Publicistul Cristian Tudor Popescu a reacționat dur la campania declanșată în ultimele zile împotriva Oanei Gheorghiu și a spus că, în frunte cu Daniel Zamfir „Frăția Șobolanilor a început să forfotească”.
sâmbătă, 1 noiembrie 2025
Dârele lăsate de propagandiștii veninoși...
Cornel Nistorescu: Poporul cătrănit căptușit cu amăgiri
Vă dați seama ce neputință și ce disperare ne cuprind dacă săptămînă de săptămînă și lună de lună ne cade cîte un bolovan în cap? Și nu vorbesc de scumpiri, de minciuni grosolane, de inundațiile verbale și găunoase de pe televiziuni, de greșelile zilnice și prostești ale politicienilor, ci de pericole majore, amenințătoare pentru țară.
Am zburat de pe lista care ne
adusese aproape de Visa Waiver și zicem că nu-i nimic. O descurcăm în viitor.
Avem promisiuni! Promovăm sfertodocți și vorbeții cu acuzații
aberante la adresa administrației americane și a președintelui Trump, lăsînd la
liber și cu aplauze unele afirmații antidemocratice și zicem că-i bine,
că-i europenește, legăturile sunt solide, că progresăm și suntem în rînd cu
lumea și pregătiți să i-o luăm înainte.
Americanii își reduc trupele din
România și le mențin pe cele din Polonia, iar presa noastră
păpușată se strofoacă să convingă poporul strîns cu ușa
sărăcirii și a taxelor că nu-i nimic, că suntem pe drumul bun și ce
ni se întîmplă este trecător și nesemnificativ. Exact cum zice Bolojan.
Ba, useriștii progresiști (pînă la inconștiență!) se grăbesc să ascundă
asemenea semnale negative cu slujbe în Catedrala Mîntuirii Neamului, dedicate
ministrului împiedicat și neinstruit și vitejilor militari ai
armatei române.
Mai săraci cu duhul decît Moș Teacă
și mai tupeiști decît Marinarul de Traian Băsescu, useriștii de azi cer numai
cătușe și se chinuie să ne prostească în văzul lumii și să anuleze orice
judecată logică și concluziile de bun-simț.
Au făcut praf încrederea în relația
cu cel mai important partener strategic al României, totul pentru a ascunde
crima politică din decembrie. Suntem duplicitari și complici, refuzînd să punem
la dispoziția administrației Trump toate detaliile implicării lui Joe Biden și
Antony Blinken în anularea alegerilor din România. Ai noștri se tem de
prăbușirea lor după instalare, fără să-și dea seama că rămîn pe post de
complici și tăinuitori ai unei fapte penale comise de doi americani (președinte
și secretar de stat) pe teritoriu străin, fapt condamnabil de legea americană.
Și mințim populația cu nerușinare că e bine, că înflorește prietenia, că Oana
Țoiu i-a vrăjit cu zîmbre, că relațiile noastre se dezvoltă, că ne întărim
apărarea, cînd de fapt suntem marginalizați, puși sub semnul îndoielii, riscînd
securitatea țării și toate cîștigurile strategice de pînă acum.
Ne depărtăm de americani pentru că
Nicușor Dan, Oana Țoiu și Ionuț Moșteanu și tot grupul politic useristo-sorosist
nu pot comunica nici cu poporul, nici cu americanii, nici măcar cu
organismele internaționale care le seamănă, rezumîndu-se doar la
strategia militară a la madam Von der Leyen.
Generali ai armatei române, activi
sau în rezervă, se înghesuie pe televiziuni și pun umărul la
îmbrobodirea populației și la ascunderea eșecului nostru strategic
și diplomatic. O dregem cu slujbă la Catedrală și domnul Goe și cu
coana Joițica, specializată în fizică și matematică, ce țin drumul
șarpelui și adoptă poziția struțului în politica României.
Pe televiziuni curge din ce în ce
mai multă publicitate programată de Uniunea Europeană și plătită de a sa
Comisie. Dar nu este vorba de o promovare bazată pe dezbateri și
argumente, ci de una cu limbă de lemn, comercială, ca la dero, ca la
reducerile de la Lidl și ca la ciocolata Dubai, o campanie care încearcă să ne
îmbete cu drepturi și libertăți despre care devine periculos să te îndoiești,
că o iei peste gură sau rămîi fără televiziune și fără ziar.
Plouă și tună cu succesele și
isprăvile mormolocilor politici, cu măsuri și cu un viitor negru împachetat cu
flori de hîrtie cerată.
Cît și pe cine plătește acum Comisia
Europeană ca să își insereze pe televiziuni spoturile de promovare lîngă cele
cu Superbet și Unibet și Casa pariurilor? Se văd semnele unui efort concentrat,
orchestrat și ordonat de a împacheta cu fundă roz un dezastru diplomatic
european și românesc, în același timp.
