. 9). El oferă o imagine coerentă a modului în care Ortodoxia a participat la formarea limbii, culturii și instituțiilor românești și constituie o contribuție relevantă la popularizarea istoriei Bisericii Ortodoxe Române într-o formulă accesibilă și cultural-reflexivă. Pentru cititorul contemporan, cartea poate funcționa atât ca introducere în istoria ortodoxiei românești, cât și ca invitație la reflecție asupra rolului credinței în configurarea identității culturale a României moderne.

                                                             *****

RECENZIE

Scurtă istorie a Ortodoxiei Române. Volumul II: Mănăstiri și schituri de Al. Florin Țene

Constantin GEANTĂ

 

         Volumul al doilea al lucrării Scurtă istorie a Ortodoxiei Române, semnat de Al. Florin Țene și publicat la Editura Napoca Star în anul 2026, se înscrie într-o direcție de cercetare și popularizare cultural-religioasă care urmărește recuperarea memoriei monahismului românesc și reafirmarea rolului acestuia în configurarea identității spirituale și culturale a poporului român. Cartea nu este doar un inventar de mănăstiri și schituri, ci o amplă meditație asupra continuității ortodoxiei în spațiul românesc, asupra rezistenței ei istorice și asupra funcției civilizatoare pe care a exercitat-o de-a lungul secolelor.

         Încă din paginile introductive, autorul își asumă o perspectivă identitară și spirituală asupra fenomenului monastic. Textul de deschidere, semnat de Zenovia Zamfir, subliniază că lucrarea este „scrisă din suflet, cu mult suflet și cu siguranță va ajunge la sufletul cititorului”, accentuând dimensiunea afectivă și confesională a întregului demers. Această observație este esențială pentru receptarea volumului: cartea nu se revendică exclusiv din registrul istoriografiei academice, ci îmbină documentarea istorică cu evocarea spirituală și cu admirația față de patrimoniul monahal românesc.

         Unul dintre meritele importante ale lucrării este modul în care autorul așază istoria mănăstirilor în contextul mai larg al creștinării spațiului carpato-danubiano-pontic. În capitolul dedicat genezei monahismului românesc, se afirmă limpede că „istoria monahismului românesc trebuie analizată în cadrul mai larg al creștinării spațiului carpato-danubiano-pontic” și că, „spre deosebire de alte regiuni europene, creștinismul nord-dunărean nu a fost rezultatul unei convertiri oficiale, ci al unui proces organic, desfășurat «de jos în sus»”. Prin această formulare, autorul se înscrie în tradiția istoriografică reprezentată de Nicolae Iorga și Mircea Păcurariu, insistând asupra caracterului autohton și continuu al creștinismului românesc.

         Capitolul consacrat etimologiei cuvântului mănăstire constituie o surpriză plăcută pentru cititorul interesat de istoria limbii. Autorul urmărește traseul termenului de la grecescul μοναστήριον la forma românească actuală, prin intermediul slavonei bisericești. Concluzia este formulată memorabil: „«mănăstire» nu este doar un termen lexical, ci un cuvânt-memorie, purtător al unei tradiții de peste un mileniu”. Această expresie sintetizează foarte bine intenția volumului: recuperarea unei memorii culturale și spirituale sedimentate în limbaj, în arhitectură și în practicile religioase.

         Din punct de vedere structural, lucrarea este amplă și bine organizată. După secțiunile introductive urmează o prezentare a apariției și dezvoltării schiturilor și mănăstirilor ortodoxe pe teritoriul României, de la comunitățile ascetice din Scythia Minor până la marile centre medievale precum Tismana, Neamț, Cozia sau Putna. Autorul insistă asupra rolului Sfântului Nicodim de la Tismana în instituționalizarea monahismului românesc, arătând că acesta „introduce modelul cenobitic (viață de obște, disciplină tipiconală)”. De asemenea, sunt evidențiate funcțiile multiple ale mănăstirilor medievale: „spirituale – practică isihastă, rugăciune neîncetată; culturale – copierea manuscriselor slavone și românești; politice – legitimarea puterii domnești; sociale – bolnițe, adăposturi; identitare – conservarea tradiției ortodoxe în fața presiunilor externe”.

         Această perspectivă funcțională reprezintă unul dintre punctele forte ale cărții. Mănăstirea nu este redusă la statutul de monument arhitectural, ci este înțeleasă ca instituție complexă, cu rol educativ, cultural, social și politic. În capitolul dedicat continuității spirituale și patrimoniului cultural, autorul afirmă că mănăstirile trebuie analizate „nu doar ca monumente de arhitectură sau lăcașuri de cult, ci ca instituții complexe, cu funcții educative, economice, artistice și politice”. Această formulare oferă cheia de lectură a întregului volum.

         O dimensiune deosebit de valoroasă este atenția acordată patrimoniului monahal vâlcean. Fiind originar din Drăgășani, autorul manifestă o afecțiune evidentă pentru mănăstirile din județul Vâlcea: Cozia, Horezu, Govora, Bistrița, Frăsinei, Dintr-un Lemn, Ostrov sau Pătrunsa. Descrierile lor sunt realizate cu un amestec de rigoare istorică și emoție personală. În cazul Frăsineiului, autorul surprinde particularitatea care i-a adus renumele de „Athosul românesc”: „particularitatea cea mai cunoscută a mănăstirii este interdicția accesului femeilor în incinta monastică, rânduială instituită de Sfântul Calinic în 1867”. Asocierea cu avatonul athonit este interpretată ca semn al continuității spiritualității răsăritene în spațiul românesc.

         Capitolele consacrate unor vetre monahale celebre – Agapia, Antim, Lainici, Polovragi, Prislop sau Radu Vodă – sunt printre cele mai vii ale cărții. În cazul Mănăstirii Antim, autorul evocă mișcarea „Rugul Aprins” și personalitățile care au participat la aceasta: Dumitru Stăniloae, Vasile Voiculescu, Andrei Scrima, Arsenie Papacioc, Sofian Boghiu sau Adrian Făgețeanu. Textul subliniază că mănăstirea a devenit „nucleul mișcării spirituale «Rugul Aprins»”, ceea ce îi conferă o semnificație aparte în istoria spiritualității românești din secolul al XX-lea.

         Un capitol de mare interes este cel dedicat martiriului mănăstirilor și societății românești în timpul comunismului. Autorul adoptă aici un ton grav și memorialistic, insistând asupra represiunii îndreptate împotriva Bisericii și monahismului. Sunt evocate desființarea Bisericii Greco-Catolice, arestările clericilor și Decretul 410/1959, despre care se afirmă că „a desființat peste 200 de mănăstiri și schituri, alungând aproximativ 5.000 de monahi și monahii”. Cartea descrie mănăstirile transformate în depozite, cămine sau închisori și vorbește despre „fractura istorică ale cărei consecințe sunt încă vizibile”. Chiar dacă limbajul este uneori mai apropiat de literatura memorială decât de discursul academic strict, capitolul are meritul de a reaminti dimensiunea dramatică a experienței religioase sub regimul totalitar.

         În plan documentar, volumul impresionează prin bogăția informațiilor. Lista alfabetică a mănăstirilor din România, cu anul întemeierii și localizarea lor, transformă cartea într-un instrument util pentru cercetători, studenți, profesori, ghizi culturali și pelerini. Sunt incluse atât vetre medievale celebre – Hodoș-Bodrog (1177), Cârța (1202), Cotmeana (1292), Cozia (1388), Curtea de Argeș (1512), Putna (1466) –, cât și așezăminte contemporane întemeiate după 1990. Această panoramă oferă imaginea unei rețele monahale dense și diversificate, răspândite în toate provinciile istorice ale României.

         Un alt aspect remarcabil este deschiderea către diversitatea confesională. Autorul nu se limitează la mănăstirile ortodoxe, ci menționează și așezăminte greco-catolice, romano-catolice și armene, interpretând această pluralitate ca expresie a caracterului multicultural al spațiului românesc. O asemenea perspectivă lărgește orizontul lucrării și evită reducționismul confesional.

         Din punct de vedere stilistic, cartea este accesibilă și fluentă. Limbajul este clar, explicativ și adesea evocator. Numeroase pasaje au valoare literară, iar descrierile mănăstirilor sunt animate de sensibilitatea autorului. Uneori însă această sensibilitate conduce la formulări encomiastice sau la judecăți de valoare insuficient nuanțate. De exemplu, expresii precum „România Grădina Maicii Domnului” sau referirile repetate la caracterul providențial al unor ierarhi indică asumarea unei perspective confesionale explicite. Cititorul interesat de o analiză strict critică și distanțată poate considera că anumite capitole acordă prea puțin spațiu dezbaterilor istoriografice sau problemelor controversate.

         De asemenea, apar uneori generalizări care ar fi meritat o susținere documentară mai amplă. Afirmația potrivit căreia Vâlcea ar fi județul cu cele mai multe mănăstiri este prezentată ca tradiție locală și nu este însoțită de date statistice comparative. Totuși, autorul indică în mod constant surse bibliografice relevante – Iorga, Păcurariu, Papacostea, Drăguț, Giurescu, Stăniloae –, ceea ce oferă cititorului posibilitatea de a aprofunda temele discutate.

         Valoarea majoră a volumului rezidă în capacitatea lui de a integra dimensiunea istorică, lingvistică, culturală și spirituală într-o narațiune coerentă despre monahismul românesc. Cartea demonstrează că mănăstirile au fost nu numai locuri de rugăciune, ci și centre de cultură, educație, artă și rezistență identitară. Autorul insistă asupra acestei idei atunci când afirmă că mănăstirile reprezintă „repere de continuitate istorică”, „centre de producție culturală și artistică” și „spații de memorie colectivă și identitate națională”.

