La trecutu-ți mare, un prezent minor...
(De la
politicienii trecutului la politrucii prezentului)
Cum evoluționismul tot este la modă în știința
contemporană, iar prin ea în cam toate sferele de activitate umană (de la
înfulecat și până la cea mai
abstractă gândire), intenționez ca
în câteva articole/episoade să ilustrez catastrofalele progrese (!)
înregistrate de politica românească într-un veac și jumătate (din remarcabila perioadă cuzistă și până la actuala deșănțare
pesedisto-aldistă), fapt pentru care -
ne spune cu tristețe Poetul
național – e cu neputință ca „biet român săracul” să nu dea îndărăt ca racul.
Da, căci ăsta-i ruinătorul
preț social-economic plătit de
o națiune resemnată până la
apatie, cu tot mai depreciata monedă moral-spirituală din pricina
necontenitelor sforării ale aleșilor
și ciracilor lor, atunci
când „evoluează” de la domnitorul ce afirmă ritos în Mesajul adresat
Parlamentului pe data de 5/17 decembrie 1865, cum că „niciodată persoana mea nu
va fi nicio împiedicare la orice eveniment care ar permite de a consolida
edificiul politic la a cărui așezare
am fost fericit a contribui” (Ioan Scurtu, Monarhia
în România 1866-1947, Editura Danubius, București 1991), la jalnicele caricaturi bolșevice, apoi la otrepele postdecembriste. Ăștia din urmă, cel puțin, nu doar că-s necalificați (a se vedea și revedea prestația de pomină a Cabinetului Dăncilă), nu numai că-i mint
cu nerușinare pe cetățeni și
fură cu sacii din banii publici, dar țin morțiș să-și
salveze pieile nelegiuite și
averile necinstite prin, vorba lui Băsescu, legi anume făcute „de hoți pentru hoți”, adică prin punerea Justiției în slujba marilor infractori.
Și când te gândești că taman în aceste zile unui parlamentar din Slovenia
(țărișoara desprinsă din fosta Iugoslavie) i-a fost cerută
demisia de către șeful
partidului, iar cel în cauză de îndată s-a conformat, după ce a recunoscut public
că a furat un sandwich (mai exact, a sancționat neglijența angajaților
unui magazin din Ljubljana)! Nu știu dacă-i un capriciu, ce se dorește o obligatorie
lecție de demnitate publică
pentru toți aleșii (negreșit
că slovenii își au dragnienii, tăricenii
și vâlcovii lor), dar știu că este o diferență ca de la cer la pământ între gestul parlamentarului
sloven și înfricoșătoarea nedemnitate din Parlamentul României, unde nimeni
până în clipa de față (au
trecut, iată, aproape 30 de ani) nu și-a recunoscut faptele de corupție (de ce ar face-o, când pe aceste meleaguri funcționează ca la cartea lichelismului spiritul de gașcă și prezumția de nevinovăție, iar la o adică insulta, calomnia și „abuzurile” săvârșite de procurori împotriva aleșilor cu putere decizională), prin urmare, niciunul dintre
aflătorii în treabă din această sfidătoare instituție nu și-a
dat demisia, fie pentru a se pune la dispoziția organelor de anchetă ca să-și dovedească nevinovăția de zor clamată la televiziunile aservite, fie din lehamite
față de detestabilul joc la
care, de regulă, se pretează majoritatea și anumite grupuri parlamentare (Uniunea Democrată
Maghiară din România, dubioșii
reprezentanți ai celorlate
minorități).
1.Alexandru Ioan Cuza, artizanul
modernizării României
Cu
o domnie de numai șapte ani
(ianuarie 1859-februarie 1866), colonelul Al. Ioan Cuza, primul domnitor al
României apărută pe harta lumii după unirea Moldovei cu Țara Românească, va rămâne de-a pururi în istoria și conștiința neamului românesc nu doar ca marele bărbat de stat ce-și impune reformele spre binele țării și
în dauna sa, ci și ca un
veritabil personaj de legendă. Căci iată ce ne spune reputatul istoric Petre P.
Panaitescu în Istoria românilor
(Editura Didactică și Pedagogică, București 1990): „Cuza vodă era un om inteligent și vioi. Îi plăcea să stea de vorbă cu oamenii de jos și se spune că adesea obișnuia să umble cu haine schimbate ca să poată surprinde
mai ușor abuzurile și nedreptățile”, precum – adaug eu –
cel cu ocaua statornicită prin lege (ocaua lui Cuza) și ocaua mai mică la care recurgeau negustorii necinstiți.
Cât
privește obârșia, studiile și caracterul viitorului domn, iată ce aflăm de la același istoric: „Alexandru Cuza făcea parte dintr-o veche
familie boierească din județul
Fălciu, înrudită cu familia cronicarului Miron Costin. Făcuse studii în Franța și luase
parte la mișcarea de la 1848,
alături de tinerii naționaliști. În vremea lui Vogoridi (Nicolae Vogoridi, domnitorul
Moldovei de origine bulgară și
adversarul unirii – nota mea, G.P.)
fusese numit ispravnic (prefect) al județului Covurlui, dar își dăduse demisia, nevoind să-l ajute pe caimacam la
falsificarea alegerilor”.