Se arată a fi din ce în ce mai
„nasoale” rezultatele nepriceperii noului val de sfertodocți și mediocri,
cei care nu văd mai departe de lungul nasului și nici mai sus de fruntea lor
îngustă.
Și ce fac românii noștri? Din
ce în ce mai cătrănit, poporul își caută scăpări și puncte de sprijin, iar cei
tineri, loviți de boala sorosismului și a progresismului adaptat la
prefăcătoriile dîmbovițene, se adună al Universitate. Și, în loc să se
îndrepte spre guvern și să ceară socoteală autorităților, se duc la
Colectiv și nu zic nimic de o tragedie îngropată de autorități, de un
stat neputincios, incapabil să stabilească de ce mor copii din neglijență, de
ce explodează blocuri, de ce ard spitale, de ce sunt atîția mari corupți
cu „fapta nu există”.
Probabil că nici ei nu au suficientă
luciditate (sau nu vor să afle) că mediocritatea pe care au sprijinit-o domină,
conduce și face toate jocurile în România.
Autor: Cornel Nistorescu
Sursa: https://www.cotidianul.ro/poporul-catranit-captusit-cu-amagiri/
Foto: Adriana Neagoe
Cuvântul editorului - SUFLET DE FEMEIE
Cartea Suflet de femeie semnată de inconfundabila Mihaela CD, s-a născut din vibrația unei harpe interioare, într-un regal liric al sufletului în care cuvântul nu este doar purtător de sens, ci și de lumină, de muzică, de destin.
Mihaela CD scrie cu măiestria celor care trăiesc frumos.
În versurile ei pulsează armonii, se țese muzica interioară a ființei, iar
fiecare poem are parfumul unui gând netrăit până la capăt. Din fiecare strofă
răzbate o blândețe regală, o înțelepciune care mângâie și luminează. Poezia ei
nu vine din zgomotul lumii, ci din tihna sufletului care cunoaște iubirea,
dorul, tăcerea și strălucirea clipelor în care timpul capătă răbdare.
Cartea de poezii Suflet de femeie este scrisăcu
seva inimii poetei Mihaela CD, drept ofrandă a sufletului, o arhitectură a
emoției în care fiecare vers devine punte între om și divin, între amintire și
speranță, între ceea ce suntem și ceea ce tânjim să fim. Poeta invită la
iubiretransformând emoția în împărtășire.
Poezia Mihaelei
CDeste frumoasă, înaltă și clară precum
o rugăciune rostită în șoaptă, impunătoare precum un imn scris în vitraliile
unei catedrale interioare.Versul său se formeazăîn aurora sufletului, șlefuit cu migala unui bijutier, iar fiecare
strofă pulsează în ritmul unei inimi care a cunoscut, cu demnitate, toate
anotimpurile iubirii.
Iubirea este prezentăîn toate formele sale, clocotitoare
sau domolită, împlinită sau dorită, dăruită sau pierdută. Iar dincolo de
iubire, este bunătatea, acea calitate nobilă care străbate tăcut fiecare filă.
Și peste toate, precum o coroană nevăzută,
stă demn, credința, ca o coloană de lumină, calmă, senină, profundă.
Fiecare poezie este o fereastră către un cer diferit.
Unele deschid zarea unei iubiri împărtășite, altele ating nota melancolică a
unei așteptări. Dar dincolo de temă, dincolo de emoție, se simte acel fir de
aur care unește toate trăirile, credința în frumos, în bunătate, în Dumnezeu,
în acea forță caldă care leagă toate sufletele între ele, tainic și sigur.
În paginile volumului Suflet de femeie nu dai
buzna, nu intri pur si simplu, ci
pășești ușor, ca într-o grădină în care florile nu se explică, ci doar se
privesc. Mihaela CD întinde
un covor catifelat, pe care cititorul e invitat să pășească desculț, în
liniște. Nu este doar o invitație la lectură, ciși la regăsire, la acel moment
intim în care versul se simte și se trăiește.
Poezia Mihaelei CD are harul rar de a oferi totul,
dragoste, căldură, bunătate, înțelepciune,
o poezie ce uneori lasă loc misterului
din respect față de muzica
tainică a inimii. Fiecare vers pare să fi fost deja spus undeva, de un înger
tăcut sau de un gând vechi pe care l-am uitat, dar pe care sufletul îl
recunoaște fără efort. Și totul e așezat cu o demnitate firească. Fiecare
poezie pare scrisă cu o pană înmuiată în cerneală de timp și lumină, în tăcerea care vorbește mai
mult decât orice declarație într-un miracol discret al cuvântului.
Aici, iubirea e mai mult decât un sentiment, e un loc, un
spațiu sacru în care ne recunoaștem fiecare, chiar și fără să ne fi întâlnit
vreodată. Dorul nu este o absență, ci un pasaj intre trecut si prezent,
iar trecerea anilor nu aduce uitarea, ci
așază, cu grație, lumina peste amintiri.
