CCR a reacționat la decizia CJUE prin care judecătorilor români li se acorda permisiunea de a nu mai ține seama de Constituția României atunci când apreciază că interpretarea ei, dată de instanța națională de contencios constituțional, este contrară intereselor UE, printr-un comunicat în care a precizat că: i. situațiile la care se referă CJUE nu au făcut obiectul deciziilor CCR; ii. respectiva decizie a CJUE rămâne inaplicabilă până când românii vor decide modificarea actualei lor Constituții în sensul cedării dreptului de a stabili ordinea constituțională a statului român către foruri din afara României (adică vor renunța la a mai avea un stat al lor).
Acest punct de vedere prompt și ferm, în total
contrast cu tăcerea asurzitoare a CSM și cu inacțiunea guvernului român
(premierul Ciucă nu a știut decât să ia poziție de drepți în fața Președintei
Comisiei europene, fără a protesta împotriva atacului CJUE la existența
statului român și a cere o discuție politică imediată pe această temă) a trezit
furia presei de inspirație useristă și a instrumentelor mediatice ale Mișcării
#rezist, care au declanșat o campanie de dezinformare afirmând că prin poziția
exprimată „CCR aruncă România în afara UE, nerecunoscând supremația legislației
europene”, fără să amintească că prin decizia sa UE aruncă România în afara
istoriei, nerecunoscând supremația Constituției noastre naționale. Ceea ce ne
face să ne întrebăm cât de greu poate fi pentru unii jurnaliști să își câștige
existența folosind în mod cinstit instrumentele meseriei, încât acceptă să fie
iude ale neamului lor?
Cum prietenul (l)a…nevoie se cunoaște, a sărit și
televiziunea de stat austriacă (fără îndoială „stimulată” de guvernul Austriei,
întors la politica de pradă a Dublei Monarhii) să acuze România că merge pe
calea Poloniei și refuză să recunoască prioritatea dreptului UE față de dreptul
intern. Ceea ce este o minciună sfruntată întrucât nu s-a pus nici un moment
problema raportului dintre legislația internă și cea europeană, ci aceea
privind raportul dintre Constituția națională și dreptul UE, în condițiile în
care CJUE răstălmăcește tratatele constitutive ale UE, pentru a conferi uniunii
atribuții neatribuite ei de statele membre și a limita astfel suveranitatea
lor. (Teoria „suveranității limitate”, ne amintim, a fost lansată cu câteva
decenii în urmă de liderul sovietic Leonid Brejnev.) Legislația UE are
prioritate față de dreptul național intern, nimeni nu o contestă, cu condiția
ca ea să respecte, în formă și fond, prevederile tratatelor constitutive ale UE
(TUE și TFUE); tratate ratificate de statele semnatare potrivit cu propriile
lor norme constituționale, numai în măsura în care cele dintâi erau și urmau să
rămână conforme cu cele din urmă.
Eu am negociat cu UE și am participat la redactarea
Tratatului Constituțional, din care apoi s-a întrupat actualul Tratat de la
Lisabona, și pot spune cu mâna pe inimă că niciodată nu s-a pus problema
subordonării constituțiilor naționale față de dreptul european și nici a
deciziilor Curților Constituționale față de deciziile CJUE. Dimpotrivă, în
tratatele constitutive ale UE s-au inclus garanții că așa ceva nu se va
întâmpla.
Nu am cedat nici o suveranitate. (Asta a spus fostul
președinte-jucător Băsescu, de tristă amintire, în prostia și golănia lui, căci
el așa a crezut și nu ar fi avut nimic împotrivă să fie așa.) Ceea ce am făcut
a fost doar să delegăm exercițiul unor atribute ale suveranității noastre unor
instituții create și controlate în comun, pentru a fi gestionate în comun și a
evita astfel competiții între națiuni care, în trecut, s-au terminat prin război.
Susținătorii „supremației” dreptului UE (și a
tratatelor constitutive ale UE, care, din punctul meu de vedere, nu aparțin
dreptului european, ci dreptului internațional) față de Constituțiile
naționale, deloc preocupați de împrejurarea că supunerea ordinii
constituționale naționale unor decizii supranaționale înseamnă chiar renunțarea
la statalitatea națiunii române, împingându-ne cu câteva secole înapoi,
teoretizează că de îndată ce România a acceptat să intre în UE „se subînțelege”
că s-a angajat să respecte atât regulile jocului UE valabile la data aderării,
cât și cele care aveau să fie adoptate de aceasta ulterior.
La prima parte a afirmației, răspunsul este că nu se
subînțelege, ci chiar se înțelege că atunci când semnezi fără rezerve (dacă
sunt rezerve este altceva) un tratat de aderare la o entitate de tip federal
precum UE, accepți și te obligi să respecți toate regulile prevăzute de
documentele sale constitutive. Problema este că în aceste tratate, nici la data
aderării noastre nici ulterior, statele semnatare (inclusiv România, prin
aderare) nu au acceptat ca legile lor fundamentale (Constituțiile) să se
subordoneze dreptului UE. Punct!
Formula aleasă este foarte înțeleaptă: s-a convenit
ca legislația internă inferioară Constituției și conformă cu aceasta să se
subordoneze dreptului UE, dar cu condiția ca acest drept să fie compatibil cu
prevederile Constituției naționale. Totul în condițiile în care adoptarea
legislației UE se face și cu participarea noastră și prin instituții controlate
și de noi.
Iată care au fost „condițiile existente la momentul
aderării” și ele sunt încălcate azi nu de România, ci de instituțiile europene
și puterile imperiale care le controlează din umbră. „Coloana a cincea” a
acestor puteri imperiale, când afirmă principiul potrivit căruia trebuie să ne
respectăm obligațiile asumate, nu mai spune care sunt acele obligații și ne
cere să executăm obligații pe care nu le-am asumat. Acesta este un act de
manipulare și trădare prin dezinformare.
Cât privește „condițiile ulterioare aderării”, în
cazul UE lucrurile sunt mai complicate. Legislația europeană (acquis-ul
comunitar) desigur că evoluează, dar nu o poate face decât în limitele trasate
de tratatele constitutive ale UE și raportându-se la ele. În ceea ce le
privește pe acestea, tratatele constitutive nu pot include „condiții noi” decât
cu acordul unanim al statelor membre; care tocmai au refuzat să își cedeze
suveranitatea și să dea un cec în alb uniunii. Restul legislației UE trebuie să
respecte tratatele constitutive, ca să nu mai spunem că o parte a acesteia
cere, de asemenea, votul unanim. Iar dacă acele tratate sunt respectate,
automat și Constituțiile naționale sunt respectate.
Ceea ce se întâmplă acum este că instituțiile
europene (inclusiv CJUE), aflate în mod normal în serviciul statelor membre,
s-au ridicat împotriva statelor membre și le impun condiții neprevăzute în
tratatele UE și neadoptate în conformitate cu procedurile stabilite de acestea.
Iar ceea ce face acum CJUE este o încălcare a tratatelor semnate de statele
membre, pentru a confisca suveranitatea acestora, a spori ilegitim puterile
oligarhiei eurocrate și a transforma UE în altceva decât noi am convenit să
fie.
La originea UE este un tratat (TUE) sau, mai exact,
sunt două tratate (TUE și TFUE) convenite prin negocieri interguvernamentale și
încheiate în cadrul unor conferințe interguvernamentale, care nu se pot
modifica decât prin acordul tuturor membrilor (cu unele excepții ținând de
procedură, iar nu de fond, când oricum se cere un vot cu majoritate calificată
sau supercalificată pentru a se trece de la o reglementare la alta sau de la o
fază a integrării la alte, ambele definite de părți în mod consensual cu
caracter condițional-optativ).
UE nu este un stat suveran care printr-o voință
independentă de aceea a membrilor săi își poate schimba statutul, modul de
organizare și regulile de funcționare, entitățile componente trebuind să se
supună. UE are numai competențele atribuite de statele membre. Ele pot varia,
în funcție de nevoi, dar numai cu consimțământul tuturor membrilor. Tocmai de
aceea nu s-a acceptat adoptarea unei Constituții a UE, ci doar a unui Tratat
constituțional (și acela respins prin referendum de Franța și Olanda).
Constituțiile se pot modifica prin vot majoritar (calificat, supercalificat
etc.), dar tratatele se modifică numai prin acordul tuturor părților. Nici o
modificare operată fără acordul nostru nu ne este opozabilă.
Cei care au creat UE și apoi au aderat la ea, pur și
simplu, nu au vrut să fie altfel. Chiar dacă UE are personalitate juridică,
relația între această suprastructură federală și statele federate este
concepută în așa fel încât să se realizeze un echilibru între gestiunea
intereselor naționale comune și cea a intereselor naționale specifice, între
suveranitatea națională și puterile comunitare (exercițiul suveranității
delegate). Acest echilibru este, în prezent, rupt.
Cum tratatele nu se pot modifica în sensul în care
merge în prezent CJUE sub dictatul hegemonilor UE, întrucât statele membre nu
sunt lăsate să o accepte de Constituțiile lor (că de patriotism nu mai are rost
să vorbim), „soluția” pentru Bruxelles (de fapt pentru Berlin, Paris & Co)
ar fi modificarea Constituțiilor naționale. Ceea ce numai slugoi și târâturi,
precum cei de la București, o acceptă.
De aceea, pe când urgențe prioritare ne asaltează,
„savanții” în drept constituțional români – Ciucă, Ciolacu, Cîțu etc – au decis
că este musai să „îmbunătățească” acum iar nu mai încolo legea fundamentală.
Noroc că autorii Constituției au luat măsuri pentru
ca revizuirea ei să fie greu de realizat.
Și apropo de zicerea stupidă că toți cei 32 de ani
scurși din 1989 până azi au fost la fel, avem acum ocazia să vedem că nu au
fost. În anii 1990 s-a încercat dezmembrarea României și noi am ținut țara
întreagă; așa cum ne-am priceput. Astăzi, în anii 2020, la dezmembrarea și
chiar la dispariția țării pun umărul tocmai cei care au jurat să îi apere
integritatea, suveranitatea și Constituția.
Mulți români nu înțeleg sistemul UE. Aceștia cred că
tratatele constitutive ale UE ne dezavantajează, iar dintre ei unii zic că,
dacă tot le-am acceptat acum trebuie să le acceptăm și efectele. Nu este
adevărat. Ceea ce ne dezavantajează – și încă în cel mai înalt grad – este
interpretarea și aplicarea abuzivă a tratatelor de către națiunile imperiale
europene sau de către plutocrația anațională care, deși se dă în vânt după
forța noastră de muncă, resursele noastre naturale și piețele noastre, ne tot
amenință cu divorțul, de parcă noi nu am ști că niciodată câinele nu pleacă de
la măcelărie.
Sunt, însă, și unii români care înțeleg cum ar
trebui să funcționeze și cum funcționează în fapt UE, dar în nemernicia lor,
pentru că nu au meritele necesare spre a se afirma în România, vor să facă
jocul distrugerii României ca stat suveran, și să transforme națiunea într-un
simplu teritoriu pe care ei să îl administreze conform împuternicirii primite
de la străini. Cu asta ne luptăm acum și fiecare va trebui să aleagă dacă vrea
să fie român sau trădător al românilor.
Noi nu suntem în vizită la UE sau tolerați de UE.
Noi suntem membri și chiar co-fondatori ai UE (în măsura în care tratatul de la
Lisabona a refondat-o). UE suntem și noi, și nimic nu se poate schimba
fundamental acolo fără noi. Dacă cuiva nu îi place asta, acela trebuie să
plece, nu noi. Asta nu prea conștientizează românii.
Iar dacă va fi să părăsim uniunea, asta va fi sau,
cel puțin, va trebui să fie în momentul ales de noi și numai după ce vom fi
făcut toate eforturile pentru a o reforma în așa fel încât ea să fie cu
adevărat o democrație transnațională în care toți să fim, în același timp,
solidari și liberi, egali și diferiți, trăind împreună în siguranță individuală
și colectivă, națională și internațională.
Reiterez că alternativa nu este “ieșirea României
din UE” sau “ieșirea României din istorie”, ci destrămarea UE, cu războiul
european care îi va urma, sau revenirea la proiectul unei uniuni de state care
își exercită în comun unele dintre atributele suveranității lor, spre binele
fiecăruia. Chiar și ideea „Statelor Unite ale Europei” are nevoie de state suverane
pentru a se întrupa, iar în cazul Europei acele state nu pot fi și nu pot decât
rămâne state-națiune.
Da! Astăzi nu poți fi bun român dacă nu ești bun
european. Dar tot atât de adevărat este că nu poți fi bun european dacă nu ești
bun român.
Să fim, deci, buni români! Aceasta este chemarea
zilei.
Autor:
Adrian Severin
Sursa:
cotidianul.ro