Îndeosebi
după reforma agrară, precizează Ioan Scurtu în opul mai sus menționat, reformă „în urma căreia au fost împroprietărite
463.554 de familii cu 1.810.311 ha” (Constantin C. Giurescu și
Dinu C. Giurescu avansează în Istoria
românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi o suprafață
de 2.038.640,2697 ha ce a revenit la 511.896 familii țărănești,
cifre la care se oprește și
Neagu Djuvara în O scurtă istorie a
românilor – „S-au împărțit atunci vreo 2
milioane de hectare la peste 500.000 de familii de plugari”), după reforma
agrară din august 1864, vasăzică, popularitatea lui Cuza a fost așa
de mare în rândul sătenilor/poporenilor, încât – după detronarea și
înlocuirea lui cu principele Carol-Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen – „Radu
Rosetti nota că țăranii din comuna Căiuți
(jud. Bacău) au declarat că ei «nu au niciun temei de nemulțumire
împotriva lui Cuza care le-a dat pământurile și
i-a scăpat de boieresc și nu vor să aleagă pe
Hopînțol, un neamț
pe care nu-l cunoaște nimenea»”.
După
secularizarea averilor mănăstirilor închinate grecilor (Petre P. Panaitescu ne
face cunoscut în cartea sa: „Aceste moșii erau
așa de întinse, încât alcătuiau cam a cincea parte
din totalul României de atunci”!), lege dusă la îndeplinire în 1863 cu ajutorul
lui Mihail Kogălniceanu, principalul său sfetnic, Al. Ioan Cuza nu ezită ca, în
urma plebiscitului din 3 mai 1864, să dizolve Camera doldora de mari
latifundiari și să instaureze un gen de
dictatură personală prin Statutul ce-i permitea împroprietărirea țăranilor,
fapt care – treptat, dar inevitabil – „a provocat împotrivirea tot mai
energică, atât a conservatorilor, afectați
mai ales de reforma agrară, cât și a burgheziei radicale
(„roșii”) care-l acuza pe domnitor
de tendințe autocratice” (Ioan Scurtu).
Întrucât la
începutul anului 1863 s-a reactivat ideea aducerii unui domn străin, același
I. Scurtu ne înștiințează
că „În cursul anului 1865 îndemnurile la detronarea lui Cuza deveniseră tot mai
frecvente”!
Și
astfel, neluând Cuza nicio măsură de apărare împotriva complotului asupra
căruia fusese avertizat, în noaptea de 11/12 februarie are loc ceea ce Nicolae
Iorga numește „o murdară conspirație
de politicieni” și P.P. Panaitescu taxează drept
„o faptă urâtă, care rămâne ca o pată în istoria noastră” (Neagu Djuvara este
convins că „monstruoasa coaliție” anticuzistă „a fost
realizată de masoni”), asta după ce Mihail Kogălniceanu apreciase cu mâhnire că
„nu greșelile l-au răsturnat, ci
faptele lui cele bune”: complotiștii (ofițeri
și civili) forțează
ușa camerei în care dormea domnitorul, cu
pistoalele în mâini îi cer să abdice, acesta nu protestează, ci semnează
decretul de abdicare pe spatele căpitanului Pilat, după care este scos din
palat „printre două rânduri de soldați întorși
cu spatele” ca să nu-l vadă pe fostul domn („Așa
de mare era teama de o eventual reacție a
ostașilor”, comentează generalul Al.
Candiano-Popescu în Amintiri din viață-mi), este suit la iuțeală
într-o trăsură cu coșul ridicat, dus în casa unui
devotat al lui C.A. Rosetti și, în noaptea de 14/15
februarie, expediat peste graniță.
S-a
stabilit în Germania, refuzând să se mai amestece în disputele politice din țară,
ba chiar „respingând propunerile celor care voiau să-l aducă înapoi în domnie”
(P.P. Panaitescu). De-abia după moartea survenită în anul 1873, corpul lui a
fost adus în țară și
îngropat pe moșia sa Ruginoasa, loc de
pelerinaj pentru zecile de mii de țărani,
ce veneau de pretutindeni ca „să se închine la mormântul aceluia care le dăduse
o soartă mai bună”…
De reținut
ultimele cuvinte ale lui Cuza la părăsirea Bucureștiului:
„Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fără mine,
decât cu mine. Să trăiască România!”, cuvinte care seamănă izbitor cu cele
rostite de mareșalul Ion Antonescu înaintea
execuției sale. Ce vreți,
eroii și martirii neamului se înfrățesc
în eternitate și neuitare, pe când mișeii
și găunoșii se
încumetresc în vremelnicie și opulență!
Care sunt
„faptele bune” ale lui Cuza? Păi sunt cele două mari reforme menționate
mai sus, plus legea instrucțiunii publice (pentru
prima dată învățământul primar românesc devine
gratuit și obligatoriu), legea comunală,
legea Consiliilor județene, legea Curții
de Conturi, legea contabilității publice, legea
Consiliului de Stat, legea introducerii sistemului de măsuri și
greutăți metrice, autocefalia
Bisericii române, înființarea Universității
din Iași în anul 1860 (cea mai veche
universitate românească) și a aceleia din București
în 1864, gândul nobil și statornic de-a uni toți
românii în nou înființatul stat România (acest
nume referențial datează din 1862), trecerea
din anul 1863 de la alfabetul de tranziție
la cel cu caractere latine.
N.B.:
În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă cârmuire din istoria noastră), regele
Carol I a dus mai departe procesul modernizării României, așa
cum fusese el conceput și pus în practică de
Alexandru Ioan Cuza și valoroșii
săi sfetnici.
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
17 feb. 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu