La trecutu-ți mare, un prezent minor...

 

(De la politicienii trecutului la politrucii prezentului)

 Cum evoluționismul tot este la modă în știința contemporană, iar prin ea în cam toate sferele de activitate umană (de la înfulecat și până la cea mai abstractă gândire), intenționez ca în câteva articole/episoade să ilustrez catastrofalele progrese (!) înregistrate de politica românească într-un veac și jumătate (din remarcabila perioadă cuzistă și până la actuala deșănțare pesedisto-aldistă), fapt pentru care  - ne spune cu tristețe Poetul național – e cu neputință ca „biet român săracul” să nu dea îndărăt ca racul.

Da, căci ăsta-i ruinătorul preț social-economic plătit de o națiune resemnată până la apatie, cu tot mai depreciata monedă moral-spirituală din pricina necontenitelor sforării ale aleșilor și ciracilor lor, atunci când „evoluează” de la domnitorul ce afirmă ritos în Mesajul adresat Parlamentului pe data de 5/17 decembrie 1865, cum că „niciodată persoana mea nu va fi nicio împiedicare la orice eveniment care ar permite de a consolida edificiul politic la a cărui așezare am fost fericit a contribui” (Ioan Scurtu, Monarhia în România 1866-1947, Editura Danubius, București 1991), la jalnicele caricaturi bolșevice, apoi la otrepele postdecembriste. Ăștia din urmă, cel puțin, nu doar că-s necalificați (a se vedea și revedea prestația de pomină a Cabinetului Dăncilă), nu numai că-i mint cu nerușinare pe cetățeni și fură cu sacii din banii publici, dar țin morțiș să-și salveze pieile nelegiuite și averile necinstite prin, vorba lui Băsescu, legi anume făcute „de hoți pentru hoți”, adică prin punerea Justiției în slujba marilor infractori.

            Și când te gândești că taman în aceste zile unui parlamentar din Slovenia (țărișoara desprinsă din fosta Iugoslavie) i-a fost cerută demisia de către șeful partidului, iar cel în cauză de îndată s-a conformat, după ce a recunoscut public că a furat un sandwich (mai exact, a sancționat neglijența angajaților unui magazin din Ljubljana)! Nu știu dacă-i un capriciu, ce se dorește o  obligatorie lecție de demnitate publică pentru toți aleșii (negreșit că slovenii își au dragnienii, tăricenii și vâlcovii lor), dar știu că este o diferență ca de la cer la pământ între gestul parlamentarului sloven și înfricoșătoarea nedemnitate din Parlamentul României, unde nimeni până în clipa de față (au trecut, iată, aproape 30 de ani) nu și-a recunoscut faptele de corupție (de ce ar face-o, când pe aceste meleaguri funcționează ca la cartea lichelismului spiritul de gașcă și prezumția de nevinovăție, iar la o adică insulta, calomnia și „abuzurile” săvârșite de procurori împotriva aleșilor cu putere decizională), prin urmare, niciunul dintre aflătorii în treabă din această sfidătoare instituție nu și-a dat demisia, fie pentru a se pune la dispoziția organelor de anchetă ca să-și dovedească nevinovăția de zor clamată la televiziunile aservite, fie din lehamite față de detestabilul joc la care, de regulă, se pretează majoritatea și anumite grupuri parlamentare (Uniunea Democrată Maghiară din România, dubioșii reprezentanți ai celorlate minorități).

 

            1.Alexandru Ioan Cuza, artizanul modernizării României

 

            Cu o domnie de numai șapte ani (ianuarie 1859-februarie 1866), colonelul Al. Ioan Cuza, primul domnitor al României apărută pe harta lumii după unirea Moldovei cu Țara Românească, va rămâne de-a pururi în istoria și conștiința neamului românesc nu doar ca marele bărbat de stat ce-și impune reformele spre binele țării și în dauna sa, ci și ca un veritabil personaj de legendă. Căci iată ce ne spune reputatul istoric Petre P. Panaitescu în Istoria românilor (Editura Didactică și Pedagogică, București 1990): „Cuza vodă era un om inteligent și vioi. Îi plăcea să stea de vorbă cu oamenii de jos și se spune că adesea obișnuia să umble cu haine schimbate ca să poată surprinde mai ușor abuzurile și nedreptățile”, precum – adaug eu –  cel cu ocaua statornicită prin lege (ocaua lui Cuza) și ocaua mai mică la care recurgeau negustorii necinstiți.

