Volumul „Suflet pictat pe lacrimă”, editura „eCreator” Baia
Mare, al poetului hunedorean Nicolae Crepcia ne propune un număr însemnat de
poezii haiku şi nu numai, fiind un împătimit şi fin cunoscător al acestei specii literare
cu origini în Japonia secolului al XVI-lea.
Mai întâi să-l prezint pentru cititorii eCreator pe poet:
S-a născut în 16 februarie 1952, în localitatea Brotuna, debutează editorial
destul de târziu, în 1996 la editura „Călăuza” cu volumul „Pe umărul lui
Rimbaud”. A publicat până în prezent peste 30 de cărţi de poezie, proză,
literatură cu tematică istorică, literatură pentru copii şi poeme haiku
(volumele „Cărare prin Rai”-2018; „”În rănile luminii”-2020; „Pe corn de
inorog”-2021). Nicolae Crepcia a primit numeroase premii, a fost elogiat în
cronici literare, în ţară şi străinătate, semnate de prestigioase nume ale
literaturii române. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Temele abordate în cartea de faţă „Suflet pictat pe lacrimă”,
la fel ca şi în precedentele volume, sunt: natura, dragostea, fragilitatea
fiinţei umane, timpul, creaţia, destinul omului, anotimpurile, efemeritatea,
dumnezeirea, etc.
De altfel, foarte bine l-a caracterizat Ladislau Daradici la
apariţia volumului „Pe corn de inorog”, editura „CronoLogia” Sibiu: „Nicolae
Crepcia preia atât tiparul şi tematica poemului haiku, cât şi elemente din
filosofia de viaţă a lui Matsuo Basho. Esenţial este însă faptul că poetul
rămâne acelaşi artist discret, sensibil, fin observator al naturii şi vieţii,
ca în toată opera sa, jonglând cu o spontaneitate rară cu simbolistica
lucrurilor, convertindu-şi percepţiile şi trăirile în poezie. Poemele sale sunt
instantanee lirice de o sinceritate totală, frânturi de suflet şi de cuget,
veritabil elogiu poetic adus naturii, vieţii şi creaţiei în miniaturale
picturi, adevărate acuarele sonore”.
Cuvântul „lacrima” îl întâlnim des (fiind cuprins şi în titlul volumului) în
poemele sale: „lacrima/un sentiment lichefiat/floarea nestăpânitelor emoţii”;
„lacrima neplânsă/poem/nescos în lumină”; „în oceanul lumii/pluteşte în
derivă/corabia lacrimei”; „lacrima cade/şi se sparge-n înţelesuri/ea dezvăluie
mai mult/decât spune cuvântul”; „lacrima are aceeaşi formă/chiar dacă
picură/din ochiul durerii/chiar dacă se varsă/din ochiul bucuriei/ceea ce spune
e altcum”.
Aşa cum am afirmat mai sus, tema creaţiei este prezentă în
foarte multe poeme, substantivele „poem” şi „poezie” apărând cu o fecvenţă
deasă, obsesivă dar nu obositoare: „poezia este stare/lumină cutremur//explozia
unei emoţii”; „acolo se află ea/poezia/în lumină şi tăcere”; „pe un bob de
rouă/scriu un poem/soarele îl citeşte/şi îl ia cu sine”; „poezia/lumina
filtrată/prin vitraliul durerii”; „în timpul/dintre poeme/murim încet”; „din
embrionul lui/răsare/lujer înălţându-se/din cuvânt în cuvânt/poemul”; „poezia
nu este stea/este lumina ei/pe care o poţi privi/sau nu/dar nu o vei putea
strivi/sub talpă”; „frig dens/din cristale de lumină îngheţată/fac un şirag/la
gâtul poemului”; „când izbutesc câte-un poem/mă bucur/ca un general ieşit
biruitor/dintr-o bătălie sângeroasă”; „cuvintele nu sunt urâte/şi nu sunt
frumoase/ci utile sunt toate/asocierea lor devine adesea/poem”; „nu ştie pagina
albă/ce va fi imprimată pe ea/un mesaj de iubire/o condamnare la moarte/un
poem”; „poezia/prin care curge/ iertarea/poezia/un pumn de lacrimi/adunate pe-o
pagină/poezia/treaptă în scara luminii/poezia/iubire cu asupra de măsură”;
