4.Ionel I.C. Brătianu – un liberal fără egal
Motto:
Cu Brătienii la timonă
în faza de modernizare,
românii au simțit cu
toții
că traiul lor este-n urcare,
iar România întregită
sub sceptrul unui mare rege,
a fost apreciată-n lume
ca o democrație-n lege.
Istoria
modernă a României (de la Alexandru Ioan Cuza și până
la totala bolșevizare postbelică) nu poate fi concepută fără
politica liberală și, desigur, fără formidabila
activitate a Brătienilor, cei mai liberali dintre toți liberalii – la început tatăl (Ion C. Brătianu), apoi fiii (îndeosebi
Ionel) și la urmă nepotul Gheorghe (George) Brătianu.
Întrucât
faimosul dicton hristic „Mulți chemați, puțini aleși” este cu
mult mai prezent și, deci, mai activ în politică decât în celelalte
sfere de activitate umană, iată motivul pentru care orice formațiune politică (partid, uniune) are lideri și
organisme cârmuitoare, dar nu oricare structură de acest fel este capabilă să
selecteze din masa amorfă a membrilor săi un conducător harismatic – omul cu
adevărat politic și/sau pe cât de rarul, pe atât de necesarul bărbat
de stat! Mă rog, dacă asta poate fi o consolare pentru societățile ce merg pe calea alunecoasă a democrației
originalo-formale (calea urmată de România postdecembristă), gânditorul francez
Henri Bergson face cunoscut viciul de fond al oricărei democrații, și anume lipsa unui criteriu viabil de selecție a valorilor...
Vasăzică,
potrivit axiomei bergsoniene (firește,
necunoscută cadriștilor bolșevici) și, mai ales, potrivit antiumanelor norme ideologice ale demo(no)crației proletare, liderii de nădejde ai partidului-stat erau desemnați de Moscova, de regulă din rândul alogenilor fără Dumnezeu și fără urme de sentimente românești: evrei,
unguri, secui, țigani, bulgari etc. E drept, dintre aleșii Moscovei, direct de la Kremlin sau ochiți de
comisarii cu scurte de piele și pistoale la brâu, nu puteau să
lipsească oportuniștii fără scrupule de teapa lui
Mihail Sadoveanu și a nenumăratelor cozi de topor din toată țara, care – fie prin autoritatea cultural-intelectuală, fie prin cantitate
– confereau legitimitate unui regim impus de ruși și acceptat de occidentali, al cărui nucleu incipient se reducea la sinistra
trinitate politrucianistă Ana Pauker – Teohari Georgescu – Vasile Luca.
Politrucii
postdecembriști (în frunte cu Liviu Dragnea, actualul tartor
fără rușine și demnitate al
Partidului Social-Democrat) se arată foarte preocupați de promovarea aparențelor democratice din partid și din catastrofalul lor act de guvernare, dar în conținut nu se abat nici măcar cu o iotă de la metodele leninist-staliniste:
liderul este totuna cu partidul, așa că cel/cea
care cutează să se opună atotputerniciei și atotștiinței (sic!) sale, de îndată se face vinovat de lezdragnietate și trebuie exclus!...
Spre
deosebire de toți acești penibili
politruci (bolșevici și postdecembriști), Ionel I.C. Brătianu a fost într-o atare măsură un veritabil om
politic, încât istoria l-a așezat în loja de onoare ce revine de drept marilor bărbați de stat ai acestui neam. Și când te
gândești, ne spune Sterie Diamandi, că el în tinerețe nu se simțea deloc atras de politică, ci dorea să se dedice
cercetărilor istorice și tihnitelor treburi gospodărești!
Da,
căci la viața de studii și
îndeletniciri gospodărești îl îndemna stăruitor „firea
lui de epicureu superior, refractar agitațiilor și eforturilor”. Însă, contrar dorințelor sale
intime, a acceptat să intre în politică nu doar la insistențele prietenilor, ci și „dintr-un sentiment de pietate
și dintr-un spirit de datorie” (S. Diamandi) –
obligația de a continua consistenta operă politică a
părintelui său. Ceea ce nu l-a îndepărtat nicicât de moșia Florica (aici își petrecea timpul „răsfoind cărți, descifrând documente, clasând monede, îngrijind ferma”), nici măcar în
momentele cele mai zbuciumate din existența statului,
când el răspundea de destinele României.