            Cât privește obârșia, studiile și caracterul viitorului domn, iată ce aflăm de la același istoric: „Alexandru Cuza făcea parte dintr-o veche familie boierească din județul Fălciu, înrudită cu familia cronicarului Miron Costin. Făcuse studii în Franța și luase parte la mișcarea de la 1848, alături de tinerii naționaliști. În vremea lui Vogoridi (Nicolae Vogoridi, domnitorul Moldovei de origine bulgară și adversarul unirii – nota mea, G.P.) fusese numit ispravnic (prefect) al județului Covurlui, dar își dăduse demisia, nevoind să-l ajute pe caimacam la falsificarea alegerilor”.

            Îndeosebi după reforma agrară, precizează Ioan Scurtu în opul mai sus menționat, reformă „în urma căreia au fost împroprietărite 463.554 de familii cu 1.810.311 ha” (Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu avansează în Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi o suprafață de 2.038.640,2697 ha ce a revenit la 511.896 familii țărănești, cifre la care se oprește și Neagu Djuvara în O scurtă istorie a românilor – „S-au împărțit atunci vreo 2 milioane de hectare la peste 500.000 de familii de plugari”), după reforma agrară din august 1864, vasăzică, popularitatea lui Cuza a fost așa de mare în rândul sătenilor/poporenilor, încât – după detronarea și înlocuirea lui cu principele Carol-Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen – „Radu Rosetti nota că țăranii din comuna Căiuți (jud. Bacău) au declarat că ei «nu au niciun temei de nemulțumire împotriva lui Cuza care le-a dat pământurile și i-a scăpat de boieresc și nu vor să aleagă pe Hopînțol, un neamț pe care nu-l cunoaște nimenea»”.

            După secularizarea averilor mănăstirilor închinate grecilor (Petre P. Panaitescu ne face cunoscut în cartea sa: „Aceste moșii erau așa de întinse, încât alcătuiau cam a cincea parte din totalul României de atunci”!), lege dusă la îndeplinire în 1863 cu ajutorul lui Mihail Kogălniceanu, principalul său sfetnic, Al. Ioan Cuza nu ezită ca, în urma plebiscitului din 3 mai 1864, să dizolve Camera doldora de mari latifundiari și să instaureze un gen de dictatură personală prin Statutul ce-i permitea împroprietărirea țăranilor, fapt care – treptat, dar inevitabil – „a provocat împotrivirea tot mai energică, atât a conservatorilor, afectați mai ales de reforma agrară, cât și a burgheziei radicale („roșii”) care-l acuza pe domnitor de tendințe autocratice” (Ioan Scurtu).

            Întrucât la începutul anului 1863 s-a reactivat ideea aducerii unui domn străin, același I. Scurtu ne înștiințează că „În cursul anului 1865 îndemnurile la detronarea lui Cuza deveniseră tot mai frecvente”!

            Și astfel, neluând Cuza nicio măsură de apărare împotriva complotului asupra căruia fusese avertizat, în noaptea de 11/12 februarie are loc ceea ce Nicolae Iorga numește „o murdară conspirație de politicieni” și P.P. Panaitescu taxează drept „o faptă urâtă, care rămâne ca o pată în istoria noastră” (Neagu Djuvara este convins că „monstruoasa coaliție” anticuzistă „a fost realizată de masoni”), asta după ce Mihail Kogălniceanu apreciase cu mâhnire că „nu greșelile l-au răsturnat, ci faptele lui cele bune”: complotiștii (ofițeri și civili) forțează ușa camerei în care dormea domnitorul, cu pistoalele în mâini îi cer să abdice, acesta nu protestează, ci semnează decretul de abdicare pe spatele căpitanului Pilat, după care este scos din palat „printre două rânduri de soldați întorși cu spatele” ca să nu-l vadă pe fostul domn („Așa de mare era teama de o eventuală reacție a ostașilor”, comentează generalul Al. Candiano-Popescu în Amintiri din viață-mi), este suit la iuțeală într-o trăsură cu coșul ridicat, dus în casa unui devotat al lui C.A. Rosetti și, în noaptea de 14/15 februarie, expediat peste graniță.