„colonie de lebede/pe iazul luminat/de flori de soc/cuvintele într-un poem
alb”; „steaua cazută din cerul nopţii/s-a dus oare în singurătate/să moară/sau
să lumineze/pe bolta unui poem”; „nu dorinţa de a scrie/ci răbdarea/de-a
aştepta lumina/naşte poemul”; „poezia/izvor în vârful unui munte/la care tot
mai puţini urcă/să-şi stâmpere setea”; „fiecare poe/reţine o parte/din viaţa
mea/un segment de timp/o ardere”; „poemul/un fluture născut/de cântecul
dimineţii/îşi etalează în lumină/a zborului frumuseţe”; „un poem eu sunt în
cartea/fără de final pe care/surâzând nepăsătoare/pe genunchi o ţine moartea”;
„poezia/este cuibul în care/duioşia eclozează”; „când aştept poezia/nu deschid
ochii/nu că n-aş vrea s-o văd cum vine/ci de frica de-a nu fi
cotropit/de-ntuneric”; „condiţii prielnice/ulcerul înfloreşte în toată
splendoarea/ca un poem/în grădina semanticii”; „poezia şi Dumnezeu/iubire şi
speranţă/care merită orice sacrificiu/unde se află poezie şi Dumnezeu/totul
este frumos/chiar şi atunci când nu pare”; „privighetoarea-şi întrerupe/poemul
cântat/toată noaptea/şi mă lasă pe mine/să-l continui”; „muzica tăcerii/îmi
scrie poezia/poezia mea compune/o muzică/pe care o ascultă în tăcere/zeul”; „nu
scriu poeme lungi/ca să nu te obosesc cititorule/aşa cum te-ar istovi/o iarnă
prea lungă/aşa cum te-ar întrista o ploaie/ce nu se mai sfârşeşte//scriu poeme
la înălţimea ta/încât fără nicio scară/la roade s-ajungi”; „poezia/fluture
ieşit/din crisalida emoţiei/împrimăvărind limba”; „poezia mea/lumină în
rănile/singurătăţii”; „din cântecul guguştiucului/picură sânge//rănindu-i
zborul/uliul a muşcat/din inima mea//poemul curge însângerat”; „mă spăl cu
rouă/să intru curat/în poezie//blindajul cuvântului/mă apăr de
armele/realităţii agresive”; „să o poţi scrie/poezia trebuie să existe/în
lăuntrul tău/şi mai ales să se lase scrisă/să o poţi culege/ca pe un fruct pârguit”;
„moartea e un poem/trist/care singur/se scrie”.
Interesante sunt şi poemele în care-şi exprimă modul lui de
a vedea lumea, modul lui existenţial. Aflăm că Nicolae Crepcia este „solul în
care tu ai căzut”, este asemeni unei înaripate: „nu am nevoie decât de aripi/şi
cer”), este arborele geanologic: „prin mine se vede tatăl meu/bunicul meu
străbunicul/şi toţi strămoşii mei/de parte bărbătească/până la Adam”, este
păcătosul ca noi toţi: „cândva vom fi izgoniţi/iarăşi din paradis/şi o vom lua
de la capăt/învăţând abecedarul unei dureri”, este călătorul: „neobosit
călătoresc/de dimineaţa până seara/din primăvară până în altă primăvară/de la
naştere/până la înviere/şi încă...”, este copilul din noi, copilul universal:
„sunt copilul care a făcut o năzbâtie”, este un instrument muzical: „sunt
vioară/uneori fluier/la care cineva se osteneşte/cântând”, este un mugur cu dorinţe pe un copac magic: „în fiecare an/o ramură
nouă mă înalţă/mă apropie de cer/în fiecare an/o ramură nouă îmi creşte”, este
strigăt, este POETUL: „locuiesc în fiecare poezie/pe care o scriu”. Da aşa
este, Nicolae Crepcia trăieşte, se hrăneşte, se adapă din poezie!
Ca o concluzie, Nicolae Crepcia consideră că mesajul poeziei
trebuie să fie puternic, versuri cât mai puţine, scurte, de impact pentru a nu
plictisi cititorul, că până la urmă contează şi în poezie (mai ales în poezie)
calitatea şi nu cantitatea. La toate acestea spuse de mine mai trebuie şi har poetic,
poetul Nicolae Crepcia îl are cu prisosinţă! Felicitări!
Gelu
Dragoş
