SCRISOARE ÎN ULTIMA INSTANȚĂ (3)
Pe masa de lemn
a mai rămas
doar o lampă afumată
și-o bucată de
hârtie subțire,
aproape transparentă,
ca pielea bunicilor
mei în amurg.
Îți scriu, iubita mea,
din ultima instanță
a memoriei,
acolo unde secundele
nu se mai găsesc,
ci se depun ca praful
pe sticlele vechi de vin.
Nu mai caut dreptate
și nici răspunsuri.
Amintirile
s-au așezat cuminți,
ca hainele de duminică
împăturite-n cufăr,
păstrând încă miros
de naftalină și gutui.
Îți las aici pașii noștri
desculți prin iarbă,
verile lungi
în care cerul
mirosea a ploaie caldă
și toate cuvintele
pe care amânam
să ți le spun,
crezând că timpul,
veșnic, ne va aparține.
Acum, tăcerea-i
singurul adevăr
ce-a mai rămas
și litera se curbează
sub greutatea serii,
iar rândurile acestea
nu mai cer nimic,
sunt doar o dâră
de lumină veche
rămasă-n taină-n
crengi de brad,
înainte ca noaptea
să închidă definitiv
ușa în prag.
a mai rămas
doar o lampă afumată
și-o bucată de
hârtie subțire,
aproape transparentă,
ca pielea bunicilor
mei în amurg.
Îți scriu, iubita mea,
din ultima instanță
a memoriei,
acolo unde secundele
nu se mai găsesc,
ci se depun ca praful
pe sticlele vechi de vin.
Nu mai caut dreptate
și nici răspunsuri.
Amintirile
s-au așezat cuminți,
ca hainele de duminică
împăturite-n cufăr,
păstrând încă miros
de naftalină și gutui.
Îți las aici pașii noștri
desculți prin iarbă,
verile lungi
în care cerul
mirosea a ploaie caldă
și toate cuvintele
pe care amânam
să ți le spun,
crezând că timpul,
veșnic, ne va aparține.
Acum, tăcerea-i
singurul adevăr
ce-a mai rămas
și litera se curbează
sub greutatea serii,
iar rândurile acestea
nu mai cer nimic,
sunt doar o dâră
de lumină veche
rămasă-n taină-n
crengi de brad,
înainte ca noaptea
să închidă definitiv
ușa în prag.