Ritmul versurilor aduce cu el echilibrul, iarrima curge
lin, ca o apă clară care știe drumul către mare. Fiecare cuvânt este ales cu
migală, dar mai ales cu iubire. În spatele fiecărei poezii se ghicește un
spirit nobil care a ales cu grijă nu doar ce spune, ci și cum spune. Este acel
tip de poezie care se aude și cu ochii închiși, care se simte în tăcere și
rămâne mult după ce pagina a fost întoarsă.
Mihaela CD oferă spațiu slovelor, le dă aripi, lăsându-le
să respire, să se înalțe. Poezia sa este o formă de a exista în lume cu
noblețe, cu bunătate, cu muzică interioară. Este felul în care sufletul ei se
rostește, fără a ridica vocea.
Volumul Suflet de femeie reprezintă în fapt
semnătura discretă a unei viziuni artistice care refuză vulgarul și alegoria
facilă, în favoarea unei poezii care îmbină delicatețea cu rigoarea,
sensibilitatea cu structura, emoția cu muzicalitatea, devenind
simbolul unei existențe trăite cu luciditate și sensibilitate. Această
carte este, în cele din urmă, un gest de iubire. Iubire față de cuvânt, față de
frumusețe, față de ceea ce e adânc și delicat în om.
Poezia este pentru Mihaela CD o respirație a sufletului care se așază tăcută, cu grație, în inimile
pregătite să o primească, un act de rezistență delicată,un gest de închinare în
fața sensibilității, a adevărului interior, a memoriei afective.
Cine citește cartea Suflet de femeie cu ochii
sufletului său, va înțelege că aici nu e vorba despreconfesiune, ci despre
comuniune, nici despre biografie, ci despre transfigurare. Poeta Mihaela CD nu
scrie despre ea, ci prin ea.
Scriitoarea Mihaela CD nu își scrie doar gândurile, ci
își oferă lumina. Sufletului.Aceasta este moștenirea Mihaelei CD: o poezie cu
suflet mare, o voce clară și senină în corul lumii literare contemporane, o prezență care oferă
nu doar versuri, ci alinare, nu doar frumusețe, ci adevăr.
Johnny Ciatloş Deak
membru al Uniunii
Jurnaliştilor Independenți din România,
Senior
editorGlobartUniversumPublishingHouse Canada
Ion Rahoveanu - Poetul impersonalității lirice
Nume: Ion Rahoveanu (născut sub numele real Ion Bască)
Data nașterii: 5 octombrie 1928
Locul nașterii: Răhău, județul Alba (sat,
familie agricolă ortodoxă)
Studiile: şcoală primară în Răhău (1936-1940),
gimnaziu în Sebeş (1940-1943), liceul „Mihai Viteazul” din Alba Iulia, absolvit
în 1948. Studii universitare de filologie; debut literar în reviste locale.
Carieră: după facultate, redactor la radio
Cluj (1957-1970), redactor la revista „Tribuna” (1970-1972), apoi funcţii de
conducere (inspector, director) la instituţii culturale din Cluj.
Deces: 1994.
Ion Rahoveanu este poet, cu o operă lirică
prolifică. Iată câteva dintre volumele majore:
·
Strada
Mică (poezie, 1964)
·
Creanga
de măslin (debut
editorial, colecția „Luceafărul”, 1961)
·
Volum( e) ca Spațiul
cardinal (1982), Sideralul (1984), Intrarea
în memorie (1987), Harta meridianelor (1991)
·
Alte titluri
cunoscute: Între cetăți și râuri
Pe lângă poezie, a scris și reportaje, a
publicat în reviste literare și antologii, a avut activitate
cultural-editorială în presa culturală locală.
Poezia lui Rahoveanu se remarcă prin
impersonalitatea lirică: subiectivitatea nu apare în mod direct, ci mediată
prin atmosferă, peisaj, reflecție.
Temele centrale: peisajul agricol și
industrial, cosmosul, reminiscențe memoriei, spațiul geografic al Ardealului
(cetăți, râuri), sentimentul timpului și al trecerii, natura, dorința de universalizare
prin imagini concrete.
Motive recurente: râul, cetatea, drumul,
memoria, linia orizontului, contrastele între rural/industrial, dintre om și
natură, dintre spațiu intim și spațiu cosmic.
·
Limbajul poetic: se
observă o cerebralizare a imaginii, gândire meditativă, adesea motive
simbolice, imagini care nu se ordonează ierarhic, ci coexistă, se suprapun.
Note critice
Marian Popa, în Dicționar de
literatură română contemporană, despre Rahoveanu: poeta vocația
cerebralizării nesistematice, a meditației păstoase, fără orgoliu al logicii,
în care totul capătă semnificații egale prin absența unei ordini clare.
Critica apreciază varietatea tematică, mai
ales modul în care autorul depășește simpla descriere a peisajului: memoria și
spațiul (cetăți, râuri) devin simboluri ale devenirii, ale rădăcinilor și ale
trecerii.