            S-a stabilit în Germania, refuzând să se mai amestece în disputele politice din țară, ba chiar „respingând propunerile celor care voiau să-l aducă înapoi în domnie” (P.P. Panaitescu). De-abia după moartea survenită în anul 1873, corpul lui a fost adus în țară și îngropat pe moșia sa Ruginoasa, loc de pelerinaj pentru zecile de mii de țărani, ce veneau de pretutindeni ca „să se închine la mormântul aceluia care le dăduse o soartă mai bună”…

            De reținut ultimele cuvinte ale lui Cuza la părăsirea Bucureștiului: „Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fără mine, decât cu mine. Să trăiască România!”, cuvinte care seamănă izbitor cu cele rostite de mareșalul Ion Antonescu înaintea execuției sale. Ce vreți, eroii și martirii neamului se înfrățesc în eternitate și neuitare, pe când mișeii și găunoșii se încumetresc în vremelnicie și opulență!

            Care sunt „faptele bune” ale lui Cuza? Păi sunt cele două mari reforme menționate mai sus, plus legea instrucțiunii publice (pentru prima dată învățământul primar românesc devine gratuit și obligatoriu), legea comunală, legea Consiliilor județene, legea Curții de Conturi, legea contabilității publice, legea Consiliului de Stat, legea introducerii sistemului de măsuri și greutăți metrice, autocefalia Bisericii române, înființarea Universității din Iași în anul 1860 (cea mai veche universitate românească) și a aceleia din București în 1864, gândul nobil și statornic de-a uni toți românii în nou înființatul stat România (acest nume referențial datează din 1862), trecerea din anul 1863 de la alfabetul de tranziție la cel cu caractere latine.

            N.B.: În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă cârmuire din istoria noastră), regele Carol I a dus mai departe procesul modernizării României, așa cum fusese el conceput și pus în practică de Alexandru Ioan Cuza și valoroșii săi sfetnici.

 

            Sighetu Marmației,                                                              George  PETROVAI

                 17 feb. 2019                                                    

 

 

La trecutu-ți mare, un prezent minor...(IV)

(De la politicienii trecutului la politrucii prezentului)

4.Ionel I.C. Brătianu – un liberal fără egal

Motto:

Cu Brătienii la timonă

în faza de modernizare,

românii au simțit cu toții

că traiul lor este-n urcare,

iar România întregită

sub sceptrul unui mare rege,

a fost apreciată-n lume

ca o democrație-n lege.

            Istoria modernă a României (de la Alexandru Ioan Cuza și până la totala bolșevizare postbelică) nu poate fi concepută fără politica liberală și, desigur, fără formidabila activitate a Brătienilor, cei mai liberali dintre toți liberalii – la început tatăl (Ion C. Brătianu), apoi fiii (îndeosebi Ionel) și la urmă nepotul Gheorghe (George) Brătianu.

            Întrucât faimosul dicton hristic „Mulți chemați, puțini aleși” este cu mult mai prezent și, deci, mai activ în politică decât în celelalte sfere de activitate umană, iată motivul pentru care orice formațiune politică (partid, uniune) are lideri și organisme cârmuitoare, dar nu oricare structură de acest fel este capabilă să selecteze din masa amorfă a membrilor săi un conducător harismatic – omul cu adevărat politic și/sau pe cât de rarul, pe atât de necesarul bărbat de stat! Mă rog, dacă asta poate fi o consolare pentru societățile ce merg pe calea alunecoasă a democrației originalo-formale (calea urmată de România postdecembristă), gânditorul francez Henri Bergson face cunoscut viciul de fond al oricărei democrații, și anume lipsa unui criteriu viabil de selecție a valorilor...

            Vasăzică, potrivit axiomei bergsoniene (firește, necunoscută cadriștilor bolșevici) și, mai ales, potrivit antiumanelor norme ideologice ale demo(no)crației proletare, liderii de nădejde ai partidului-stat erau desemnați de Moscova, de regulă din rândul alogenilor fără Dumnezeu și fără urme de sentimente românești: evrei, unguri, secui, țigani, bulgari etc. E drept, dintre aleșii Moscovei, direct de la Kremlin sau ochiți de comisarii cu scurte de piele și pistoale la brâu, nu puteau să lipsească oportuniștii fără scrupule de teapa lui Mihail Sadoveanu și a nenumăratelor cozi de topor din toată țara, care – fie prin autoritatea cultural-intelectuală, fie prin cantitate – confereau legitimitate unui regim impus de ruși și acceptat de occidentali, al cărui nucleu incipient se reducea la sinistra trinitate politrucianistă Ana Pauker – Teohari Georgescu – Vasile Luca.

            Politrucii postdecembriști (în frunte cu Liviu Dragnea, actualul tartor fără rușine și demnitate al Partidului Social-Democrat) se arată foarte preocupați de promovarea aparențelor democratice din partid și din catastrofalul lor act de guvernare, dar în conținut nu se abat nici măcar cu o iotă de la metodele leninist-staliniste: liderul este totuna cu partidul, așa că cel/cea care cutează să se opună atotputerniciei și atotștiinței (sic!) sale, de îndată se face vinovat de lezdragnietate și trebuie exclus!...

            Spre deosebire de toți acești penibili politruci (bolșevici și postdecembriști), Ionel I.C. Brătianu a fost într-o atare măsură un veritabil om politic, încât istoria l-a așezat în loja de onoare  ce revine de drept marilor bărbați de stat ai acestui neam. Și când te gândești, ne spune Sterie Diamandi, că el în tinerețe nu se simțea deloc atras de politică, ci dorea să se dedice cercetărilor istorice și tihnitelor treburi gospodărești!

            Da, căci la viața de studii și îndeletniciri gospodărești îl îndemna stăruitor „firea lui de epicureu superior, refractar agitațiilor și eforturilor”. Însă, contrar dorințelor sale intime, a acceptat să intre în politică nu doar la insistențele prietenilor, ci și „dintr-un sentiment de pietate și dintr-un spirit de datorie” (S. Diamandi) – obligația de a continua consistenta operă politică a părintelui său. Ceea ce nu l-a îndepărtat nicicât de moșia Florica (aici își petrecea timpul „răsfoind cărți, descifrând documente, clasând monede, îngrijind ferma”), nici măcar în momentele cele mai zbuciumate din existența statului, când el răspundea de destinele României.

            Același spirit al datoriei l-a obligat să rămână în fruntea liberalilor chiar după înfăptuirea unității naționale a românilor, deși era conștient că momentul acesta reprezintă apogeul carierei sale politice și deși, în mai multe rânduri, s-a plâns apropiaților săi că, din pricina obligațiilor obștești, nu s-a putut dedica cercetărilor istorice după voia sa.

            Acuma, cu toată pasiunea și înzestrarea lui Ionel Brătianu pentru cercetarea trecutului, nimeni nu știe care ar fi fost valoarea lui ca istoric. Nelipsindu-i calitățile pentru această nobilă îndeletnicire, este posibil să fi devenit un savant de prim rang. Un lucru este absolut sigur: niciun român nu regretă neîmplinirea lui Ionel ca istoric, căci – subliniază în chip memorabil S. Diamandi – „Dacă soarta nu l-a favorizat pe Brătianu de a scrie istorie, i-a hărăzit în schimb rarul privilegiu de a face istorie”.

            N.B.: După atâția făuritori de istorie, familia Brătienilor nu putea să nu dea culturii românești și un istoric de seamă. Acesta este Gheorghe I. Brătianu, născut pe 28 ianuarie 1898 la Ruginoasa, județul Iași, din relația lui Ionel cu prințesa Maria Moruzi-Cuza, văduva domnitorului Alexandru Ioan Cuza, fiu pe care marele om de stat l-a recunoscut ca legitim, apoi (după 1918) l-a sfătuit, încurajat și sprijinit, astfel că tânărul istoric devine profesor la  Universitatea ieșeană din anul 1924 și membru titular al Academiei Române din 1942, iar în 1927 (un an după înscrierea în partid) deține funcția de șef al organizației PNL Iași. Aidoma unchiului său Constantin I.C. Brătianu (cunoscut ca Dinu Brătianu) și aidoma altor multe personalități politice din perioada interbelică, Gheorghe Brătianu este arestat de bolșevici în anul 1950 și închis în cumplita pușcărie politică din Sighetu Marmației, unde în luna aprilie 1953 (la doar 55 de ani) moare în condiții încă neelucidate: după unii (mărturiile unor foști deținuți), nemaiputând să suporte bestialul regim de detenție, s-ar fi sinucis cu lațul făcut dintr-un cearceaf, după alte surse ar fi fost omorât în bătaie de un torționar. Oricum, prin opera sa teoretică de istoric (mai puțin prin cea practică de politician), fiul s-a arătat a fi un atât de vrednic urmaș al lui Ionel I.C. Brătianu, încât se poate spune că pe acest plan el și-a completat ilustrul tată până în vecinătatea celei mai distinse „răzbunări”.

            Cum între liberali erau oameni (Spiru Haret, de pildă) mult mai îndreptățiți ca Ionel Brătianu la șefia partidului, se subînțelege că noua și importanta lui demnitate politică se datora în cea mai mare parte faimosului nume al clanului sau dinastiei Brătienilor, cea despre care se spunea că deține sceptrul, iar prin aceasta ar fi mai puternică decât dinastia Hohenzollernilor, care doar ocupa tronul și purta coroana regală. Lucru de care este perfect conștient însuși beneficiarul demnității: „Știu că numele pe care-l port e principalul titlu. Departe însă de a regreta aceasta, văd în el un îndemn puternic și un învățământ pentru toți, căci dovedește că societatea românească, oricare i-ar fi șovăielile aparente, știe să prețuiască serviciile aduse și-și poartă recunoștința chiar asupra fiilor acelora care au binemeritat”.

            Indiscutabil că moștenirea unui nume ilustru este un important atu în viață, prin aceea că  – ne face cunoscut Diamandi – „îți netezește drumul, îți înlesnește ascensiunea, îți asigură succesul”. Din păcate, continuă scriitorul, „sunt unii care nu vor să vadă într-însul (în Ionel Brătianu, nota mea, G.P.) decât pe beneficiarul norocos al unui nume și împrejurări favorabile”, chiar după ce acesta a dat dovada convingătoare „a înaltei sale capacități morale”.

            Iar izvorul binecuvântat al acestor strălucite însușiri moral-spirituale îl constituie solida educație primită în familie și în școlile urmate. La educația familială participă în chip diferit, dar extrem de benefic, ambii părinți: înțelegătoare, duioasă, activă și discretă, adică tovarășa ideală a unui soț cu cel mai înalt rang și cele mai mari responsabilități în stat, mama îi cultivă lui Ionel (născut pe 20 august 1864) latura lirică a personalității sale (fire iubitoare, sensibilă și duioasă, care în tinerețe scrie stihuri glumețe și-și reduce la minimum cheltuielile personale, pentru ca din leafa lui de inginer să-și poată ajuta familia strâmtorată!), pe când tatăl, adeptul iubirii copiilor fără slăbiciune, înțelegea să le inoculeze simțul datoriei și al dragostei față de țară, așa încât în toate aceștia să fie produsele pământului românesc, fapt pentru care își făcea timp să le supravegheze creșterea și conduita până la nivelul celor mai mici detalii. De pomină în acest sens este asprimea cu care grijuliu-neîndurătorul senior Brătianu îl mustră pe Ionel, la acea dată student la Școala de Poduri și Șosele din Paris, pentru neînsemnata vină că, după o călătorie de trei zile și trei nopți cu trenul pornit din București, acesta se prezintă la internat cu o zi întârziere. Pur și simplu seniorul Brătianu nu putea concepe ca din pricina oboselii cineva să lipsească de la datorie!...

            În paranteză fie spus, bărbatul de stat Ionel Brătianu nu înțelegea prin datorie munca unui birocrat sârguincios, însă lipsit de idei și perspectivă, ci „să doarmă după masă și să steie ceasuri întregi tolănit într-un fotoliu sau întins pe o canapea”, tabieturi pentru care era învinovățit în perioada neutralității că România pierde trenul în timp ce el doarme la Florica. Adică, mergând la sensul cel mai înalt al datoriei, el înțelege să procedeze ca un adevărat conducător al statului: „să supravegheze bunul mers al aparatului de stat, îmbrățișând toate nevoile, interesele și năzuințele obștei” (Sterie Diamandi).

            Poate că tocmai această asprime iubitoare, mai exact această dragoste bărbătească a bătrînului Brătianu i-a făcut pe fii să-și adore părintele. Vintilă, de exemplu, avea pentru tatăl lui un adevărat cult. Nici nu se putea altminteri pentru ființa cea mai dezinteresată din familie, care din delicatețe evita să-și cheme servitorii pentru anumite nevoi personale și care renunță la visul de-a deveni arhitect (acceptă postul de inginer practicant), împins de exemplara dorință de a veni în ajutorul familiei.

            În plus, bătrânul Brătianu nu numai că nu urmează obiceiul vremii, potrivit căruia progeniturile protipendadei învață în particular sau în vestite instituții din străinătate (Ionel va absolvi Liceul Sf. Sava din București), dar ține morțiș ca, pentru satisfacerea nevoilor de dezvoltare ale României moderne, fiii lui să aibă o pregătire tehnică. Iată de ce, supunându-se dorinței părintești, Ionel își înăbușă pasiunea pentru istorie și, întrucât la acea dată în România nu exista nicio Politehnică, urmează – cum spuneam mai sus - Școala de Poduri și Șosele din Paris.

            Așa cum arătam în episodul anterior (închinat regelui Ferdinand I Întregitorul), marile realizări ale redutabilului și indestructibilului tandem regele Ferdinand – Ionel I.C. Brătianu (atât de indestructibil încât amândoi se sfârșesc în fatidicul an 1927) se cheamă făurirea României Mari și avansata Constituție liberală din 1923, avansată grație (inclusiv) celor două reforme fundamentale pentru progresul națiunii: reforma agrară și sufragiul universal.

            Ce i se impută lui Ionel Brătianu? În primul rând proasta pregătire a armatei române la intrarea în război alături de antantiști; apoi neînțelegerea provinciilor românești alipite în 1918 la patria mamă și, din această cauză, înăsprirea raporturilor cu acestea; nu în ultimul rând i se reproșează autoritarismul de care neîncetat a dat dovadă ca șef al Partidului Liberal și al Guvernului: „Eu nu împărtășesc politica României cu nimeni, asta-i treaba mea”.

            Sighetu Marmației,                                                George  PETROVAI

              

                                                             

E D I T O R I A L

La trecutu-ți mare, un prezent minor...

(De la politicienii trecutului la politrucii prezentului)

Cum evoluționismul tot este la modă în știința contemporană, iar prin ea în cam toate sferele de activitate umană (de la înfulecat și până la cea mai abstractă gândire), intenționez ca în câteva articole/episoade să ilustrez catastrofalele progrese (!) înregistrate de politica românească într-un veac și jumătate (din remarcabila perioadă cuzistă și până la actuala deșănțare pesedisto-aldistă), fapt pentru care  - ne spune cu tristețe Poetul național – e cu neputință ca „biet român săracul” să nu dea îndărăt ca racul.

Da, căci ăsta-i ruinătorul preț social-economic plătit de o națiune resemnată până la apatie, cu tot mai depreciata monedă moral-spirituală din pricina necontenitelor sforării ale aleșilor și ciracilor lor, atunci când „evoluează” de la domnitorul ce afirmă ritos în Mesajul adresat Parlamentului pe data de 5/17 decembrie 1865, cum că „niciodată persoana mea nu va fi nicio împiedicare la orice eveniment care ar permite de a consolida edificiul politic la a cărui așezare am fost fericit a contribui” (Ioan Scurtu, Monarhia în România 1866-1947, Editura Danubius, București 1991), la jalnicele caricaturi bolșevice, apoi la otrepele postdecembriste. Ăștia din urmă, cel puțin, nu doar că-s necalificați (a se vedea și revedea prestația de pomină a Cabinetului Dăncilă), nu numai că-i mint cu nerușinare pe cetățeni și fură cu sacii din banii publici, dar țin morțiș să-și salveze pieile nelegiuite și averile necinstite prin, vorba lui Băsescu, legi anume făcute „de hoți pentru hoți”, adică prin punerea Justiției în slujba marilor infractori.

            Și când te gândești că taman în aceste zile unui parlamentar din Slovenia (țărișoara desprinsă din fosta Iugoslavie) i-a fost cerută demisia de către șeful partidului, iar cel în cauză de îndată s-a conformat, după ce a recunoscut public că a furat un sandwich (mai exact, a sancționat neglijența angajaților unui magazin din Ljubljana)! Nu știu dacă-i un capriciu, ce se dorește o  obligatorie lecție de demnitate publică pentru toți aleșii (negreșit că slovenii își au dragnienii, tăricenii și vâlcovii lor), dar știu că este o diferență ca de la cer la pământ între gestul parlamentarului sloven și înfricoșătoarea nedemnitate din Parlamentul României, unde nimeni până în clipa de față (au trecut, iată, aproape 30 de ani) nu și-a recunoscut faptele de corupție (de ce ar face-o, când pe aceste meleaguri funcționează ca la cartea lichelismului spiritul de gașcă și prezumția de nevinovăție, iar la o adică insulta, calomnia și „abuzurile” săvârșite de procurori împotriva aleșilor cu putere decizională), prin urmare, niciunul dintre aflătorii în treabă din această sfidătoare instituție nu și-a dat demisia, fie pentru a se pune la dispoziția organelor de anchetă ca să-și dovedească nevinovăția de zor clamată la televiziunile aservite, fie din lehamite față de detestabilul joc la care, de regulă, se pretează majoritatea și anumite grupuri parlamentare (Uniunea Democrată Maghiară din România, dubioșii reprezentanți ai celorlate minorități).

            1.Alexandru Ioan Cuza, artizanul modernizării României

            Cu o domnie de numai șapte ani (ianuarie 1859-februarie 1866), colonelul Al. Ioan Cuza, primul domnitor al României apărută pe harta lumii după unirea Moldovei cu Țara Românească, va rămâne de-a pururi în istoria și conștiința neamului românesc nu doar ca marele bărbat de stat ce-și impune reformele spre binele țării și în dauna sa, ci și ca un veritabil personaj de legendă. Căci iată ce ne spune reputatul istoric Petre P. Panaitescu în Istoria românilor (Editura Didactică și Pedagogică, București 1990): „Cuza vodă era un om inteligent și vioi. Îi plăcea să stea de vorbă cu oamenii de jos și se spune că adesea obișnuia să umble cu haine schimbate ca să poată surprinde mai ușor abuzurile și nedreptățile”, precum – adaug eu –  cel cu ocaua statornicită prin lege (ocaua lui Cuza) și ocaua mai mică la care recurgeau negustorii necinstiți.

            Cât privește obârșia, studiile și caracterul viitorului domn, iată ce aflăm de la același istoric: „Alexandru Cuza făcea parte dintr-o veche familie boierească din județul Fălciu, înrudită cu familia cronicarului Miron Costin. Făcuse studii în Franța și luase parte la mișcarea de la 1848, alături de tinerii naționaliști. În vremea lui Vogoridi (Nicolae Vogoridi, domnitorul Moldovei de origine bulgară și adversarul unirii – nota mea, G.P.) fusese numit ispravnic (prefect) al județului Covurlui, dar își dăduse demisia, nevoind să-l ajute pe caimacam la falsificarea alegerilor”.

            Îndeosebi după reforma agrară, precizează Ioan Scurtu în opul mai sus menționat, reformă „în urma căreia au fost împroprietărite 463.554 de familii cu 1.810.311 ha” (Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu avansează în Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi o suprafață de 2.038.640,2697 ha ce a revenit la 511.896 familii țărănești, cifre la care se oprește și Neagu Djuvara în O scurtă istorie a românilor – „S-au împărțit atunci vreo 2 milioane de hectare la peste 500.000 de familii de plugari”), după reforma agrară din august 1864, vasăzică, popularitatea lui Cuza a fost așa de mare în rândul sătenilor/poporenilor, încât – după detronarea și înlocuirea lui cu principele Carol-Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen – „Radu Rosetti nota că țăranii din comuna Căiuți (jud. Bacău) au declarat că ei «nu au niciun temei de nemulțumire împotriva lui Cuza care le-a dat pământurile și i-a scăpat de boieresc și nu vor să aleagă pe Hopînțol, un neamț pe care nu-l cunoaște nimenea»”.

            După secularizarea averilor mănăstirilor închinate grecilor (Petre P. Panaitescu ne face cunoscut în cartea sa: „Aceste moșii erau așa de întinse, încât alcătuiau cam a cincea parte din totalul României de atunci”!), lege dusă la îndeplinire în 1863 cu ajutorul lui Mihail Kogălniceanu, principalul său sfetnic, Al. Ioan Cuza nu ezită ca, în urma plebiscitului din 3 mai 1864, să dizolve Camera doldora de mari latifundiari și să instaureze un gen de dictatură personală prin Statutul ce-i permitea împroprietărirea țăranilor, fapt care – treptat, dar inevitabil – „a provocat împotrivirea tot mai energică, atât a conservatorilor, afectați mai ales de reforma agrară, cât și a burgheziei radicale („roșii”) care-l acuza pe domnitor de tendințe autocratice” (Ioan Scurtu).

            Întrucât la începutul anului 1863 s-a reactivat ideea aducerii unui domn străin, același I. Scurtu ne înștiințează că „În cursul anului 1865 îndemnurile la detronarea lui Cuza deveniseră tot mai frecvente”!

            Și astfel, neluând Cuza nicio măsură de apărare împotriva complotului asupra căruia fusese avertizat, în noaptea de 11/12 februarie are loc ceea ce Nicolae Iorga numește „o murdară conspirație de politicieni” și P.P. Panaitescu taxează drept „o faptă urâtă, care rămâne ca o pată în istoria noastră” (Neagu Djuvara este convins că „monstruoasa coaliție” anticuzistă „a fost realizată de masoni”), asta după ce Mihail Kogălniceanu apreciase cu mâhnire că „nu greșelile l-au răsturnat, ci faptele lui cele bune”: complotiștii (ofițeri și civili) forțează ușa camerei în care dormea domnitorul, cu pistoalele în mâini îi cer să abdice, acesta nu protestează, ci semnează decretul de abdicare pe spatele căpitanului Pilat, după care este scos din palat „printre două rânduri de soldați întorși cu spatele” ca să nu-l vadă pe fostul domn („Așa de mare era teama de o eventual reacție a ostașilor”, comentează generalul Al. Candiano-Popescu în Amintiri din viață-mi), este suit la iuțeală într-o trăsură cu coșul ridicat, dus în casa unui devotat al lui C.A. Rosetti și, în noaptea de 14/15 februarie, expediat peste graniță.

            S-a stabilit în Germania, refuzând să se mai amestece în disputele politice din țară, ba chiar „respingând propunerile celor care voiau să-l aducă înapoi în domnie” (P.P. Panaitescu). De-abia după moartea survenită în anul 1873, corpul lui a fost adus în țară și îngropat pe moșia sa Ruginoasa, loc de pelerinaj pentru zecile de mii de țărani, ce veneau de pretutindeni ca „să se închine la mormântul aceluia care le dăduse o soartă mai bună”…

            De reținut ultimele cuvinte ale lui Cuza la părăsirea Bucureștiului: „Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fără mine, decât cu mine. Să trăiască România!”, cuvinte care seamănă izbitor cu cele rostite de mareșalul Ion Antonescu înaintea execuției sale. Ce vreți, eroii și martirii neamului se înfrățesc în eternitate și neuitare, pe când mișeii și găunoșii se încumetresc în vremelnicie și opulență!

            Care sunt „faptele bune” ale lui Cuza? Păi sunt cele două mari reforme menționate mai sus, plus legea instrucțiunii publice (pentru prima dată învățământul primar românesc devine gratuit și obligatoriu), legea comunală, legea Consiliilor județene, legea Curții de Conturi, legea contabilității publice, legea Consiliului de Stat, legea introducerii sistemului de măsuri și greutăți metrice, autocefalia Bisericii române, înființarea Universității din Iași în anul 1860 (cea mai veche universitate românească) și a aceleia din București în 1864, gândul nobil și statornic de-a uni toți românii în nou înființatul stat România (acest nume referențial datează din 1862), trecerea din anul 1863 de la alfabetul de tranziție la cel cu caractere latine.

            N.B.: În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă cârmuire din istoria noastră), regele Carol I a dus mai departe procesul modernizării României, așa cum fusese el conceput și pus în practică de Alexandru Ioan Cuza și valoroșii săi sfetnici.

            Sighetu Marmației,                                                    George  PETROVAI

                 17 feb. 2019