         În ansamblu, Scurtă istorie a Ortodoxiei Române. Volumul II: Mănăstiri și schituri este o lucrare amplă, documentată și pasionată, situată la intersecția dintre istorie culturală, teologie și memorialistică. Ea se adresează unui public larg: credincioși, pelerini, profesori, studenți și cititori interesați de patrimoniul românesc. Deși nu urmărește exclusiv standardele unei monografii academice și păstrează un accent confesional pronunțat, volumul oferă o imagine bogată și convingătoare a universului monahal românesc.

         Prin densitatea informațiilor, prin evocarea patrimoniului spiritual și prin atenția acordată memoriei istorice, cartea lui Al. Florin Țene contribuie semnificativ la cunoașterea și valorizarea ortodoxiei românești. Ea reamintește cititorului că mănăstirile au fost și rămân locuri în care se întâlnesc rugăciunea, cultura și istoria și că înțelegerea lor înseamnă, într-o anumită măsură, înțelegerea propriei noastre identități colective. Tocmai de aceea, concluzia implicită a volumului poate fi formulată prin cuvintele autorului: mănăstirea este un „cuvânt-memorie”, iar memoria pe care o poartă este una dintre resursele fundamentale ale continuității spirituale românești.

Al. Florin Țene, Povestea romanului care nu s-a scris niciodată, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2025

Așa cum ne-a obișnuit prolificul scriitor, poet și jurnalist, Al. Florin Țene, începutul primăverii aduce o nouă apariție editorială, volumul Povestea romanului care nu s-a scris niciodată. Cu modestia caracteristică marilor caractere și a marilor creatori, autorul mi-a precizat că a publicat volumul cu numărul o sută nouă. Profunzimea și diversitatea genurilor literare abordate în neobosita sa activitate literar- artistică a atras prețuirea și recunoștința publicului.

O sumară analiză a operei impune o segmentare a activității în trei repere: scriitor dedicat promovării marilor valori ale spiritului național, îndrumător al tinerei generații de oameni de cultură și cel de Președinte al Ligii Scriitorilor Români, ipostază în care a susținut cele mai valoroase creații ale scriitorilor români de pretutindeni.

Mărturisesc cu cea mai mare admirație că romanul de față este o lectură fascinantă, dat fiind faptul că autorul imprimă cărții un discurs filosofic, asemănător existențialismului francez, mai ales Albert Camus și Jean Paul Sartre, având în centru drama omului de litere, condamnat să opteze între viața prozaică a omului obișnuit și cea destinată creației literare.

Discursul narativ se focusează pe axa vieții rurale, unde tânărul poet, director al Căminului Cultural trebuie să opteze între scrierea unui roman, amânat de două zeci de ani și dorința organică a trupului de împlinire a vieții prin iubire.  Impregnat cu citate din Benjamin Franklin, Pierre Beaumarchais și Dante Alighieri, volumul devine cu fiecare pagină citită o nevoie imperioasă de a-l lectura și de a înțelege mesajul tainic, misterios, transmis cu un deosebit rafinament publicului cititor.

Arierplanul mitic al romanului este zona Vitomirești, cu vecinătăți bucolice ale Câmpiei muntene, străbătute de râul Olt, în care sunt zugrăvite personaje locale ce schimbă idei cu privire la noutățile comunei. Construcția literară a romanului emană o expresivitate deosebită și individualizează figuri emblematice ale satului precum: preotul Sachelarie, locotenentul major Chițac Ioan, preotul Mustață Ioan de la Biserica „Sfântul Ilie” din Drăgășani, Constantin și Cristina Guzgan, personaje care îmbracă fastuos decorul narativ al autorului.

Tensiunea interioară a operei devine incandescentă pe măsură derulării discursului narativ și a cuprinderii în aria publicisticii a noi spații geografice, dragi, scriitorului Al. Țene, precum Drăgășani și Râmnicu Vâlcea. Elementele sale de originalitate țin de un fantastic ancorat în realitate și sugerează genul naturalismului francez, cu elemente artistice care pledează în favoarea unei portretistici admirabil realizate de autor.

Valențelor literare li se asociază o extraordinară descriere a zonelor în care a copilărit autorul, unde trăiau într-o armonie deplină oamenii locului, natura limitrofă și vietățile oricărei gospodării oltenești. Toate acestea compun spațiul mirific, matricea natală a domnului Țene restituit contemporanilor prin fermecătorul său condei.

Ineditul roman, prin juxtapunerea discursului filosofic, liric și prozaic, se finalizează  în mod tragic, când directorul Căminului Cultural ce abia începuse viața de cuplu împreună cu bibliotecara Școlii Generale din localitate este lovit mortal de un autoturism. Concluzia autorului, credem noi, este similară tragismului din antichitate, când destinul a fost mai puternic decât dorința de fericire și care a obstaculat elaborarea unui roman care n-a fost scris niciodată.

Așadar, romanul este un travaliu de mare anvergură literară, care argumentează ideea că distinsul autor, Alexandru Florin Țene, este o personalitate covârșitoare a lumii literare contemporane, fapt pentru care recomandăm cu entuziasm lecturarea acestui volum.

                                                                                                       Prof. dr. Din Petre