Unele observații critice: deși poezia are
forță evocatoare, unii semnalează riscul unor imagini oarecum predictibile sau
repetabile; de asemenea, din perspectiva stilistică, o tensiune între dorința
de universal și particularitatea locului care nu mereu este rezolvată armonios.
Ion Rahoveanu ocupă un loc semnificativ în
lirica ardeleană contemporană, contribuind la definirea unei voci care îmbină
nostalgia pentru loc, natura, memoria, cu reflecția asupra timpului și
spațiului.
Opera sa reflectă dinamica socială și
culturală a regiunii: drumuri, cetăți, râuri – elemente concrete care devin
simboluri ale continuităţii şi ale identităţii.
Prin volumele sale, Rahoveanu devine parte din
discursul liric mai larg al literaturii române contemporane, mai ales în zona de contact dintre rural și industrial,
dintre trecut și prezent.
Al. Florin Țene
Bibliografie
selectivă
1. „Creanga
de măslin” – volum de poeme, debut (colecția Luceafărul)
2. Strada
Mică (1964) – poezie, un prim volum important ca expresie a vocii
poetice tinere.
3. Spațiul
cardinal (1982)
4. Sideralul (1984)
5. Intrarea
în memorie (1987)
6. Harta
meridianelor (1991)
7. Între
cetăți și râuri – volum cunoscut, contribuie la fixarea unei imagini a
spațiului ardelean și a relației om-loc.
Surse
critice
·
Marian Popa, „Dicționar de literatură română contemporană” –
articol despre Ion Rahoveanu
·
Studii diverse și cronici în reviste literare locale și
centrale, cu observații asupra motivelor poetice, asupra limbajului și asupra
problematicii memoriei și locului (revista Luceafărul, Tribuna etc.)
Articole
/ Cronici identificate
1. Cronica
literară despre volumul Cerul dintre noi de Ion Rahoveanu,
semnată de Radu Enescu, publicată în Tribuna, nr. 22, 30 mai –
discută structura lirică, muzicalitatea interioară versus vizibilitate a
ritmului.
– Utilă pentru analiza stilistică: cum este percepută arhitectonica poemului,
ritm interior vs aspect exterior.
2. „Micu, Dumitru. Brazi, iarbă, paparude. [Ion Rahoveanu]”, în Limbaje lirice
contemporane. Bucureşti, Minerva, 1988.
– Analiza este în context de antologie/eseu, comparativ cu alţi poeţi lirici
contemporani.
3. Cronica
„Romanul în două oglinzi” de Ion Rahoveanu, în Convorbiri Literare (1973,
august). Autor: Doina Cetea.
România reală
La 31 octombrie 1953, orele 22, au fost executaţi, în Valea Piersicilor din spatele Fortului 13 Jilava, cei 13 luptători anticomunişti paraşutaţi de aviaţia militară SUA şi susţinătorii lor locali, condamnaţi în procesul intentat de comunişti la 12 octombrie 1953. În acea noapte au fost împuşcaţi la zidul Jilavei: Alexandru Tănase, Ion Golea, Ion Samoilă, Alexandru Popovici, Ion Tolan, Gavrilă Pop, Ion Buda, Gheorghe Dincă, Mihai-Vasile Vlad, Erich Tartler, Ion Iuhasz, Ion Cosma, Aurel Corlan.
C.L.
Cuvântul editorului - Simfonia gândurilor
Mihaela CD este o autoare prolifică, cu o putere creatoare extraordinară,
arzând până la ultima picătură pe altarul creației precum o lumânare. Fie că
vorbim de proză, critică literară, aforisme, poezii sau articole, Mihaela CD
este întotdeauna pregătită pentru noi proiecte.
Iată că și de această dată bine-cunoscuta scriitoare Mihaela CD ne invită
la un regal de frumusețe, gingășie, finețe și noblețe sufletească. Ne aflăm în
fața unei cărți deosebite, cu un titlu foarte sugestiv, SIMFONIA GÂNDURILOR, o
carte ce adună cu rafinament, într-o simfonie de gânduri, lucrări de critică
literară, eseuri și articole diverse.
Așa cum ne-a obișnuit în scrierile sale în calitate de scriitor, poet,
cronicar sau jurnalist, în cele peste 20 de cărți personale, autoarea Mihaela
CD ne surprinde de fiecare dată cu prospețimea gândurilor şi ideilor sale.
Fiecare carte pe care o scrie are acel ceva unic și magic în același timp.
În cartea SIMFONIA GÂNDURILOR vom întâlni o împletire de trăiri, emoții și
vibrații ale sufletului, pentru că scriitoarea Mihaela CD scrie cu sufletul, cu
sinceritate și cu multă dragoste pentru cititori, indiferent de subiectul pe
care îl tratează sau de genul literar pe care îl folosește.
Pentru scriitoarea Mihaela CD, cuvântul are forma unui dulce alint, a unei
blânde povețe sau învățături pline de înțelepciune dar, în același timp, atunci
când e cazul, va folosi fără tăgadă slova sa drept armă de luptă pentru a
încondeia nedreptatea.
Mihaela CD este un scriitor al adevărului și al dreptății, un model de
demnitate și noblețe sufletească, pentru care cuvântul scris are valoare de
tezaur. Mihaela CD este o apărătoare a valorilor morale și umane, a respectului
și bunei cuviințe, a tradițiilor și a credinței. De aceea ea scrie cu o mare
responsabilitate pentru generațiile ce vor veni și cărora dorește să le lase
moștenire adevărate lecții de curaj, demnitate și verticalitate.
Cuvintele Mihaelei CD se adresează sufletelor deschise avide de frumos și
lectură de aceea trec cu mare ușurință poarta sufletului cititorului și se
așază lipite de inima acestuia unde rămân multă vreme.
Cititorii se regăsesc în rândurile scrise de Mihaela CD, simțind și trăind
puterea cuvintelor așezate pe fiecare filă de carte. Această comuniune în trăire alături de scriitoare face din
lectura acestei cărți un privilegiu.
Vă invit așadar să gustați din magia și bogăția acestei noi cărți ce poartă semnătura
Mihaelei CD, ce se va desfășura elegant în fața ochilor dumneavoastră într-o
simfonie a gândurilor.
Johnny Ciatloş
Deak
membru al
UniuniiJurnaliştilorIndependenți din România,
Senior
editorGlobartUniversum Publishing House
Canada
Cuvântul editorului
Cuvântul editorului
Unele cărți se
nasc din necesitatea de a spune, altele din noblețea de a cânta. Există momente
rare în care sufletul lumii se așază într-un trup de vers, momente în care
timpul, cu toată neliniștea lui, tace o clipă și ascultă. În astfel de clipe se
nasce grăbit și deloc întâmplător cărți precum Viață
Violetă, dintr-o necesitate tainică a frumosului de a se face
auzit.
Volumul de poezii Viață Violetă publicat la editura
Globart Universum în anul 2025, ce poartă semnătura autoarei Mihaela CD, este o invitație la regăsirea de sine, la acea stare de bine și frumos a sufletului după
care tânjim cu toții.
Mihaela CD este un nume cunoscut în peisajul literar
contemporan. Autoare a peste douăzeci de cărți personale de autor, poetă, romancieră, critic literar și un spirit profund
implicat în promovarea valorilor autentice, este recunoscută nu doar pentru
rafinamentul versului, ci și pentru eleganța discursului intelectual.
Într-o epocă grăbită, unde sunetul cuvintelor e tot mai
adesea golit de rezonanță, Mihaela CD readuce în prim-plan arta poeziei în vers
clasic așa cum trebuie ea să fie: o artă înaltă, sonoră, cu ritm și rimă, o arhitectură
interioară a unei voci poetice cristaline și inconfundabile. Poezia sa exprimă stări,
trăiri, emoții iar prin acestea înnobilează.
Titlul volumului Viață Violetă care este în sine o
metaforă desăvârșită, este dat de poezia
cu același nume. Violetul este culoarea regalității, a spiritului nobil, a
înțelepciunii și a introspecției, culoarea
sufletelor care nu cer nimic, dar oferă totul. Această ’’viață violetă’’ nu este
una convențională, ci o viață filtrată prin prisma sufletului poetic, acolo
unde emoțiile capătă contururi muzicale, iar gândurile devin dansuri diafane de
lumină.
Această carte este, în esență, o partitură sufletească
scrisă cu rime care respiră în perfectă armonie, cu versuri care curg ca o
simfonie, cu imagini care se decantează în inima cititorului precum ecoul unei
arii divine. Poezia Mihaelei CD are această calitate rară, aceea de a te înălța
fără să te oblige, de a te purta fără să te rătăcească. Este o poezie vie, care
nu se consumă la prima lectură, ci se revelează, se deschide, se împlinește,
odată cu fiecare revenire.
Dar poate cea mai mare noblețe a acestei cărți este
discreția ei. Într-o lume în care zgomotul se confundă cu adevărul, Viață
Violetă vine ca o lecție de tăcere aleasă, care vrea să înalțe, cerând o
clipă de reculegere. Poeta Mihaela CD este mai degrabă un oficiant al sacrului decât
un interpret al propriei suferințe.
Culoarea violet, cu toată încărcătura ei nobilă, conferă
acestei cărți o vibrație aparte. Violetul este amurgul ce nu se teme de
întuneric și zorii care nu cer lumină. Este misterul și blândețea, forța și
delicatețea, eleganța care nu are nevoie de cuvinte grele ca să rămână. Este
culoarea înțelepților, a reginelor tăcute, a împăraților puternici și a
poeților care nu scriu pentru a fi citiți, ci pentru a fi înțeleși. Este
culoarea meditației și a regăsirii interioare. Este, poate, singura culoare
care nu poate fi grăbită.
Această carte este o ofrandă adusă vieții în forma ei
pură, esențială. Și dacă ai deschis această carte, nu e pur întâmplător.
Înseamnă că ai fost chemat, nu cu sunete, ci cu vibrație. Și, odată intrat, nu
vei mai putea uita această lumină violetă care îți va rămâne undeva, în colțul
inimii, ca o amintire a unei frumuseți pe care nu o poți explica, dar nici
nega.
Viață Violetă este mai
mult decât un volum de poezii, este o stare de spirit, un timp al inimii, un
orizont în care cuvintele nu mai sunt simple vehicule ale ideii, ci freamăt,
lumină și tăcere. O elegie a timpului frumos trăit, o odă adusă iubirii sub
toate formele sale, o rugăciune nescrisă rostită cu gingășie. Este o carte care
înalță fără efort, care așază liniște în locul unde deseori sălășluiește
agitația, care aduce lumină acolo unde cuvintele obișnuite nu mai pot ajunge.
Violetul e culoarea sfârșitului de zi și a începutului de
visare, iar Mihaela CD precum un martor al nevăzutului, are darul rar de a formula întrebările pe care
le simțim fără a le putea rosti. Poezia ei atinge, fără a strivi; deschide,
fără a forța; vindecă, fără a diagnostica. Iar în acest gest tăcut de
apropiere, în această tandrețe a limbajului, se ascunde adevărata noblețe a
unui poet.
A citi această carte înseamnă a te așeza într-un spațiu
în care timpul își pierde asprimea, acolo unde durerea este recunoscută, dar nu
cultivată. Iar versurile sale nu reflectă doar o viață, ci viața însăși, așa cum
este ea când e privită cu luciditate și trăită cu noblețe.
Viață Violetă este o
oglindă în care se pot recunoaște toate sufletele care au iubit, au pierdut, au
sperat, au așteptat, au tăcut. Și din această recunoaștere se naște legătura
secretă dintre scriitor și cititor, acea legătură care nu se explică, ci doar
se simte.
În paginile acestei cărți vom găsi, o eleganță rară, o
măreție tăcută, o frumusețe care așteaptă să fie descoperită. Poezia Mihaelei
CD este precum violetul din titlu,
fascinează, rezonează și rămâne în suflet.
Aceasta este cartea Viață Violetă un poem lung cât o
existență, o declarație de fidelitate față de tot ce este profund, sincer și curat.
O carte care nu se termină când se închide, ci abia atunci începe.
Johnny Ciatloş Deak
membru al UniuniiJurnaliştilorIndependenți din România,
Senior editorGlobartUniversum Publishing House Canada
De la Doină la Rembetiko
de Gheorghe Pârja
Sunt întâmplări care dezleagă vremea! Întâmplări
care reînvie profunzimea unor prietenii care mi-au marcat viața. Despre ce este
vorba? Mai zilele trecute, primesc un telefon cu număr necunoscut, și, cum am
fost învățat, nu răspund. Peste câteva ore, telefonul revine. Încalc consemnul.
Se prezintă: sunt regizorul Cristian Radu Nema, am telefonul dv. de la
profesorul meu, pictorul Mihai Bandac, și m-a rugat să vă invit la „Zilele
Filmului de Patrimoniu în Maramureș”.
Așa, sâmbătă 25 octombrie, am fost în sala Millenium
din Baia Mare. Filmul se numește „De la Doină la Rembetiko – o rapsodie
balcanică”. Acolo i-am cunoscut pe regizorul Cristian Radu Nema, fost student
al artistului plastic Mihai Bandac și pe scenarista Bianca Beatrice Michi.
Înainte de proiecția filmului am vizionat expoziția virtuală cu picturile lui
Mihai Bandac, cu fundal sonor din muzica unică a lui Dumitru Fărcaș. Bianca
mi-a dezlegat înțelesul cuvântului grecesc din titlu. Rembetiko este un gen
muzical aparținând muzicii grecești, care în ultimii ani a revigorat în țara de
origine. Și Doina românească și Rembetiko grecesc făcând parte din patrimoniul
UNESCO.
Am discutat și despre Doina românească și
sentimentele pe care le exprimă, precum dorul, jalea, dragostea, revolta, sau
tristețea, înstrăinarea. Pentru că filmul documentar artistic își propune să
creioneze confluența dintre două genuri muzicale aparte, ce reprezintă
spiritualitatea a două popoare ce se întâlnesc într-un spațiu cultural unic.
Ambele, așa cum spuneam incluse în patrimoniul imaterial UNESCO. Filmările au
fost făcute în Maramureș și Grecia, documentarul având la bază și corespondența
epistolară dintre bunicul autoarei scenariului, doamna Bianca, și marele
nostru, Panait Istrati, de la a cărui naștere s-au împlinit, anul trecut, 140
de ani. Pe ecran l-am văzut și pe prozatorul grec Nikos Kazantzakis, prietenul
lui Istrati. A apărut apoi și marele Romain Rolland, cu o scrisoare pentru
Panait Istrati.
După vizionarea filmului mi-am dat seama că pe lângă
valoarea sentimentală, este vorba de valori de patrimoniu. A rămas pentru mine
și o temă de meditație pentru a descifra asemănările dintre cele două genuri
muzicale, puse pentru prima dată în oglindă. La premiera filmului au fost și
Maria Leordean și Maria Casandra Hauși, cu fiul Matei, personaje ale filmului.
De altfel, Casandra este coloana vertebrală a peliculei, cu episoadele
referitoare la Maramureș, aducându-l în imagini și pe neuitatul Nicolae Pițiș.
De altfel, la intrare, artistul fotograf Rafael Nicolae Stoian a expus câteva
imagini în memoria lui Nicolae Pițiș. I-am văzut alături de Casandra pe
profesorul de muzică din Sighetul Marmației, Gheorghe Pop, Horitoarele din
Lăpuș, surorile Danciu din Costeni, Maria Leordean din Leordina, Ioan Pop din
Hoteni (Grupul IZA), Ștefan Cosma din Vișeul de Jos, Ana Buda din Lăpuș, dar și
Niki Xilouri și Vanghelis Siligardos, din Grecia.
Naratorul filmului este Nicu Alifantis, care descrie
mozaicul cultural de unde a venit și care s-a însoțit în viață cu valurile
Dunării. Despre film, Nicu Alifantis a declarat: „Filmul m-a adus mai aproape
de emoția copilăriei și de căutarea rădăcinilor. Trebuie să știm de unde venim
pentru a putea afla spre ce aspirăm. Mă bucur că reușesc să împărtășesc cu
ceilalți bucuria de a face parte dintr-un mozaic etnocultural”.
După 16 ani de la includerea Doinei românești în
Patrimoniul Imaterial UNESCO, proiectul „Zilele filmului de patrimoniu în
Maramureș” își propune să contribuie la păstrarea și promovarea unor elemente
care definesc acest spațiu istoric și, iată, sunt puse în legătură cu alte
dovezi din arealul european. Proiectul prezintă elementele de patrimoniu într-o
manieră autentică și nealterată. Interpreții maramureșeni au dovedit aceste
însușiri necesare unui relief care să prezinte realitatea muzicală venită de la
izvoare. Casandra mi-a dovedit, încă o dată, că este o expresie muzicală
autentică, inconfundabilă, care a marcat și celebrat intrarea Doinei noastre în
Patrimoniul Imaterial UNESCO. Interpreții greci au împărtășit publicului
spiritul inegalabil al muzicii rembetiko, iar noi am constatat subtilitățile
artistice pe care acest gen le are cu doina românească.
Inspirat demers pentru a pune cele două genuri
într-o proiecție mai largă, cu multe înțelesuri istorice din Balcani. Este o
deschidere spre lume. Mi-au rămas pe retină culorile din picturile lui Mihai
Bandac și în auz taragotul lui Dumitru Fărcaș, expoziția virtuală purtând
titlul „O prietenie dincolo de anotimpuri – Mihai Bandac și Dumitru Fărcaș”,
expoziție care ne-a adus aproape doi artiști emblematici ai spațiului cultural
maramureșean, o prietenie care a durat aproape o jumătate de veac. Expoziția
este inspirată din proiectul artistic „Anotimpurile”, în care peisajele libere
ale lui Mihai Bandac (născut în Lucăceni-Satu Mare) se armonizează cu sunetul
răscolitor al taragotului lui Dumitru Fărcaș, din Groși, Maramureș. În film
l-am văzut și pe Nichita Stănescu, prieten fundamental cu cei doi. Nichita
scria despre pictura lui Bandac: „De la Luchian încoace n-am mai văzut o
pensulație a peisajului ca la pictorul Mihai Bandac. El este cel mai mare
colorist român la această oră, care s-ar putea să fie eternă.”
Pentru mine, întâlnirea magică dintre cei trei
prieteni – Nichita, Mihai și Mitru – chiar în film a fost dovada că măiestria
lumii aduce lumină. Iar întâlnirea spiritului muzical grecesc cu doina
românească în Maramureș, un motiv de meditație profundă. Regizorului Cristian
Radu și scenaristei Bianca Beatrice li se cuvin mulțumiri pentru reușita inspirație.
Amintim că proiectul a fost realizat cu sprijinul financiar al Consiliului
Județean Maramureș. Faptă bună! Filmul a fost proiectat la Baia Mare și Târgu
Lăpuș. Experimentul a fost organizat sub înaltul patronaj al Ambasadei Greciei
la București. O faptă măreață!
Neliniște la Budapesta! Donald l-a refuzat pe Viktor!
Prim-ministrul ungar Viktor Orbán a solicitat o scutire de la sancțiunile împotriva petrolului rusesc, dar i s-a refuzat, a anunțat președintele american Donald Trump la bordul aeronavei Air Force One. Casa Albă a publicat o înregistrare video a răspunsurilor liderului american la întrebările jurnaliștilor.
Căutarea echilibrului prin revenirea la poezia cu rimă
de Mihaela CD
Într-o epocă în care discursul
liric părea că tinde să se elibereze complet de reguli, iar versul alb domina
tot mai mult câmpul poetic, iată că tot mai mulți tineri poeți revin la poezia cu rimă dovedind că este
esențial să ne reamintim valoarea
inestimabilă a poeziei cu rimă.
Poezia clasică, articulată pe
rime, ritm și măsură, a constituit dintotdeauna fundamentul prin care frumosul
s-a înveșnicit în memorie, tot așa cum și cântecul ajunge nemuritor prin
melodie. Rima, cu structura ei matematică și armonică, este mai mult decât un
ornament, ea ordonează gândul, îl
intensifică și îl transformă în incantație.
Memorabilitatea poeziei cu rimă
se explică printr-un mecanism psihologic și estetic deopotrivă. Sunetul
repetat, balansul sonor dintre sfârșitul versurilor și pulsația ritmului
creează un cadru muzical echilibrat care face ca poezia să fie ușor de învățat
și de transmis mai departe. Tocmai de aceea, folclorul, doinele și baladele
populare s-au construit pe rime, pentru că acestea se fixează în conștiința
colectivă asemenea unei melodii familiare. În contrast, versul alb, oricât de
intens ar fi ca trăire, riscă să se dizolve în lipsa unui liant muzical, fiind
mai greu de reținut și de recitat.
Marii poeți ai literaturii române
au știut să valorifice rima ca pe un instrument al eternității. Eminescu, prin
„Luceafărul” sau prin sonetele sale, a construit o arhitectură sonoră ce
conferă profunzime și solemnitate. Nichita Stănescu, chiar și în experimentele
sale mai avangardiste, nu a abandonat niciodată rima, ci a reinventat-o în
forme neașteptate. Arghezi a folosit rima ca pe o forță de forjare a expresiei,
transformând cuvântul în materie sonoră palpabilă. Blaga a căutat în rimă nu
doar frumusețea simetrică, ci și vibrația metafizică, în timp ce Adrian
Păunescu a demonstrat că poezia cu rimă poate mobiliza mase, transformându-se
în imnuri ale unei generații. Toți aceștia, diferiți ca viziune și sensibilitate,
au găsit în rima clasică o punte între profunzimea ideii și muzicalitatea
formei.
Dincolo de simetrie, rima
disciplinează fluxul gândurilor poetice. Ea obligă autorul să caute nu doar
ceea ce vrea să exprime, ci și modul în care expresia să fie încadrată într-o
ordine. Această disciplină poetică nu limitează, ci rafinează. Așa cum
arhitectura unei catedrale nu reduce misterul credinței, ci îl amplifică prin
proporții, tot așa și rima dă poeziei o ordine interioară, care adâncește
emoția și îi conferă universalitate.
Cititorul resimte instinctiv
această ordine. O poezie rimată nu este doar o succesiune de imagini sau de
idei, ci un flux sonor care se imprimă în memorie și în afectiv. De aceea,
generații întregi de elevi și studenți au putut învăța poezii cu rimă,
recitându-le și transmițându-le mai departe, în timp ce versul alb, oricât de
subtil ar fi, se lasă mai greu rostit, pierzând din accesibilitate. Poezia cu
rimă reprezintă astfel un limbaj comun al sensibilității, care unește oamenii
printr-o recunoaștere spontană a frumuseții sonore.
Este semnificativ că în fața
tentațiilor modernității, chiar și cititorii tineri resimt nostalgia unei
poezii melodioase. Într-o lume pe care o credeam dominată de zgomot și fragmentare, iată că rima
readuce armonia și echilibrul. Ea nu este un vestigiu al trecutului, ci o formă
de rezistență culturală, un mod prin care poezia se opune haosului și își
revendică rolul său originar: acela de cântec al sufletului.
Astfel, preferința pentru poezie
cu rimă nu este o simplă obișnuință, ci o alegere instinctivă pentru ordine,
frumusețe și memorie. Într-o vreme în care versul liber s-a răspândit aproape
până la confuzie, redescoperirea rimelor este o dovadă că adevărata artă rămâne
aceea care, prin echilibru și muzicalitate, se imprimă în suflet și rămâne vie
din generație în generație.
Luminația, sărbătoare în 1 noiembrie 2025
Luminația, cunoscută și sub denumirea de Ziua Morților, este o sărbătoare religioasă catolică preluată și de ortodocși. În noaptea Luminației, în unele zone din România, oamenii merg la cimitir și aprind lumânări.
În calendarul ortodox, Luminația nu apare ca o
sărbătoare oficială. Însă există Sâmbăta Morților (n.r. sau „Moșii de Toamnă”)
care coincide anul acesta cu 1 noiembrie. Mosii de Toamnă sunt o altă
sărbătoare închinată celor morți, celebrată la începutul lunii noiembrie, dar
nu întotdeauna în aceleași zile ca și Luminația, ci mereu în prima sâmbătă din
lună.
C.L.
















.jpeg)