Același spirit al datoriei l-a obligat să rămână în fruntea liberalilor chiar
după înfăptuirea unității naționale a românilor, deși era conștient că momentul acesta reprezintă apogeul carierei sale politice și deși, în mai multe rânduri, s-a plâns apropiaților săi că, din pricina obligațiilor obștești, nu s-a putut dedica cercetărilor istorice după
voia sa.
Acuma,
cu toată pasiunea și înzestrarea lui Ionel Brătianu
pentru cercetarea trecutului, nimeni nu știe care ar fi
fost valoarea lui ca istoric. Nelipsindu-i calitățile
pentru această nobilă îndeletnicire, este posibil să fi devenit un savant de
prim rang. Un lucru este absolut sigur: niciun român nu regretă neîmplinirea
lui Ionel ca istoric, căci – subliniază în chip memorabil S. Diamandi – „Dacă
soarta nu l-a favorizat pe Brătianu de a scrie istorie, i-a hărăzit în schimb
rarul privilegiu de a face istorie”.
N.B.:
După atâția făuritori de istorie, familia Brătienilor nu
putea să nu dea culturii românești și un istoric de seamă. Acesta este Gheorghe I. Brătianu, născut pe 28
ianuarie 1898 la Ruginoasa, județul Iași, din relația lui Ionel cu prințesa
Maria Moruzi-Cuza, văduva domnitorului Alexandru Ioan Cuza, fiu pe care marele
om de stat l-a recunoscut ca legitim, apoi (după 1918) l-a sfătuit, încurajat și sprijinit, astfel că tânărul istoric devine profesor la Universitatea ieșeană din anul 1924 și membru titular al Academiei
Române din 1942, iar în 1927 (un an după înscrierea în partid) deține funcția de șef al organizației PNL Iași. Aidoma unchiului său Constantin I.C. Brătianu
(cunoscut ca Dinu Brătianu) și aidoma altor multe personalități politice din perioada interbelică, Gheorghe Brătianu este arestat de bolșevici în anul 1950 și închis în cumplita pușcărie politică din Sighetu Marmației, unde în
luna aprilie 1953 (la doar 55 de ani) moare în condiții încă neelucidate: după unii (mărturiile unor foști deținuți),
nemaiputând să suporte bestialul regim de detenție,
s-ar fi sinucis cu lațul făcut dintr-un cearceaf, după
alte surse ar fi fost omorât în bătaie de un torționar.
Oricum, prin opera sa teoretică de istoric (mai puțin prin cea practică de politician), fiul s-a arătat a fi un atât de
vrednic urmaș al lui Ionel I.C. Brătianu, încât se poate spune
că pe acest plan el și-a completat ilustrul tată până
în vecinătatea celei mai distinse „răzbunări”.
Cum
între liberali erau oameni (Spiru Haret, de pildă) mult mai îndreptățiți ca Ionel Brătianu la șefia partidului, se subînțelege că noua și importanta lui demnitate politică se datora în cea mai mare parte
faimosului nume al clanului sau dinastiei Brătienilor, cea despre care se
spunea că deține sceptrul, iar prin aceasta ar fi mai puternică
decât dinastia Hohenzollernilor, care doar ocupa tronul și purta coroana regală. Lucru de care este perfect conștient însuși beneficiarul demnității: „Știu că numele pe care-l port e principalul titlu.
Departe însă de a regreta aceasta, văd în el un îndemn puternic și un învățământ pentru toți, căci
dovedește că societatea românească, oricare i-ar fi șovăielile aparente, știe să prețuiască serviciile aduse și-și
poartă recunoștința chiar asupra
fiilor acelora care au binemeritat”.
Indiscutabil
că moștenirea unui nume ilustru este un important atu în
viață, prin aceea că
– ne face cunoscut Diamandi – „îți netezește drumul, îți înlesnește
ascensiunea, îți asigură succesul”. Din păcate, continuă
scriitorul, „sunt unii care nu vor să vadă într-însul (în Ionel Brătianu, nota mea, G.P.) decât pe beneficiarul
norocos al unui nume și împrejurări favorabile”, chiar
după ce acesta a dat dovada convingătoare „a înaltei sale capacități morale”.
Iar
izvorul binecuvântat al acestor strălucite însușiri
moral-spirituale îl constituie solida educație
primită în familie și în școlile urmate. La educația familială participă în chip
diferit, dar extrem de benefic, ambii părinți: înțelegătoare, duioasă, activă și discretă,
adică tovarășa ideală a unui soț cu cel
mai înalt rang și cele mai mari responsabilități în stat, mama îi cultivă lui Ionel (născut pe 20 august 1864) latura
lirică a personalității sale (fire iubitoare,
sensibilă și duioasă, care în tinerețe scrie stihuri glumețe și-și reduce la minimum cheltuielile personale, pentru ca din leafa lui de
inginer să-și poată ajuta familia strâmtorată!), pe când
tatăl, adeptul iubirii copiilor fără slăbiciune, înțelegea să le inoculeze simțul datoriei și al dragostei față de țară, așa încât în toate aceștia să
fie produsele pământului românesc, fapt pentru care își făcea timp să le supravegheze creșterea și conduita până la nivelul celor mai mici detalii. De pomină în acest sens
este asprimea cu care grijuliu-neîndurătorul senior Brătianu îl mustră pe
Ionel, la acea dată student la Școala de
Poduri și Șosele din
Paris, pentru neînsemnata vină că, după o călătorie de trei zile și trei nopți cu trenul pornit din București, acesta se prezintă la internat cu o zi întârziere. Pur și simplu seniorul Brătianu nu putea concepe ca din pricina oboselii cineva
să lipsească de la datorie!...
În
paranteză fie spus, bărbatul de stat Ionel Brătianu nu înțelegea prin datorie munca unui
birocrat sârguincios, însă lipsit de idei și perspectivă,
ci „să doarmă după masă și să steie ceasuri întregi
tolănit într-un fotoliu sau întins pe o canapea”, tabieturi pentru care era
învinovățit în perioada neutralității că România pierde trenul în timp ce el doarme la Florica. Adică, mergând
la sensul cel mai înalt al datoriei, el înțelege să
procedeze ca un adevărat conducător al statului: „să supravegheze bunul mers al
aparatului de stat, îmbrățișând
toate nevoile, interesele și năzuințele obștei” (Sterie Diamandi).
Poate
că tocmai această asprime iubitoare, mai exact această dragoste bărbătească a
bătrînului Brătianu i-a făcut pe fii să-și adore
părintele. Vintilă, de exemplu, avea pentru tatăl lui un adevărat cult. Nici nu
se putea altminteri pentru ființa cea mai
dezinteresată din familie, care din delicatețe evita
să-și cheme servitorii pentru anumite nevoi personale și care renunță la visul de-a deveni arhitect (acceptă postul de
inginer practicant), împins de exemplara dorință de a
veni în ajutorul familiei.
În
plus, bătrânul Brătianu nu numai că nu urmează obiceiul vremii, potrivit căruia
progeniturile protipendadei învață în
particular sau în vestite instituții din
străinătate (Ionel va absolvi Liceul Sf. Sava din București), dar ține morțiș ca, pentru satisfacerea nevoilor de dezvoltare ale României moderne, fiii
lui să aibă o pregătire tehnică. Iată de ce, supunându-se dorinței părintești, Ionel își înăbușă pasiunea pentru istorie și, întrucât la
acea dată în România nu exista nicio Politehnică, urmează – cum spuneam mai sus
- Școala de Poduri și Șosele din Paris.
Așa cum arătam în episodul anterior (închinat regelui Ferdinand I
Întregitorul), marile realizări ale redutabilului și indestructibilului tandem regele Ferdinand – Ionel I.C. Brătianu (atât de
indestructibil încât amândoi se sfârșesc în
fatidicul an 1927) se cheamă făurirea României Mari și avansata Constituție liberală din 1923, avansată
grație (inclusiv) celor două reforme fundamentale
pentru progresul națiunii: reforma agrară și sufragiul universal.
Ce
i se impută lui Ionel Brătianu? În primul rând proasta pregătire a armatei
române la intrarea în război alături de antantiști;
apoi neînțelegerea provinciilor românești alipite în 1918 la patria mamă și, din această
cauză, înăsprirea raporturilor cu acestea; nu în ultimul rând i se reproșează autoritarismul de care neîncetat a dat dovadă ca șef al Partidului Liberal și al Guvernului: „Eu nu împărtășesc politica României cu nimeni, asta-i treaba mea”.
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu